candid Stoica

candid Stoica

duminică, 18 decembrie 2011

O seară de ajun de Crăciun cu Amza Pellea


Ajun de Crăciun cu Amza Pellea

 Era în seara de ajun de Crăciun a anului 1982.  Spectacolul cu Procesul de Suhovo Kobâlin, unde Amza Pelea juca rolul principal se terminase.  În timp ce ne duceam la cabine i-am amintit lui Amza că-mi promisese  un interviu.
- Vin-o la mine la cabină  mai târziu să-l… săvârșim.
- Nu-ți e greu după spectacolul asta atât de tensionat la finalul căruia mori, l-am întrebat peste zece minute când am intrat la el în cabină?
- Oboseala nu e de acu. Vine  de când ca un căpiet ce sunt mă aruncai în vârtejul ăsta al vieții și de atunci o țiu așa, puia gaia, ba cu filmu, ba cu teatru, ba cu nea Mărin ăsta a cărui umbră a început să mă urmărească și de care nu mai pot să scap. Io tot sper să-l pierd pe drum, dar el neam, cum spusei, după mine, scai așa că eu nu-mi  doresc decât un concediu care să nu se mai termine…. Hai,  întreabă-mă orice  vrei. Nu mai sunt la vârsta să  mai am secrete. Astă seară sunt liber, nu mai fac pe Moș Crăciun, ca deobicei,  nevastă-mea și fiică-mea sunt plecate iar eu cum îți spusei sunt liber, liber.          
- Cum fuse, na că o luai pe oltenește,  la filmul Osânda?
- Nimeriși la punctu slab. La Osânda  avusei de la cel de sus o osândă. Om în toată firea, îmi pierdui capu și  mă-ndrăgosti de  partenera mea din film și ca să nu mai fac contabilitate dublă, vorba lui Nea Iancu, plecai de acasă, că era măi băiete, ceva ce nu se există, ca să glumim…avea niște picioare care porneau direct  din gât…și ca să nu mai pierdem timp cu întrebarea ce s-a mai întâmplat, îți mărturisesc, că fiind iarnă și frig, fata, îmi ceru un vizon. Ce să fac? Dădui din colț în colț, că să vezi, că o fi c-o pății, ca să treacă iarna. Dar avusei ghinion de-o  iarnă lungă și vrând, nevrând, fui obligat  până la urmă să-i iau vizonu și trăirăm în pace și onor până-n iarna următoare când fuse neică iar o iarnă tare friguroasă și fata îmi mai ceru  un vizon ca să aibă de schimb…Dar acu mă gândii: Bine, fac rost de bani, îi mai iau un vizon, dar ce mă fac dacă la anu vine  o iarnă și mai friguroasă și o să mai vrea un vizon? Așa că m-am întors acasă cu coada-ntre  picioare…                                                                                                                             - Dar cum a fost la  vânătoarea aia la care ai luat parte cu Ceaușescu ?
- Băi frate fuse ceva de panopticum. Ceva ce n-am să mai  văz: Iepuri sburând!!! Era cam așa: Se mergea pe o posfață, defrișată  într-un grup cu Ceaușescu-n frunte, după care veneau ștabii și specialiștii în vânătoare și la urmă ăștia mai amărâți ca mine. Din dreapta și din stânga sburau păsări în care trăgea întâi iel și după aia ăilalți la indicația  șefilor cinegetici. Noi, ăstia de la urmă, auzeam indicațiile de pe margini: ”Băgați fazanii, dați drumu la portânichi, băgați rațele sălbatice…și păsările sburau și din dreapta și din stânga. La un moment dat auzii: băgați iepuri ! Și atunci, neică,  văzui iepuri sburând. Săracii, ăia care aruncau păsările  încurcaseră borcanele                                     
 - Întreabă-mă mai departe, nu te uita că-s obosit,  dar nu dormii toată noaptea, și fuse o noapte neagră măi frate…neagrăăă, ca-n pizda mamei și pe deasupra se-ntâmplă să pice pe capul meu niște rude de la Băilești. Aflaseră că mă mutasem într-o casă cu multe odăi și…hop și ei, chipurile că li se făcuseră dor de mine și mă ținură cu povești de ale lor până dimineața. Până dimineața mă ținură cu povești până mă amețiră…Unu din ăștia  de veniră îi zice Gheorghe a lu Dămijeană și ie văr de frate cu Dumitru Țoi de-o țâne pe Gherghița lu Stan a lu Vadră, nepotu lu Stăncel a lu Căldare, de-i zice lumea Fluerici și-l cunună pe naș Pantelică a lu Marin Juvete, ăsta de-l luai ca model pentru drăciile astea ce le fac la televizor…Ei și Gheorghe ăsta a lu Dămijeană, fiind responsabil la Bufet, chefuind, băgase mâna pân la cot în banii statului, și-l apucă deodată frica și venii să se lămurească la o gâcitoare vestită de prin Dămăroaia, care-și spunea Afrodita Ofelia Galiturci,  deși ea se numea Safta Covete, ca să-i ghicească ce-l așteaptă. Și nu veni singur. Îl luă cu el și pe vără-su, Gigel de la Craiova, de ie frate cu Georgeta a lu Mișu Avocatu, și pe Dumitrică a lu Trifoi de o țâne pe a lu Ciuciu Stan a lu Știrbu, cu care e văr de fraț cu cuscra mân-sa cu a lu Dumitru Pățâtu care a țânut-o pi a lu Cocoșel, de ie vară cu Veta lu Marin Juvete, ășta, de-l luai eu, cum îți spusei ca model, și ie văr de frate cu alu Ciuciulete, de-o țâne pi a lu Conovăț, care ie frate de soră cu Tache Pecingine de-i zice lumea Vitriol iar măsa Otravă. Ei și gâcitoarea asta îi zâsă să nu dea pe acasă vreo trei zile și plecă omu fericit. Dar unde să se ducă? Au vrut mai întâi să-l calce pe unul Dumitrică a lu Spânu, care făcuse armata la călărași cu schimbu cu Stănică a lu Spânzuratu care stă cu fie-sa în Balta Albă și ie măritată cu unul a lu Giubegea care lucrase la administrația financiară, dar acum se pensionase, dar nu-l găsiră acasă că taman atunci, adică cum ar veni ieri, plecaseră la Băilești la nunta lu Marin Ciupitu cu Marița lu Porunghelu, fata a lu Petrică a lu Stănoagă și a Ioanei lu Căcărează, așa că se gândiră să vină la mine…
- Nu te supăra, nu cumva ai uitat pe cineva din satul ăla?
- Sigur că da, mă cârlanule, îi uitai pă mulți..Mai întâi bărbații, cum ar fi Gheorghe a lu Zmucitu, Dumitru a lu Căpistere, Mărin Găliceanu, Tănăsică a lu Colan a lu Miron,  Ion a lu Zbangă, Stan a lu Plămădeală, Dumitru lu Tătoiu, Gogu a lu Vârlan, Costel a lu Gogu lu Neacă, Fănică a lu Majuru, apoi Popa Vârlan de-i ieși numele de Soni, după care ar mai fi a lu Cocoșel care sunt trei: Radu, Ion și Vasile, apoi trebuie săi punem la socoteală pe Florică a lu Tăgălan, pe Sile a lu Măcelaru, pe Bobică a lu Mazăre, pe Petrică a lu Stănoagă, pe Gogu Tămâie, pe Petrică a lu Mercea, ca stătu o vreme la Cărbunești și uitai să-l pomenesc la catastif pe  Radu a lu Zbangă și pe Saiche a lu Smucitu…
- Pe ăștia i-ai mai pomenit, l-am întrerupt eu oprind reportofonul
- Nu copchilu lu neica, ești în greșală. Dă drumu la reportofon. L-am pomenit pe a lu Zbangă și pe Gheorghe a lu Smucitu, or în sâtuația asta pe care ți-o pomenii, Smucitu avu doi fii: pe Gheorghe, pe care vi-l spusei mai înainte și pe Saiche de care vorbii acu, iar cu Zbangă ăsta situația e complicată rău de tot. Da rău de tot. Zbangă ăsta avu cu Floarea a lu Clonț trei fii: Ion, Stan și Vasile, dar dracu știe de ce o părăsii și se-ncurcă cu Catarița a lu Fusui, cu care nu se mai însură și cu care avu alți trei copchii, că așa e la sat iarna, fute lumea pe rupte nu se joacă. Și copchiilor ăstora lumea le zicea tot a lu Zbangă, că trăiau tot în grădina lui, iar Zbangă ăsta să știi a fost nebun mare la viața lui…Nu-ți spusei? Cum dracu se-ntâmplă? Zbangă ăsta e ăla care-și bătu nevasta, c-a mâncat porcu cățaua, care mâncase gâsca și-a vrut să omoare cățaua, da n-a mai apucat, că n-a mai avut grijă muierea și atunci el bătu nevasta care plecă și el o țâne acu pe a doua, că aia cu porcu s-a măritat cu altu…N-ai aflat? Acu o să iau la rând  femeile, că nu le uitai. Ele  ar fi Ioana a lu Florea a lu Cătană, Dumitrița lu Curmei, Catarița lu Pătrunjel, Dominica a lu văru Stan, Dada Floarea a lu Cocoșel, nașa Reta a lu nașu Pantelică, Stana lu Cal Alb, Stana lu Pecingine, aia care după ce și-a cumpărat pantofi cu tocuri nalte, i-a rămas numele de Stana Toace, Mitra a lu Solomon, aia care ducându-se odată la doctor și ăsta întrebând-o unde o doare, ea arătatat cu mâna într-un anumit loc rușinos după mintea ei.
- Adică mitra, a specificat medicul                                                                                                                                                            - Nu, Mitra sunt eu, pe mine mă doare pizda, l-a contrazis femeia !
Se făcuse târziu. Cabina și holul din fața cabinei. se umpluseră de colegi și tehnicieni care în loc să plece acasă se adunaseră ca la urs și-l ascultau…Cunoșteam tot ce debita, îl mai auzisem și cu alte ocazii, dar ce mai conta. Era fascinantă, scânteietoare  relația dintre el și noi cei cel ascultasem… 
 Oamenii se dezbrăcaseră, își aduseseră scaune, iar alți se așezaseră pur și simplu pe jos, iar el a vorbit, a povestit cum l-au uitat pe câmpul de bătălie în costum de Mihai Viteazu și a fost obligat să meargă trei km. pe jos până la primul sat și ce necazuri a avut cu cenzorii care l-au acuzat că într-o emisiune de televiziune  în loc de Leana din capul satului ar fi spus Leana din capul Statului și  multe altele, câte-n lună și-n stele, iar în final a deschis sticla de șampanie, a turnat în paharele găsite la întâmplare prin cabină și după ce am dat pe gât lichidul gălbui și spumos toți am fredonat în cor câtecul coplăriei noastre: ”Moș Crăciun cu plete dalbe /     a sosit de prin nămeți /Și ne-a duce daruri multe /  pentru fete și băieți / Moș Crăciun, Moș Crăciun.    



                                                              







                                                                                                         

vineri, 9 decembrie 2011

Literatura pe...scurtătură

Un prinț suferind de insomnie plimbându-se pe zidurile castelului se întâlnește cu stafia lui taică-su care-i destăinue că a fost ucis de unchiul său, care se culcă cu mama lui și că omul lui de încredere e tatăl iubitei lui care între timp se sinucide când află că prințul i-a ucis tată-l. Pentru a se răzbuna prințul îl omoară pe unchi după ce a stat de vorbă cu un craniu, și el însuși e ucis de fratele iubitei care înebunind se sinucide. În final vine unul, Fortinbras,  dintr-o țară vecină care nervos ordonă să fie scoase cadavrele afară.................................................

joi, 8 decembrie 2011

Literatura pe scurtătură

Viața modernă nu ne permite să investim timp pentru citirea unor cărți. De aceia voi prezenta posibile rezumate a unor cărți celebre

Literatură pe scurt

marți, 6 decembrie 2011

D ale lui Toca 2

În anul 2001 când a primit premiul UNITER  pentru ”O Scrisoare Pierdută” pe scena Teatrului Național a declarat: ”Un om mic mi-a interzis un spectacol mare”

I-am dat cartea mea ”Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei” unde sunt peste o sută de pagini despre el.
- Trebuie să fie un om nebun să scrie o carte despre teatru de peste cinci sute de pagini în format mare, mi-a spus după ce  a luat-o, a cântărit- o fără s-o răsfoiască
- Dar cum se numește regizorul ale cărui spectacole țin patru ore ca Oblomov și Casa Zoiki?
- Sifilitic, mi-a răspuns fără echivoc Toca.

După o lună de repetiții pe scenă cu ”Concurs de Frumusețe” a declarat că decorul respectiv, o sufragerie elegantă, nu-l mai satisface și vrea… o piscină! O piscină adevărată cu apă în ea și acțiunea piesei să  se desfășoare în jurul piscinei.
Am rămas siderați.
Zeci de împotriviri: Nu se poate, nu s-a mai făcut, e anti teatral. Va fi prea mare. Din ce material? Va fi o cantitate mare de apă, etc.
- Nu știu, nu mă interesează, nu e problema mea, găsiți soluții, eu am fost angajat să fac spectacolul, le-a spus Toca și a plecat.
A revenit peste o săptămână când s-au adus cuvele. Șase cuve albastre. În jurul lor o bordură înaltă de o jumătate de metru care imită marginile unui bazin. S-au umplut cuvele cu apă.
- Cornele intră în scenă l-a strigat Toca pe Vulpe.
- Nu pot.
- Dece?
- Din cauza bazinului. Ocupă toată scena. Ca personaj principat trebuie să intru prin mijloc.
- Intră prin mijloc, intră prin piscină, cine te oprește?
- Ești nebun? Cum să intru prin piscină dacă e plină cu apă. O să mă ud.
- Aduceții niște cisme de cauciuc. (I-au adus. Le-a încălțat, a intrat și a alunecat)
- Nu e bine alunec cad, a protestat Vulpe.
- Foarte bine, va fi comic,
- Și cum am să joc un act întreg ud?
- Te privește, i-a răspuns Tocilescu.
- Și dacă n-am să mai alunec ce fac?
- Dacă nu cazi n-o să mai ai aplauze!

La una din repetițiile cu ”Concurs de frumusețe” i-am spus că nu e bine să stau pe marginea bazinului că s-ar putea să alunec și să cad în apă.
- Dacă ai să cazi în apă nu o să fie bine, o să fie grozav.
- Și cum o să joc mai departe?
- Ud, a răspuns Toca.
- Și o să arăt…
- Ca un rahat în ploaie!
- Totuși nu e bine, mi-a spus după câteva repetiții.
- Ți-am spus eu…
- Nu e bine o dată. De trei ori e cel mai bine
- De ce de trei ori?
- Pentru că orice poantă ca să prindă bine la public trebuie făcută de trei ori.
De trei ori am căzut în bazinul cu apă inventat de el de la ”Concurs de Frumușețe” și de trei ori luam aplauze.

La altă repetiție cu ”Concurs de frumusețe” majoritatea colegilor au invocat un blocaj. Vor să li se arate cum trebuie interpretat fiecare personaj.
La așa ceva nu se așteptase. Se uita năucit la noi.
- Cu toată experiența pe care ați acumulat-o de-a lungul anilor, nu știțiți să vă descurcați cu rolurile respective?
- Cu toată experiența pe care am acumulat-o de-a lungul anilor nu știm cum să ne descurcăm în rolurile respective, am mărturisit noi spășiți.
- Atunci nu sunt  decât două soluții: ori schimb distribuția aducând actori care să poată să se descurce, sau vă mai explic încă odată școlărește ce se-ntâmplă în piesă, dar azi nu prea am chef așa că fiecare să se descurce cum poate, a declarat Toca.

- Îmi ceri să fiu rea și eu simt că ori cât m-ași strădui nu pot să fiu rea și nu-mi place să fiu rea, i-a spus Liliana Țicău la o repetiție cu ”Concurs de Frumusețe”,  lui Toca.
- Sunt convins că puteți fi rea. Vă spun un secret. De asta v-am distribuit. Cu figura d-voastră blajină trebuie să fiți odioasă., să scoateți la suprafață tot ce-i mai abject în d-voastră…Nu vă închipuiți câtă răutate se găsește în fiecare dintre noi
- Dacă vorbești serios mă sperii, i-a răspuns Liliana Țicău.                               - Nu vă înșelați că aveți un suflet milos și că în consecință trebuie să jucați numai personaje blânde. E fals. Dacă sub această figură blândă, angelică s-ar ascunde un suflet cavernos, izbânda d-voastră ca actriță va fi mare.. Aș vrea să arătați în acest rol ca regina din ”Albă ca Zăpada și cei 7 pitici!”

La altă repetiție cu ”Concurs de Frumusețe” ne-a întrebat dacă avem chef să repetăm.
- Dacă n-aveți chef, n-are rost să ne prefacem. Vă declar fără pic de rușine că azi n-am chef de repetiție. Consider că o repetiție e un act de iubire, de dăruire. Gândiți-vă la un act sexual din obligație. Aduce a prostituție. Am impresia însă că că vă e teamă să mărturisiți.
- Nu ne frică, dar dacă se află s-ar putea să ne ”cânte”, i-a răspuns colegul Aurel Giurumia.
- Cine și unde dacă directorul e de față, a întrebat regizorul?
- Sunt destui, dintre noi care pot turna la sector, la minister, la partid și înalte locuri acreditate
Pe nesimțit, uitând de frică, n-am repetat și am stat la taclale povestind, timp de câteva ore regizorul aflând cu această ocazie lucruri aproape incredibile despre noi…
                                                                                                                                               ( Din Din volumul Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei apărut la editura Zip)


luni, 5 decembrie 2011

D ale lui Toca….

Se povestesc multe despre Toca….

Se povestește că atât de mult i-a plăcut Institutul că a dorit de mai multe ori să să rămână repetent  rugându-se de profesori să-l lase … să mai repete un an
A rămas de mai multe ori repetent, dar până la urmă profesorii s-au săturat de el și i-au pus piciorul în prag: ”Ori termini anul ăsta ori te dăm afară
- Pe ce motiv?
- Pe motivul că ce ai învățat e deajuns. Îți garantăm noi
- Dacă nu se poate să mai rămân repetent, atunci dați-mă afară, le-ar fi spus Toca.
- Nu te dăm afară, te absolvim, i-au comunicat ei după o matură și lungă chibzuiță
- Bine absolviți-mă, dacă nu se poate altfel, deși eu aș fi preferat să mai rămân odată repetent.
- Înțelege că nu se mai poate. Ai rămas repetent destul, peste limite admise, i-au comunicat profesorii. Nu poți fi repetent perpetuu…
- Aș fi preferat, dar dacă  nu se mai poate, mă sacrific, o să-mi duc crucea, dar o să mă aveți pe conștiință că n-am ajuns să învăț tot, le-ar fi zis Toca.                                            Și a plecat să învețe mai departe punându-și  în scenă spectacole …

Repeta de peste doi ani Hamlet la Teatrul Bulandra. Îl părăsiseră între timp mulți. Chiar și neobositul, infatigabilui Rebencic care juca regele. A încercat în rolul respectiv pe mulți. Chiar și pe miraculosul Dinică.
- Ți-am dat o listă cu  actorii teatrului și i-ai respins pe toți. A rămas  doar unul dar care nu se potrivesțe deloc: Costică Florescu, i-a spus directorul teatrului, Besoiu ,
- E liber?
- Ca păsările cerului, dar vorbește ca la Periș
- Ceaușescu vorbește ca un academician?
Și Florescu a fost regele din Hamlet!
                                                           *
Informată de nesfârșitele prelungiri ale repetițiilor, președinta ATM, Dina Cocea l-a întrebat, când, totuși o să iasă premiera cu Hamlet.
- D-voastră n-o să ,mai apucați doamnă i-ar fi răspuns Toca sec.
                                                          *
Încercând să pătrundă printr- un loc îngust ocupat de Toca, corpolenta cronicăreasă Florica Ichin, i-a spus: Toca mai sugeți burta aia ca să pot să trec.
-Nu vreți să mi-a sugeți d-stră i-a răspuns amabil Toca.
                                                          *
 După ce a plecat din țară, după 1987, așteptând să-i vină rândul la un rinichi,s-a dus într-o vizită la d-na Beate Fredanovla Viena care între timp, săraca, orbise.
- Acum la zenitul vieți ce regretați că nu ați făcut, se zice că ar fi  întrebat-o Toca
- Regret că nu am fost în India și tare mult aș vrea să o văd
- Glumiți d-nă, poate vreți să spuneți că ați vrea s-o pipăiți!
                                                          *
I-am dat cartea mea ”Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei” unde sunt peste o sută de pagini despre el.
- Trebuie să fie un om nebun să scrie o carte despre teatru de peste cinci sute de pagini în format mare, mi-a spus după ce  a luat-o, a cântărit- o fără s-o răsfoiască
- Dar cum se numește regizorul ale cărui spectacole țin patru ore ca Oblomov și Casa Zoiki?
- Sifilitic, mi-a răspuns fără echivoc Toca.

duminică, 4 decembrie 2011

Un interviu cu Alexandru Tocilescu


Un interviu publicat în România Liberă la 03. 05. 2002 cu titlul: Performanța de a fi cenzurat într-o epocă fără cenzură. (Candid Stoica de vorbă cu Alexandru Tocilescu)

Anul trecut ai primit premiul UNITER pentru spectacolul pe care l-ai realizat la Teatrul Național Ci ”O Scrisoare Pierdută” de I. L. Caragiale. Deși anul acesta s- declarat anul Caragiale, spectacolul nu se mai joacă
- Nimeni nu a spus oficial ceva cum că spectacolul nu se mai joacă, dar între timp am aflat de la regizorul tehnic Vlad Stănescu că s-a dat dispoziție ca decorul să fie casat. În discuțiile pe care le-am avut cu d-l Săraru el mi-a spus că a tolerat acest spectacol timp de șapte luni din clipa în care a fost numit director până când se va termina stagiunea și că are și el dreptul să aibă un spectacol așa cum dorește, și deci în consecință va monta un alt spectacol cu ”Scrisoarea”. Or iată că stagiunea e pe sfârșite și nu a fost anunțată o nouă distribuție, iar ceii care n-au văzut spectacolul meu, publicul larg, sunt împiedicați în felul acesta să-l vadă.
Eu consider că scoaterea  spectacolului din repertoriu este un gest care nu ține seama că acest spectacol a fost considerat  ”spectacolul anului” în stagiunea trecută și că a luat premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol. Dar se pare că acest premiu îl deranjează foarte mult pe d-l Săraru, cum deranjează și acest organism împotriva căruia, observ, se duce o luptă surdă. Premiile instituite de Ministerul Culturii și Cultelor, anul acesta, nu au avut alt scop decât să încerce să micșoreze valoarea premiilor UNITER-ului și să arate că orientarea ministerului Culturii, a Teatrului Național și a Guvernului în general este cu totul alta decât cea pe care o demonstrează UNITER-ul prin premiile pe care le dă anual…
Numai că întâmplarea a făcut ca foarte multe din aceste premii să coincidă, dovedind în felul acesta  că premiile Ministerului Culturii nu au avut alt scop, până la urmă, decât acela de a încerca să stârnească o zavistie între noi, între unii actori care sunt în vederile d-lui Săraru și ale conducerii și alții care își văd liniștiți de treabă lor și-și fac meseria așa cum se pricep mai bine…Sunt sigur că motorul acestei încercări de destrămare a unității noastre, motorul acesteei acțiuni se ascunde undeva și în spatele spectacolului cu ”Scrisoarea Pierdută” pentru că protestele numeroase care au apărut în presă, împotriva interzicerii – că n-am cum să-i spun altfel – acestui spectacol au dus la tot felul de represalii. De pildă revista ”Scena” care a publicat o masă rotundă, unde s-a discutat ”problema Scrisorii Pierdute” este oprită spre difuzare la Teatrul Naționa și sunt critici ale căror cronici nu sunt afișate la avizier pentru că semnătura lor îi displace d-lui Săraru. Opiniile lor fiind diferite de ale d-lui Săraru au devenit persoane non grata la Teatrul Național.
Teatrul Național nu este și nu poate fi proprietatea nimănui. El este al națiunii, așa cum scrie pe frontispiciu, și nu poate cinev, oricine ar fi el și oricât de mari ar fi pilele și relațiile pe care le are la conducerea statului, nu poate să-și aroge dreptul de gestiona discreționar o instituție de cultură și de a avea drepturi pe care niciodată nici un alt om nu le-a avut.
-La primirea premiului UNITER, de anul acesta, pe scena teatrului Național, ai ținut să precizezi că UN OM MIC MI-A OPRIT SPECTACOLUL!
Îmi amintesc că în 1981 spectacolul Teatrului de comedie cu piesa lui Tudor Popescu, ”Concurs de Frumusețe”regizat de tine, a fost interzis tot de un om mic și rău, care nu era altcineva decât Gh. Pană, primarul de atunci al capitalei. Se pare că ești urmărit de oameni mici…și nu pot să observ că ne-am întors la aceleași procedee de acum 30 de ani.
- Am o informație sigură că l o conferința națională a culturii instituită de Partidul Comunist, de tristă amintire, al cărui membru marcant a fost d-l Săraru, când a luat cuvântul a spus: ”Eu nu vorbesc aici în calitate de scriitor, ci în calitate de activist de partid” Realizez că mentalitatea omului Săraru este greu de schimbat. Mentalitate  pentru care cea mai mare bucurie a lui e bucuria stăpânului și cea mai mare fericire a lui e fericirea stăpânului. El nu-și va satisface niciodată plăceri proprii, ci doar pe cele ale celui în slujba căruia se află. Această  atitudine îmi spune mie că de fapt comanda vine de mai sus și că nu este numai bunul plac al directorului teatrului care a condus la eliminarea spectacolului meu cu ”O scrisoare Pierdută”, ci incomoditatea lui vădită…pentru toată clasa politică…dacă avem în minte finalul spectacolului în care personajele piesei, pe care eu am încercat să le ironizez pe suprafața întregului spectacol, se regăsesc în clipa de sărbătoare în loja lui Ceaușescu a Teatrului Național…și dacă ne mai gândim la semnificația pe care am dat-o eu acestei loji și la faptul că Cetățeanul Turmentat singurul ”civil” din piesă, poate să vadă această serbare doar la televizor…și dacă realizăm că la premieră, dorința mea ar fi fost ca invitații, oameni politici să stea în această lojă și să se amestece cu Cațavencii, Tipăteștii și cu Trahanaichii din piesă, ne dăm seama de impactul pe care această imagine îl poate avea asupra publicului cu prezența în lojă a celor care au participat la premiile Ministerului Culturii…și cât de departe e dusă satira mea și cum oamenii politici au picat în plasa acestei satire fără să-și dea seama.
- E posibil să ai dreptate și această imagine finală, ca de fapt întregul spectacol, să fi deranjat întreaga clasă politică prin similitudinile pe care le-ai creat. Și iarși ne-am întors în felul acesta, când întreaga clasă politică din vremea lui Caragiale, regăsindu-se în personajele sale a respins net mesajul ”Scrisorii Pierdute” Nu pot decât să te felicit pentru performanța obținută.
(A consemnat Candid Stoica)