Resurcitarea unei glume vechi

Pe multitratul  profesor Șerban  Calan un emul al celebrului G. Palade l-am cunoscut  prin Iftimo. Stă  pe o străduță  din cartierul Floreasca  și se ocupă după ce a renunțat la activitatea științifică cu comercializarea vinului din podgoriile proprii redobândite după evenimentele din Dec 89.                    - L-a chemat  Palade la el  și a refuzat să se ducă, mi-a șoptit  Iftimo  care a fost de câteva ori la Palade scriind și o carte despre el.                                                                                                             L-am vizitat des pe prof. Calan  schimbând cu el amintiri, mărturisindu-mi că în tinerețe a cochetat cu actoria, că a cunoscut mulți oameni de teatru fiind prieten la cataramă cu Tudor Mușatescu și bineînțales  am schimbat anecdote despre autorul Titanicului Vals.                                                               Era tare simpatic dar era cam surd și trebuia să vorbesc mai tare, chiar să strig.                                 Ne-am  amuzat împreună amintindu-ne gluma cu mama lui Mușatescu pe care o întreba invariabil dacă l-a căutat  cunva Anton                                                                                                                       - Care Anton întreba mereu  bătrâna.                                                                                                            - Care ți-a turnat în fund beton îi răspundea invariabil Mușatescu...                                                Asta de mai multe ori până într-o zi  bătrâna i-a spus:                                                                            -Te-a căutat Anton.                                                                                                                                  - Care Anton, a întrebat-o  mirat Mușatescu                                                                                              - Care ți-a turnat în fund... ciment, i-a răspuns bătrâna.                                                                         Într- zi prof Calan mi-a  telefonat.:                                                                                                         - Alo, aici  profesor Calan, a țipat el în telefon                                                                                            - Care  Calan? Cel ce va turnat în fund  catran, l-am întrebat eu, vrând să refac instantaneu vechea glumă a lui Mușatescu...                                                                                                                            - Ha, ha e bună de tot, a zis el!                                                                                                           Dar peste o oră  mi-a telefonat rugându-mă- să-i  repet poanta  că a utat-o: Cum ai zis?  Calan care mi-a  umplut fundul cu...smoală? Parcă așa mi-ați spus?                                                                                         Fără comentarii....  

Cine mai trece pe drum

Al lui Fleţu,
Ai lui Fleaşcă,
A lui Gârlă,
A lui Tiugă,
Al lui Băşină,
Ionete-al lui Făsui,
Al lui Deşca,
Roncioaica,
Coadă a lui Ceapă,
Sandu lui Ciurel,
Tăgărâlă,
Ai lui Mitrofan,
Ai lui Modârlan,
Al băiatului Măriei lui Didu,
Traşcă,
Ai lui Corniţă,
Brânzanii,
Roască,
Ai lui Ghirea,
Ai lui Birău,
Delieştii,
Fata lui Dincă Gâscă,
Ai lui Patentă,
Miţăle,
Petrică şi Cătălina lui Căşănete,
Ai lui Zgoidea,
Nătărău ăl bătrân...
Şi ăştia sunt.
- Ei,... Dar Nătărău parcă murise.
- Atunci nu fu el. Atunci mi se păru.
- Atunci ţi se păru.
Ori pe-ai lui Zăbic îi ziseşi?
Rău e când te lasă vederea.
Atunci cine-o fi fost?
- Acum n-o să fug după el.
- Şi unde se duc toţi?
- Unde să se ducă? Trec pe drum...
Să ştii tu că ăla o fi fost a lui Gâfotă.
Ori de-ai lui Sfoiag.

poezie celebră de Marin Sorescu din La lilieci, Cartea a doua (1977) 86 de ani  dela nașterea lui Marin Sorescu 

                      Veșnică Pomenire: Radu Iftimovici

                                                 Despre morți ÎN NICI UN CAZ numai de bine

                                                                                                                             Radu Iftimovici

De curând a plecat dintre noi spre alte zări, în plină forță creatoare, Radu Iftimovici, un neobosit căutător de adevăruri incomode. N-a avut mari funcții, nici multe decorații oficiale, n-a fost ministru sau subsecretar de stat, n-a condus spitale, iar  dispariția lui n-a fost salutată de salve de tun, dar a lăsat o opera validă, suculentă, valabilă, plină de surprize  care să delecteze și să înnobileze gândirea generațiilor următoare… și să fie un exemplu de urmat.

Membru al Academiei de Științe Medicale, profesor universitar acreditat, istoric, om de știință (cercetător virusolog), eseist, biograf și dramaturg. Piesele sale de teatru au fost jucate la radio și televiziune, pe scenele teatrelor din capitală și din țară. Titlurile acestor piese sunt de fapt niște incisive eseuri mascate: Nu ucideţi caii verzi (1983) ‒ o dezbatere de idei despre adevăr şi morală în lumea medicală; Joc ciudat după scăpătat (1987); A cincea cameră a inimii (1989); Poftă bună, canibali; Creşteţi vipere la sân; Curve de lux (1996) ‒ prima piesă anicomunistă, antifesenistă și antiliesciană; Ah ce bine e să faci amor pe ploaie ‒ prima piesă scrisă despre evenimentele din Decembrie ʼ89: Aventurile pravoslavnicilor Mitică și Petrică (2018, Mitică fiind de fapt Dimitrie Cantemir și Petrică, Petru cel Mare).

Visa la realizarea unui spectacol total, cu zece actori, plus el, care să spună bancuri politice la scenă deschisă.

Radu Iftimovici înainte de toate avea curajul opiniilor și era un întreprinzător îndrăzneț, care nu se speria de obstacolele birocratice sau de altă natură, ba chiar le aborda fățiș cu un curaj, uneori de nebănuit. Îmi amintesc că atunci când a vrut ca piesa Curve de lux să fie montată pe scena unui teatru de stat, și văzând că de directorii de teatre aveau rețineri, din lașitate și obediență, față de guvernanții de atunci datorită conținutului ei incendiar, a luat hotărârea să  realizeze spectacolul în regim particular, ceea ce pe vremea aceea, în anii 1995‒1996, părea un gest nebunesc… un fel de sfidare a bunului simț și al autorităților.

Printre preocupările sale esențiale s-a aflat și aceea de a cinsti memoria unor celebrii oameni de știință, producând  42 de filme de televiziune, dedicate vieții și operei acestora. Drept recompensă UNESCO i-a acordat premiul „Kalinga”(1971), destinat să răsplătească persoanele evidențiate pentru activitatea de popularizare ai științei. A scris o suculentă și acidă carte de amintiri, intitulată ironic, Veșnica mea pomenire… în care a luat în răspăr multe din poncifele vremii și pe mulți potentați ai regimului comunist. Dar opera sa capitală, pentru care a primit premiul Academiei Române, este Istoria Medicinei și a Farmaciei, o lucrare masivă de 1500 de pagini, care prin bogăția informațiilor nu mai necesită prezentare.

Ne-am cunoscut în 1995 când m-a abordat direct pe stradă, punându-mi în mână un text. O piesă de teatru cu un conținut incendiar, care multora li s-a părut la vremea respectivă indecentă. Citind-o, mi-am dat seama că nu poate fi realizat un spectacol în niciun teatru existent și atunci cu acordul lui am pornit împreună la realizarea primului spectacol de teatru în regim particular stârnind uimirea profesioniștilor, a oamenilor care o viață întreagă au fost stipendiați din fondurile statului comunist.

A fost fiul unui medic, ofițer al armatei române, prizonier, care a refuzat categoric să revină ân țară în rândurile diviziei Tudor Vladimirescu, gest care l-a costat încă trei ani de detenție în gerul siberian. Radu Iftimovici, în particular, era o fire veselă, mereu dispus la calambururi și șotii intelectuale, având câteodată o plăcere nespusă de a șoca cu orice preț... declarându-se ateu convins și neregretând regimul comunist. Era, printre altele, de o generozitate mascată sub forma unei severități profesionale. N-a fost om care să apeleze la ajutorul său și să nu-l ajute, bineînțeles în limita posibilităților sale. Iubea un citat celebru al lui Blaise Pascal pe care și-l-ar fi dorit ca epitaf: Când mă privesc mă detest, dar când mă compar mă admir,  dar... „lucra” neîncetat la unul personal.

Desigur, se pot spune multe despre toate activitățile profesorului, scriitorului Radu Iftimovici, unele chiar nebănuite, dar închei cu o binecunoscută glumă care, deși nu-i aparținea, îi făcea întotdeauna plăcere să o reproducă: Oamenii de valoare se duc și nici eu nu mă simt prea bine…!           A avut dreptate!

Dumnezeu să-i odihnească sufletul neobosit!

15.02. 2020

                                                                  Candid Stoica

De curând profesorul, dramaturgul, istoricul medicinei  ne-a părăsit plecând spre alte zări. A fost un neobosit căutător de adevăruri incomode, Dumnezeu să-l odihnească!..

Cenaclul și-a reluat lucrările . Dramaturgi din din România și din toată cilibia, dați năvală, vă aștept cu dor în piept.

Ce bine era pe vremea impuscatului, că functiile de ziarist, politician, avocat si alte functii, erau tinute in frâu ! Astfel, nu mai eram obligati sa citim , sa vedem si sa auzim toti idiotii !(un comentator)

Ultima carte citită!!!!

Opoziția a prins iar la limbă. Ca un strigoi în întuneric ea stă la pândă    ascuțindu-și gherele așteptând momentul oportun  pentru poftele ei antinaționale. (I. L. Caragiale: Conu Leonida....)

La ”muncă” la o lansare de carte între două frumuseți

la Gaudeamus 23 11. 2019 , la luncă la lansare de carte