luni, 26 decembrie 2022
vineri, 9 decembrie 2022
Festivalul Național de
Teatru
(Considerații generale)
Festivalul s-a încheat, dar ecourile lui încă mai mai persistă în lumea
teatrului și în rândurile publicului, Ediția din acest an a oferit un program bogat, 150 de evenimente
conexe, patru spectacole-lectură, regizate de Bobi Pricop, pe texte alese
dintr-o selecție de peste 40 de propuneri; lansări de carte– nu mai puțin de 23
de titluri- antologii, biografii, piese de teatru, expoziții foto și de
scenografie, urmate de dezbateri pe teme de actualitate, precum statutul
artistului, workshopuri ținute de profesoniști din domeniu pentru
studenți. 9 zile în care toate sălile Teatrului Național au fost ocupate
de până la refuz de manifestările festivalului. Festivalului s-a deschis cu
expoziția-document - ``Caramitru – dincolo de scenă`` realizată de Florin
Ghioca, un fotograf artist adevărat în domeniu,
Echipa care a gestionat alegerile, formată din Mihaela Michailov, Oana
Cristea Grigorescu și Călin Ciobotari, a adus o notă de prospețime și
deschidere, o binevenită extindere către
propuneri curajoase .. FNT 2022 a fost o ediție care și-a propus să acopere o arie cît mai diversă, să ofere
spațiu și vizibilitate unor tehnici și limbaje teatrale inovatoare. Au fost
spectacole prezentate pentru prima oară ca Macbeth a lui Eugen Ionescu (Regizor: Tompa Gabor) sau Cenci
de Antonin Artaud (regizor: Silviu Purcărete) În FNT 2022 o surpriză plăcută au fost și
producțiile care au mers pe explorarea unor conflicte personale. Mamă de
Marta Barceló și-a găsit, cea mai emoționantă
formă de reprezentare în spectacolul Marianei Cămărășan, la Teatrul
Național „Radu Stanca“ din Sibiu... Spectacolul Marianei Cămărășan invită la o
reconsiderare a ideii de familie, dincolo de tiparele cu care sîntem obișnuiți.
Deasemenea au fost prezentate câteva piese românești; „Patima Oarbă„ de
Cosmin Stănilă și Ionuț Sociu prezentat de Teatrul din Novi Sad și „MYTH show” de Daniel Chirilă.
Un „Hamlet” de Eugen Ionescu în limba maghiară prezentat de Teatrul Maghiar
din Tg. Mureș în regia lui Tompa Gabor ne amintește că regizorul a realizat cu
ani în urmă un Hamlet adevărat. Spectacolele Teatrului Național din Buc au fost
bine primite de public mai ales „Părinți și copii” după Turgheniev regizat
deVlad Masaci.
Festivalului s-a
închiis cu spectacolul Teatrul
Național ``Vasile Alecsandri`` din Iași, „Familia Cenci``al lui Antonin Artaud,
un. spectacol realizat de marele regizor
Silviu Purcărete aflat însă, după părerea mea mea pe drumul manierei exprimării
teatrale constatate la timp și în alte spectacole. Finalul FNT a punctat admirabil prin aceste
spectacole starea actuală a mișcării teatrale, profund confuze în raport cu o
comunicare cu publicul. Teatrul e ``oglinda vremii`` ne-a scris Shakespeare.
Actuala ediție a FNT a demonstrat prin `starea
confuză a unei lumi afectate de evoluția
tehnologiei comunicării și mai ales a informației false ori adevărate în
contextul actual afectat și de războiul din Ucraina că teatrul se află la o
răscruce.
Se poate afirma, poate
greșesc, folosesc o metaforă,
că``Oglinda Teatrului” în această ediție a FNT pentru a comunica Marelui Public
rostul său de a judeca vremurile în care trăiește. ``s-a transformat în...
cioburi!!
15. 11. 2022. Candid Stoica
marți, 8 noiembrie 2022
O întâmplare
ciudată
L-am găsit în cabină, probabil portarul i-a dat
drumul, își amintește actorul Emilian Săndel. Se uita la mine ca şi cum mă
cunoştea, dar eu nu ştiam de unde să-l iau. Era un om în vârstă cu o faţă
suptă, invadată de o barbă stufoasă. Îmbrăcat cu haine care se purtau cu ani în
urmă la ţară. Vorbea dezlânat despre un proces pe care l-ar avea cu Patriarhia
şi făcea impresia unui om dezorientat. Repetând cuvântul „Bicaz”, în mintea
mea, ca într-o străfulgerare, s-a făcut lumină...
Era pe timpul împușcatului. Mă aflam de câţiva ani
actor la Teatrul din Piatra Neamţ şi
cred că aş mai fi fost acolo şi azi dacă o mătuşă a mea nu m-ar fi vizitat
rugându-mă să o însoţesc la Bicaz, unde auzise ea că se află un om care are
harul să citească trecutul şi să prezică viitorul. Deşi nu credeam în asemenea
miracole, am însoţit-o şi după un drum cu o mașină de ocazie, la 10 dimineaţa
eram în faţa căsuţei prezicătorului, în curtea căruia aşteptau de cu noapte
zeci de oameni veniţi din mai toate colţurile țării… În tot timpul cât am
aşteptat, mătuşa mea mi-a amintit de bărbatul ei, era dat dispărut în război.
Ea se recăsătorise, dar rămăsese cu credinţa că fostul ei soţ n-a murit, că
trăieşte undeva prin întinderile nesfîrşite ale Siberiei, pentru că în ultimul
timp îl visează noapte de noapte.
Adusese cu ea două sticle de ulei, pe care le strângea la piept, şi o pungă cu
mălai, pentru că auzise că prezicătorul nu primeşte bani. I se spusese că e un
om sfânt, fost preot, dar oameni pizmaşi, văzând câtă lume vine la el, au
umblat cu vorbe mincinoase şi, până la urmă, a fost îndepărtat din rândurile
preoţimii. Mătuşei mele i-a venit rândul seara târziu şi a ieşit din camera
preotului, după câtva timp, cu ochii în lacrimi şi cu gura pungă. Prezicătorul
era un omuleţ cu o figură obişnuită, îmbrăcat ca un ţăran ajuns la oraş: un
basc decolorat pe cap, o pereche de pantaloni cu bazoane, în picioare galenţi,
iar sub flanelul rupt la coate avea o cămaşă de corp bejulie de prea mult purtat.
Crezând că și eu am venit pentru a afla viitorul, fără vorbe, m-a luat de umeri
şi m-a condus în casă, unde în întunericul care se lăsase am zărit că în
mijlocul camerei cu pământ lipit pe jos doar o masă de brad şi două taburete,
iar pe un perete, sub o icoană înnegrită de vreme, fumega o candelă…
‒ Deschide cartea, să aflu cum ţi se zice, mi-a
spus el cu un glas de bas bariton, după ce m-a aşezat pe un taburet, el stând lângă peretele celălalt.
Încurcat, am deschis o carte groasă de câteva sute
de pagini, cu coperţi cartonate ‒ care se găsea pe masă ‒ pe care era imprimată
în relief o cruce. Un fel de ceaslov, cum mai văzusem în copilărie în
bisericile pe care le frecventa mama mea. Cartea s-a despicat lent aproape de
jumătate, lăsându-mă să văd, printre vignetele specifice cărţilor bisericeşti,
un text scris cu litere chirilice. În stânga, ca un început de capitol, am
zărit, frumos desenată, majuscula literei D! Mi-am dat seam că e litera respectivă datorită lecțiilor de limba
rusă pe care le-am avut câțiva ani la rând în școală.
‒ Te cheamă Dan, Dragomir, Dumitru ‒ am auzit în întunericul odăii glasul său,
nefiresc de puternic pentru un om firav. Deschide, să văd cum o cheamă pe
maică-ta!
M-am conformat şi cartea s-a desfăcut iarăşi lin la
alt capitol. În dreapta, de data asta, se găsea majuscula S.
‒ O cheamă...
M-a apucat râsul. Nu venisem la Bicaz să aflu că
mama avea un nume care începe cu litera S.
‒ Deschide,
să aflu care-i numele de botez al lui taică-tu, m-a îndemnat el, şi fără să mă
mai gândesc la ce fac, am băgat degetele iar în interiorul cărţii, care s-a
deschis uşor, și la începutul paginii din stânga trona majuscula literei T!
‒ Îl cheamă Toma, Toader, Traian, Tănase, am auzit
iar glasul din întuneric. A fost condamnat, dar nu e la închisoare, dar tu nu
ştii… peste puţin timp ai să ai veşti de la el. Va trăi mult, până când la miez
de noapte va cădea jos ca secerat. Nu vei fi lângă el.
Zâmbetul mi-a dispărut. Tata fusese condamnat şi nu
ştiam unde se găsea.
‒ Nevasta... acu’, a continuat el netulburat... şi
aproape fără voia mea am deschis iarăși cartea. De data asta nici în dreapta,
nici în stânga nu se mai găsea nicio majusculă la nicio literă.
‒ Nu eşti însurat la biserică, trăiţi fără frica
lui Dumnezeu, a remarcat el şi timp de câteva minute s-a cufundat într-o tăcere
adâncă. N-o să faceţi mulţi purici împreună şi nici copii, te vei despărţi şi
vei cunoaşte dragostea adevărată însoţindu-te cu o femeie de prin părţile
astea, cu care o să fii fericit, dar o s-o duci greu de tot. O veţi lua de la
lingură, nu veţi avea mult timp o casă a voastră, te vei amărî din cauza
meseriei… tot ce vei obţine va fi după multe stăruinţe... Deschide cartea să-ţi
citesc drumu’.
Aţâţat, impresionat, am deschis din nou cartea,
care de data asta îmi rezerva altă surpriză: pe fiecare foaie se găsea o
majusculă, în stînga litera P, în dreapta litera B!
‒ Vrei să pleci în B, cum ar fi Braşov, Bârlad,
Buzău, Bucureşti, mi-a spus omuleţul din încăpere după ce a stat câteva clipe
să cântărească ceea ce vedea.
‒ Nu vreau! am strigat eu, crezând că aici l-am
prins cu mâţa-n sac.
‒ În sufletul tău vrei, dar nu recunoşti, m-a
contrazis el calm. Vei pleca cu gândul să ajungi în B, dar vei ajunge în P,
adică în Paşcani, Petroşani, Piteşti, Ploieşti... după care, ţine minte, doi
oameni te vor ajuta să-ţi realizezi visul. E limpede?
Mi-a mai spus multe lucruri care m-au contrariat
prin veridicitatea lor şi m-a revoltat neputinţa mea de a explica cum poate şti
atâtea amănunte despre mine şi despre familia mea. Mi-a mai spus că voi avea o
încercare în care moartea va trece pe lângă mine, dar am râs neîncrezător,
făcând pe indiferentul, ca şi Humphery Bogart ‒ idolul meu din filmul Casablanca ‒ şi am vrut să plec, dar am
observat că el începuse să tremure şi să bolborosească cuvinte de neînţeles:
„Sânge, focul gheenei se va abate asupra noastră… Satana vrea sânge... vor muri
mulţi... văd o învolburare... multe leşuri de oameni nevinovaţi... anticristu’
se va ridica desupra într-o mare de sânge tânăr... dar va pieri... Doamne,
iartă-ne şi ne ajută!” a strigat el gâfâind şi icnind, după care, scăldat în
sudoare, a căzut într-o stare de prostaţie.
Cu ajutorul rudelor lui din ograda vecină l-am
dezbrăcat, l-am băgat în pat şi târziu după miezul nopţii, obosit şi gol pe dinăuntru,
împreună cu mătuşa, am părăsit Bicazul. Repetiţiile, apoi un turneu lung prin
ţară, urmat de concediul de odihnă au făcut să uit cu desăvârşire de omuleţul
de la Bicaz şi de cartea lui miraculoasă, până când în toamnă, o scrisoare mă
chema acasă pentru că... sosise tata. Am fost, l-am văzut, arăta înfloritor, nu
fusese la închisoare, fugise, se ascunsese lucrând sub un alt nume pe la
diferite gări din Moldova.
La întoarcere spre Piatra Neamț, în Gara de Nord,
am întâlnit un coleg care m-a rugat să-i dau replica la un concurs la Teatrul
din Ploieşti. M-am dus. La final, Toma Caragiu, directorul teatrului, m-a
anunţat că am reuşit la concurs, deşi nu eram înscris şi că are nevoie de mine
într-un viitor spectacol. Atunci mi-am adus aminte de mătușa mea, de Bicaz şi
dându-mi seama că destinul meu este trasat de
cineva undeva sus de tot, nu m-am împotrivit și... m-am dus la Ploieşti.
Acum, în timp ce omuleţul
de la Bicaz îmi vorbea, rememoram rapid firul vieţii mele: după un popas
de câțiva ani la Ploieşti, am ajuns într-adevăr în Bucureşti la un Teatru
important, cu ajutorul a doi oameni minunați, m-am despărţit de soţia mea şi am
întâlnit dragostea adevărată în persoana unei fete din Buhuşi, iar după câţiva
ani a murit fulgerător tata. N-am fost lângă el. Am dus-o într-adevăr greu,
chinuindu-mă fără casă mult timp.
Omul care stătea în faţa mea, dezorientat, mă
întreba, cu multe ocolişuri, dacă n-am cunoştinţe la Patriarhie ca să-i
sprijine cererea de a reintra în rândurile preoţilor. Cel care îmi citise
viitorul în cartea lui miraculosă, avea acum nevoie de ajutor!
‒ Ce spune cartea d-tale? l-am întrebat eu brusc.
‒ Nu spune nimic, mi-a răspuns el cu un glas în
care se putea auzi disperarea.
‒ Cum aşa? l-am întrebat eu stupefiat, pradă a unei
mari emoţii. Ai pierdu-o, ai uitat-o pe undeva?
‒ N-am pierdut-o, mi-a spus printre sughițuri.
‒ Atunci... ai vândut-o?! Recunoaşte că ai
vândut-o, recunoaşte, recunoaşte!
‒ Mi-au furat-o, mi-au furat-o! a strigat el
disperat, podidindu-l plânsul.
‒ Ți-au furat-o? am țipat la el.
‒ Și de când mi-au furat-o, mi-am pierdut şi harul.
Am rămas ca trăznit, pradă unei tulburări pe care
n-o mai cunoscusem. M-am uitat minute întregi la el cum plângea, până când am
auzit în difuzor vocea regizorului tehnic care mă chema de urgenţă în scenă.
‒ Aşteaptă-mă! i-am spus cu dinţii încleştaţi. Mă
întorc peste câteva minute.
Am coborât la scenă. Când am revenit, nu l-am mai
găsit. Plecase. Și cu toate eforturile mele n-am reuşit să mai dau de el. Am
luat la rând anticariatele, talciocurile, gândindu-mă că am să găsesc cartea
aia miraculoasă, dar fără rezultat. Am telefonat prietenilor, rugându-i să-l
caute acasă, dar mi s-a transmis că plecase demult din localitate. Eram în pragul unei crize nervoase. Cum, să nu mai știu ce
mi se va mai putea întâmpla în viitor?
Până când într-o noapte am avut
revelaţia că de acum încolo s-ar putea ca destinul meu să nu mai fie scris
undeva şi... subit m-am trezit cu senzaţia că de acum pot fi un om liber
Candid Stoica
septembrie 2022
luni, 17 octombrie 2022
O amintire
despre Alexandru Lazăr..3 ani de la plecarea lui dintre noi? Neologismele
bată-le vina! Terminasem Institutul de Teatru în, oho. 1961 şi, împreună cu alţi patru
colegi, plecasem la teatrul din Piatra Neamţ, proaspăt înfiinţat, atraşi de
promisiunile generoase ale directorului teatrului. care se angajase să ne dea
salarii grase, roluri grase, case şi neveste... grase! Eu si Sandu Lazăr am plecat
primii. Nu-mi dau seama cum ne-am apropiat. Era mai mare ca mine. Era serios.
Nu bea şi nu se fălea cu performanţe bahice,. Mult mai citit decât mine,
găsisem în el, în timpul studenţiei, un sprijin pentru multe din ideile care-mi
bântuiau mintea. Era mare amator de cărţi şi de fete., având o listă
impresionantă de cuceriri. De asemenea, era un entuziast organizator de
reuniuni şi gazete de perete. Dându-i crezare (directorului), amândoi, am
plecat imediat la Piatra şi în legănarea trenului, am făcut planuri despre ce
piese şi ce roluri vom juca.. Aveam tot viitorul în faţă... - Repetiţiile cu
piesa în care veţi juca vor începe mai târziu. Mergeţi să vă luaţi apartamentul
în primire. E gol. Am să dau telefon la Spital să vă aducă paturi… Luaţi
legătura cu colegii, vizitaţi închisoarea care se află pe strada Libertăţii şi
când vi se va face foame mergeţi şi mâncaţi în contul meu, la “Garofiţa”, iar
mâine veniţi să vă luaţi salariul, ne-a spus directorul teatrului când s-a
trezit cu noi în biroul lui. Noi însă am intrat într-o librărie care se găsea
chiar în clădirea teatrului şi mare mi-a fost mirarea să descoperim într-un
raft o carte pe care nici în visurile noastre cele mai frumoase nu speram să
apară: Dicţionar de Neologisme ! Am avut amândoi o emoţie
puternică Am început să-l răsfoim. Erau acolo toate cuvintele misteriose pe
care le foloseau în timpul prelegerilor profesorii noştri de la Institut, al
căror înţeles doar îl bănuiam şi pe care le căutasem în zadar în dicţionarele
existente. Am cumpărat fiecare câte un exemplar şi, escortaţi de portarul
teatrului, am plecat la locuinţa care ne fusese destinată. Apartamentul se găsea într-un bloc nou
construit pe malul unui râuleţ cu un nume ciudat: Cuejd. Avea trei camere,
bucătarie, baie, însă nu era gol și plin de... praf. Am împrumutat de la vecini
o mătură, un bec, un ciocan, nişte cârpe, o găleată şi ne-am apucat să facem
curăţenie. … Într-un târziu, sosind de la spitalul din apropiere paturi şi
saltele, am despachetat valizele, am făcut duş şi, lungiţi fiecare într-un pat,
pe salteaua fără cearceaf, ne-am apucat să răsfoim dicţionarul pagină cu
pagină. Am găsit, cu explicaţiile de rigoare, paradigmă, unul din
cuvintele preferate ale profesorului de istoria teatrului, Horia Deleanu, care,
în ignoranţa noastră ne închipuiam că ar înseamna ceva jignitor şi atunci când
vream să luăm în băşcălie pe cineva îi spuneam: „Paradigma dracului!”. Acum
însă descopeream că de fapt însemnă: „model”! Am găsit şi pe faimosul indimenticabil,
care atunci bănuiam că s-ar traduce prin ceva bun de mâncat, de mestecat, şi nu
„de neuitat”, cum constatam acum. Erau acolo şi misterioasele apodictic
(„convingător”), Miscellanea („Rubrică într-o revistă cu conţinut
variat”) precum şi encomion („cuvântare sau poezie de laudă”), fastidios
(„plicticos, anost”), morfogeneză („proces de formare a structurilor
morfologice ale unui organism”), mefienţă („neîncredere”), Ibidem („În
acelaşi loc”), palimpsest („pergament răzuit”), astuţie („viclenie”),
cărora noi, necunoscând limbile franceză, italiană sau latină de unde proveneau
(am învăţat în şcoală multă rusă, cântând, şi puţină germană), le atribuiam
sensuri care de care mai abracadabrante. Ca nişte copii ne bucuram să găsim, cu
explicaţiile exacte şi irefutabil („Care nu poate fi respins”) şi infatigabil
(„neobosit, zelos”) pe care le întrebuinţa des profesorul de limba română,
Mircea Mancaş, iar nouă, inculţilor, ne stârneau un râs grobian. Am descoperit
că ludic înseamnă „joc” şi lubric, „obscen”, iar noi credeam invers.
Am găsit şi cele două cuvinte aproape magice, comprehensibil şi
incomprehensibil, pe care le exersam la orele de tehnica vorbirii. Acum
descopeream cu uimire cât de uşor este de înţeles, neînţelesul! „La lumina
becului improvizat am avut ambiţia, nebună, de a parcurge fiecare pagină, a
dicţionarului. e…. - Uite ce am găsit aici, a strigat, la un moment dat, după
miezul nopţii Sandu: futil! Înseamnă neserios, frivol. Ştiai? Nu ştiam.
Faptul că luam cunoştinţă de cuvintele futil şi futilitate, care se cam
asemănau cu cele ce desemnau în argou un act sexual, ne producea o veselie de
nedescris, alungându-ne somnul, care până la urmă totuşi, spre dimineaţă, ne-a
cuprins. Ne-am trezit, după ora douăsprezece, cu un gol în stomac. Ne-am dus la
teatru ca să ne luăm salariul, cum ne spusese directorul, dar am avut altă
surpriză: nu fuseserăm trecuţi încă pe statele de plată. Adevăratul nostru
salariu trebuia să-l luăm la chenzina următoare. Directorul s-a dovedit dacă nu
infatigabil sau incongruent, sigur trombonist. Flămânzi, ne-am
îndreptat spre restaurantul „Garofiţa”,
însoţiţi de câţiva colegi, care ne-au împrumutat cu bani pentru că
directorul s-a dovedit că era un cacealmist irefutabil, potrivit să joace
Mincinosul, lui Goldoni. Eram curioşi şi unii, şi alţii să ne cunoaştem. Am
mâncat şi am băut mai multe rânduri de
halbe de bere, după care am început să ne uităm curioşi la unii la alţii. Ne-am
împrietenit repede povestindu-ne unii altora tot felul de întâmpări. Noi ne
făleam cu succesul spectacolelor cu care absolvisem, „Centrul înaintaş a murit
în zori” şi ”Steaua fără nume”, care pur şi simplu ne aruncase în viaţa
teatrală, iar ei ne puneau la curent cu situaţia dezastruoasă în care se găsea
teatrul la care tocmai poposiserăm, avertizându-ne că cel mai inteligent lucru
din partea noastră ar fi să plecăm cât mai repede… Diferenţa dintre ce visasem
şi ceea ce găsisem, noaptea nedormită, precum şi cele câteva halbe de bere au
făcut ca asupra noastră să se abată brusc un val de tristeţe.. De-abia atunci
realizam ruptura care se produsese în viaţa mea… Noii noştri colegi, observând
schimbarea mea de umoare, l-au întrebat pe Sandu ce se petrece cu mine şi dacă
nu cumva sunt bolnav. - E un tip futil, le-a explicat Sandu cu glas
scăzut şi dramatic. - De unde i se trage? au fost ei curioşi să afle,
neînţelegând ce înseamnă „futil”. - A căzut în
paradigmă! Când cazi în paradigmă, uitaţi-vă la el, palimpsestul e gata, şi-a
continuat Sandu gluma, făcând un gest de tăiere în regiunea gâtului… -
Adică se… duce… atât de tânăr, s-au mirat colegii plini de compasiune. - A fost
fastidios ani de zile. S-a molipsit de mefienţă şi asta, dacă n-o tratezi la
timp…. -
Am auzit că e groaznică, ne-au explicat noii noştri colegi. Nu se poate face
nimic? - Ba da, dar nu vrea, că este şi apodictic… - Apodictic… asta nu cumva e….
-
Sigur că aia e. Şi când e aia… miscellanea e în floare… Aici e grav de tot. A
început cu un simplu encomion, la care n-a dat importanţă, neglijând să
meargă la medic.
- Şi el ştie, au întrebat colegii sufocaţi de emoţie? - Nu ştie, le-a
spus Sandu în şoaptă. Dacă ar şti, ar face imediat ibidem total. - Se ia
cumva? a întrebat muncit de gânduri negre unul dintre ei, care părea cel mai
interesat de povestea asta, căruia colegii îi spuneau Pâiniţă, un bărbat matur,
dar privirea candidă arăta o naivitate înnăscută şi o… ignoranţă lingvistică
desăvâ - - -Numai după ce se instalează morgogeneza, a răspuns Sandu - Nu cumva acum e
instalată? a întrebat panicat.
- Numai D-zeu ştie, a decis
Sandu. Eh, vedeţi, e astuţios în ultimul grad.
, dar deocamdată umblă, vorbeşte, mănâncă…
- Şi
cu femeile cum e, a mai vrut să ştie Pâiniţă , Cu
femeile e de speriat. Nu ştie cum să scape de ele. Au simţit că are un falus
enorm. Mai pe româneşte e foarte dotat jos, înţelegeţi? - Adică are
daravelă mare. Cum să nu-nţeleg? Dar chestia cu femeile e cu două tăişuri. De
unde şi vorba veche: Fu…, fu…, dar plăteşti! Eu, plătesc două pensii
alimentare. -Am
aflat lucruri grozave despre tine, mi-a spus îmbrăţişându-mă, Pâiniţă. În
zilele următoare ne-am împrietenit. Era o fire blândă, doritor să aibă
parteneri de conversaţie şi de băutură.. Peste câteva săptămâni o repetiţie cu
”Nota zero la purtare” de V.
Stoenescu şi O. Sava, în care am debutat toţi cinci (Ioana Manolescu, Cătălina
Murgea, Traian Stănescu, Alex Lazăr şi subsemnatul). Având o mică ciorovăială
cu un coleg, Pâiniţă, vrând să aplaneze lucrurile, l-a luat deoparte, pe cel cu
care mă certam, şi ia spus în şoaptă ceva, făcîndu-l pe celălalt să se calmeze
şi să mă îmbrăţişeze - Lasă-l, are o chestie
nasoală ce-i zice astuţie şi în curând o să mierlească că este contaminat de
futilitate, am aflat, mai târziu că-i spusese.
Fragment din Volumul ”Acele
lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei”de Candid Stoica
luni, 3 octombrie 2022
Deschidere de stagiune la Teatru Național:
EXIL
Spre mirarea iubitorilor de teatru scris de autori români, Teatrul Național din București își deschide stagiunea cu o piesă a unui dramaturg român, (care declară că trăiește la Paris) ceea ce nu s-a mai întâmplat cam de mult timp. Spectacolul Exil de Alexandra Badea (regizat tot de ea) a succitat deja discuții și controverse, (chiar după primul spectacol) unii cronicari categorisind piesa și spectacolul drept detetestabil, iar alți găsindu-i calități cu totul deosebite, atât în ceace privește scriitura cât mai ales realizarea spectacolului. Și cu ocazia asta s-au devoalat 2 sisteme ca un dramarg român să fie jucat la Teatrul Național. Ori să piardă un text într-un taxi și să-l găsească d-l Caramitru (cazul piesei ”Dumnezeu se îmbracă la second hand”,,,), ori să învețe în România, apoi să plece la Paris și revină cu o piesă direct pe scena Teatrului Național. Piesa „Exil” de Alexandra Badea care a generat un spectacol de trei ore este de fapt o reconstituie, într-o cronologie neregulată, o imagine a unei familii alcătuite din trei generații, rememorând, fragment cu fragment, experiențele care i-au marcat existenţa: comunismul, post-comunismul şi, mai ales, exilul se scrie în caietul program.
Dar evenimentele relatate
sunt un pretext pentru a cugeta asupra unor subiecte dintre cele mai diverse, precum
căutarea identității, istoria, adaptarea, vina etc Personajele Alexandrei
Badea, indiferent că sunt stabilite în Franța sau rămase în țară, descoperă în
ele o neliniște ascunsă, o bănuiala a unei trădări în trecutul familiei, caută
punctul de unde a pornit totul și încep de aici o cale de înțelegere și
reconstruire a unei noi vieți .
S-au mai văzut piese cu o acțiune
complicată care să dureze 3 ore dar în
cazul de față supără, enervează multe lungini inutile care nu aduc nimic nou
acțiunii, care lâncezește, dându-i posibilitatea spectatorului să caște
nestingheri și care așteaptă în scaun fapte revelatoare despe....EXIL
punându-și întrebarea cum este posibil ca peste patru milioane de români să
trăiască în...EXIL? Tema a fost atinsă de mai mulți scriitori atât în roman, cât și în teatru ca de exemplu Horia
Vintilă în cartea sa „Dumnezeu s-a născut în exil”. Au mai
scris despre ea dramaturgi ca
Saviana Stănescu, Mircea M. Ionescu, Matei Vișiniec, Alexandra Ares, Georgre
Astaloș (Un volum intitulat:Exil), etc Cine va căuta în însă în
scritura teatrală o soluție, desigur nu
o va găsi, autoarea ferindu-se să se exprime în acest sens. Pentru ea până la
urmă exilul există în fiecare dintre noi, se poate citi printre replici.
Alexandra. Badea încearcă cu acest spectacol o combinație ce o crede ingenioasă între teatrul reportaj și bildungsroman
și explorează mai puțin
viața de exilat din Franța (așa cum probabil mulți spectatori au așteptat și
poate au fost dezamăgiți). Exilul ei sondează doar rădăcinile sufletești ale
emigranților Ema și Vlad (interpretați de Ada Galeș și Emilian Oprea) dar fără
adevăruri revelatoare: Ema (Ada Galeș) fiind mai mult preocupată să
înregistreze filmic reacțiile
interpreților cât și ale publicului. Ceea ce totuși face spectacolul atractiv este până
la urmă calitatea interpretări actorilor majoritatea tineri din echipa
Teatrului Național, dar scene extrem de emoționante produc Ana Ciontea și Diana
Dumbravă. Lumea teatrulul e plină de
exilați celebri: Liliana Tomescu, Melania Cârje, Dinu Ianculescu, Dan Nuțu,
Marieta Luca, colegul meu Vasile Gheorghiu. Regizorii Petrică Ionescu, Lucian
Giurchescu, Radu Penciulescu, Margareta Niculescu, Vlad Mugur Eu am scris o
piesă despre un actor în plină celebritate, Mircea Șeptilici, care a avut 2
tentațive de fugă în exil, ultima finalizată cu succes, piesă refuzată de Teatrul Național și de Teatrul de
Comedie. De, nu veneam de la Paris! O parte din publicul dezamăgit astepta ceva
adevărat despre ce i-au făcut pe acești oameni celebri să părăsească România și
nu a găsit în Exil al Alexandrei Badea mai nimic...care să le lămurească tema
din titlu, de aici dezamăgirea multora.
22. 09.2022 Candid
Stoica
luni, 19 septembrie 2022
Dragoste şi corupţie
Spectacol-lectură de Candid Stoica
Teatrul de
comedie – Sala Studio din Bucureşti, în cadrul Cenaclului Dramaturgilor, Dragon
2 se prezintă piesa-lectură Dragoste şi Corupţie de Candid
Dumitru Stoica.
Se aude gongul,
spectacolul începe.
Decorul
simplist, două birouri şi câteva scaune, în
dreapta scenei, aşezat pe un scaun pliant,
Candid, răsfoia scenariul şi,
din când în când, privea pe sub ochelari, parcă număra cu privirea spectatorii,
la un moment dat se auzeau replici, când din sală, când din platou, m-am
pierdut puţin până m-am lămurit ce
se întâmplă, cert este că am ratat vreo doi actori, neputând să-i depistez
printre rândurile din sală din cauza ocupării în totalitate. O piesă lectură,
ce-i drept, dar la cum arăta sala eram convinsă că particip la o premieră susţinută la Teatrul Naţional.
Schimburile
de replici continuau ca o furtună, apoi totul s-a mutat pe scenă, unde primarul
Vasilescu (Bebe Cotimanis) purta o conversaţie aprinsă cu secretara Elvira Surdu (Monica
Davidescu), între primar şi
secretară povestea de iubire părea cam expirată, în afară de rodul iubirii, un
copil, însă nerecunoscut legal de către şef. Subiectul fiind veşnic
acelaşi, idila cu secretara care devine amantă şi mâna dreaptă a şefului necesară în orice situaţie stânjenitoare, gata oricând să îşi apere scaunul, şeful şi
reputaţia, ca o leoaică. Un zvon s-a împrăştiat ajungând la urechile unora despre casele
oferite de municipalitate persoanelor nevoiaşe, totul gratis.
Un gratis costisitor,
care nu aduce întotdeauna şi
certitudinea unei locuinţe.
Universul şi planetele nu se
aliniază politic benefic pentru muritorii de rând. Replici spumoase, personaje
alese cu grijă de scenaristul şi
autorul piesei, respectiv Candid Stoica, dând parcă o încărcătură aparte piesei
doar prin simpla apariţie a actorilor pe scenă.
Impozant,
baritonal şi cameleonic, marele
actor care aduce strălucire pe orice scenă a teatrului românesc, Bebe Cotimanis
(în rolul primarului Vasilescu) îşi
joacă parcă rolul carierei alături de marea doamnă a scenei, graţioasa Monica Davidescu.
Monica Davidescu trece inimaginabil prin toate
stările unei femei încercate de viaţă, şerpuind cu sau fără sprijin prin hăţişurile
indiferenţei, în căutarea
dragostei şi statorniciei. În
peisaj apare şi Tudorică Bragadiru,
actorul sărac (jucat de Mircea Constantinescu), fără casă, trăind în concubinaj
şi având un copil abia născut, tăind sub acelaşi acoperiş cu socrii, la periferia Bucureştiului, făcând zilnic naveta către teatru, află la
rândul său din surse sigure că la primărie se dau case gratis. Împrumutând bani
de la colegi şi prieteni, strânge 5000
de euro, pe care îi pune într-un plic cu gândul să-i „doneze”, de fapt este şpagă în schimbul unui loc favorabil pe lista
de priorităţi. Printr-o împrejurare
regizată, plicul cu bani aterizează în sertarul primarului pentru mai marele
codoş din partid, cel care împărţea, făcându-şi parte. Deloc surprinzător apare şi o tânără jurnalistă, Cristina
Constantinescu, având dreptatea în vârful peniţei, cere socoteală primarului despre unele nereguli,
intră în biroul acestuia precum un uragan, apoi, după câteva momente şi replici contradictorii, iese precum un vând
călduţ de primăvară. Aici autorul piesei, Candid
Dumitru Stoica, ne induce în subconştient
acea stare de intimidare intelectuală în care tinerii jurnalişti vor sfârşi cu stiloul în mână, dar fără cerneală din cauza
rechinilor versatili, iar adevărul se va odihni undeva, într-un dosar prăfuit.
Apare şi mafia parcărilor, o doamna guralivă, un
personaj colorat, o florăreasă fără studii, dar dornică de afaceri prospere,
vrea şi ea o casă pentru fiica ei aflată în
Germania, trebuie să aibă şi
fata unde se repatria. Cu sacoşele
pline cu daruri, reuşeşte să intre fără programare până în antecameră, împărţind atenţii de la portar până la secretara, încercând să-i distragă atenţia, îi prinde mâna cu forţă, ghicindu-i în palmă despre noroc şi viitor, doar-doar i se va deschide drumul de
trecere spre biroul primarului pentru o înţelegere cu câteva zerouri. Doina Ghiţescu, căci despre ea este vorba, ne zugrăveşte
un tablou imaginar greu de uitat.
Andrei Necula
(Denis Vasilescu, fiul primarului) ne aşterne pe o tavă de argint relaţiile sale cu interlopii, puterea banului şi a pumnului, despărţind astfel două lumi, dar, în acelaşi timp, unindu-le într-un haos de lăcomie.
Aceiaşi monedă versatilă joacă şi marea doamnă a scenei, Florentina Tănase (Marga
Vasilescu, soţia primarului),
senzuală, elegantă şi enigmatică, lasă
impresia unei femeii puternice, care, îi cunoaşte prezentul dar şi trecutul amoros al soţului, continuând să convieţuiască cu acesta într-un „ménage à trois” doar pentru
confortul financiar. La rândul ei întreţine un amant mai tânăr, aşa încât balanţa amorului să nu şchiopăteze.
Un scenariu
bazat pe realitate, în care faptele se succed vertiginos, nelăsând timp pentru
comentarii, ci doar pentru hohote de râs şi ropote de aplauze
Deliciul cu
trimiteri subtile face din Petre Moraru (astrologul Gherase Iftoc) omul cu
mintea luminată, care încearcă să prevină un dezastru mondial cu invenţiile sale, un al doilea Mesia, însărcinând-o
pe secretara primăriei cu funcţia
supremă de „Salvatoarea omenirii”. O discuţie interesantă doar pentru urechile desfundate. Piesa
se încheie cu fuga primarului în străinătate, grijuliu pentru agoniseala
ilicită, nu uită nici valiza cu bani. Descinderea organelor de control (Adrian
Fetecău şi Daniel Torje) la primărie se întâmplă mult prea târziu, o mică greşeală de coordonare, iar gaura de 600 de
milioane de euro poate trece neobservată în catastiful cu pierderi
administrative.
A fost o
trecere în revistă a unei piese de teatru-lectură, scrisă de Candid Dumitru
Stoica. După spectacol, au luat cuvântul: Dinu Grigorescu, Ion Chelaru, Adrian
Fetecău, Prof. Vlad Leu, Radu F. Alexandru, Sebastian Ungureanu, Aneta Pioaru,
Crina Bocşan Decuseară, Wilma
Wilma şi, nu în ultimul rând, Marilena Dumitrescu,
aducând laude venerabilului scriitor, actor şi dramaturg Candid Dumitru Stoica şi de-o potrivă actorilor implicaţi în spectacol.
Coca Popescu jurnalistă