candid Stoica

candid Stoica

luni, 3 noiembrie 2014

Final de festival






Final de Festival


Desfășurat, anul acesta la concurență accerbă cu propunerile partidelor de dinaintea alegerilor prezidențiale a celor 14 candidați, dar mai ales cu sgomotul mediatic făcut de multiplele arestări și trimiterea spre anchetare a unor foști și actuali mari demnitari acuzați de corupție, teatrul și-a dovedit încă odată, dacă mai era nevoie, marea puterea de seducție a artei teatrale. Știrile despre desvăluirile făcute de afacerea Microsoft și EADS, imaginile cu arestarea a celor doi componenți ai familiei Hrebenciuc (tatăl și fiul) și altele, care au ocupat ecranele canalelor TV de dimineață până seara, oricât de palpitante și pline de neprăvăzut au fost, n-au reușit totuși să țină acasă în fața televizoarelor mare public care au umplut până la refuz sălile de desfășurare a celei de a 24 edițiii a Festivalului Național de Teatru organizat de Ministerului Culturi, UNITER și prin ARCUB, de Primăria Municipiului orașului București

Selecționerul unic și directorul FNT, Marina Constantinescu, a încercat și de multe ori a reușit urmărind atent producțiile teatrale ale stagiunii 2013 - 2014 să dea actualei ediții o nouă fațetă de cele precedente. Pentru asta ales 44 de spectacole ce i s-au părut deosebite ce au fost prezentate, la un calcul sumar, în 83 de reprezentați, făcând posibilă participarea la FNT, a 26 de teatre din Capitală și 17 din țară. Orice s-ar zice e o performanță, deși au fost voci critice care au catalogat selecția ca ”un fel de toate pentru toți” Ar lua un spațiu prea mare ca să pomenesc toate teatrele, toate trupele, toate spectacolele. Pot să scriu doar că lângă un spectacol datorat unui mare maestru al scenei, Silviu Purcărete, intitulat Oidip, (scenario original) sau cel al Teatrului Național cu ”Furtuna” de W. Shakespeare (regizor Alex. Morfov) cu I. Caramitru în rolul lui Prospero, s-a putut vedea spectacolul ”Trafic” al tinerei Alina Nelega, aparținând Companiei Liviu Rebreanu a teatrului Național din Tg. Mureș, sau excelenta realizare a Teatrului German din Timișoara cu muzicalul ”Cabaret” de Joe Masteroff realizat de coreograful Răzvan Mazilu cu o echipă de excepționali actori și dansatori Spre deosebire de edițiile precedente au fost introduse în selecție și trupe independente, iar ca invitat special a fost spectacolul lui Daniele Finzi Pasca “Donka – O scrisoare către Cehov”, o excelentă coproducție internațională care, pur și simplu, a ridicat sala în picioare
Programul a mai cuprins o serie de lansări de cărți, ca aceia a volumului ”Scrieri despre teatru” a lui Tadeus Kantor, considerat de specialiști, eveniment editorial, sau cele prezentate de editura Nemira: K. S. Stanislavski: ”Munca actorului cu sine însuși” : Peter Brook: ”Spațiul gol” : Jerzy Grotowski: ”Teatrul și ritual. Scrieri esențiale” : George Banu: ”Scena Modernă. Miniaturi și Mitologii”. Toate în colecția Yorick. Au avut loc conferințe cu subiecte teatrale precum și expoziții dedicate unor mari creatori – Doina Levintza, Ion Manu și George Constantin. S-au mai prezentat și o serie de “ateliere” de “Jurnalism teatral – Lecție de anatomie a spectacolului” susținut de George Banu și Marian Popescu, lucrări necesare celor preocupați de analiza mișcării teatrale. FNT a mai realizat în premieră la un festival, un excelent spectacol cu o producție propie – “West Side Story” concepută de Răzvan Mazilu. Tot în sprijinul tinerilor actori programul include pentru prima oară și un spectacol special cu participanții la ultima ediție a Galei “Hop” de la Costinești. Nu au fost uitați din program spectacolele memorabile și mai puțin memorabile ale MAEȘTRILOR, ce susțin de mai multe stagiuni repertoriile unor teatre. O noutate este și extinderea spațiilor de desfășurare a FNT, dar și aici au fost voci ironice. spectatorii fiind obligați să alerge de la o sală la alta și în ultimă instanță de la un oraș la altul (Otopeni, Craiova) În 15 săli ale teatrelor bucureștene, devenite gazde împreună Centrul Cultural “Ion Manu” din Otopeni, și Grand Cinema & More din Băneasa Shopping City, și Central Club, Galeriile Artmark care au organizat în ultima zi a festivalului, o licitație cu obiecte de artă și personale ce au aparținut unor mari artiști. Dar finalul FNT se va desfășura la Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova cu spectacolul “Rinocerii” în regia lui Robert Wilson, reprezentația fiind transmisă în direct la Grand Cinema Băneasa Shoping Sity. N-a lipsit din program nici spectacolele teatrului radiofonic și nici cele ale teatrului tv.
Deși stagiunea 2013 – 2014 nu a fost prea bogată în spectacole de valoare, selecționerul unic a reușit să aducă totuși, în FNT, cele mai reușite spectacole prețuite de spectatori, oferind o șansă de afirmare generațiilor noi de actori.
O întrebare legitimă: cum poate fi apreciat de marele public un spectacol ca cel cu ”Rinocerii,”, a cărei regie este semnată de Robert Wilson, a cărui reprezentație este doar la Craiova? Prin metemsihoză? Și totuși, fatal, au rămas pe dinafară multe spectacole înteresante ca de exemplu cel al teatrului Bulandra cu piesa Yasminei Reza intitulată ”Artă”, comentat la superlative în paginile revistei, care sigur ar fi meritat un premiu, sau cel al Teatrului Național, realizat de Alex. Dabija, după nuvela lui I. L. Caragiale, ”Două loturi”. Și poate ar fi fost foarte interesant de a semnala printr-un premiu simbolic cel mai prost sau neinspirat spectacol, echivalentul premiului ”Smeura de aur” din SUA, cum a putut fi considerat cel cu ”Scrisoarea” realizat la Teatrul Național de H. Mălăiele.

Dar abia s-au încheiat Festivalul Național de Teatru că exact din 3 Noembrie s-a anunțat că va începe Festivalul Teatrului Independent, organizat de Fundaţia Godot, în parteneriat cu Teatrul Luni de la Green Hours, UnTeatru, Teatrul de Artă Bucureşti, Teatrul ARCA, In Culise Teatru Pub, Teatrul de pe Lipscani, Teatrul de Sufragerie, Teatrul Mignon și Teatrul Coquette. Organizatori anunță că FNTi este cel mai important eveniment adresat artiștilor independenți din Romania

01. 11. 2004. Candid Stoica

luni, 7 iulie 2014

Dare de seamă

Dare de seamă de la un cenaclu de dramaturgie

N-avem din păcate multe lucruri. N-avem autostrăzi, n-avem profilaxie în spitale, n-avem o lege a sănătății acceptată de toată lumea, nici o lege atractivă a sponsorizării, dar avem cenacluri. Sunt la modă. De tracologie, de dacologie, de farmacie, de poezie, de brâncușiologie, de bucătărie, de gastronomie, de fotografie, de urologie, de coregrafie, de stomatologie, de teatrologie și de...dramaturgie. Sunt multe: ”câtă frunză și iarbă”, cum zice poetul. Toată țara e împânzită cu ele, pentru că, deși ”românul s-a născut poet, scriind vesuri la closet, văzând că banii din altă parte curg, a zis: Stați, fraților, că mă fac dramaturg”, cum s-a exprimat un poet popular, într-un catren antologic. Dar dincolo de toate considerațiile, atât serioase cât si ironice, cenaclurile de dramaturgie sunt - sau ar trebui să fie – laboratoarele de creaţie ale teatrelor noastre. Din ele și-ar suge seva. Ca atare, secretarii literari și directorii de teatru ar trebui să le viziteze în permanență. Asta în mod normal. Dar, probabil, că cei pomeniți sug din altă parte. Ca atare, în urma acestei situații, de curând, la Centrul de cultură al sectorului doi, din strada Calderon, condus cu pricepere și entuziasm de d-na Elena Scurtu, în cadrul cenaclului de dramaturgie „Dragon 2” (adică dramaturgi refuzați), înființat de un grup de oameni de teatru format din subsemnatul actor și dramaturg Candid Stoica, scriitorul C. Turturică și de ziaristul Denis Dinulescu, precum și de dramaturgul Dinu Grigorescu, a avut loc lectura piesei, „Cel mai bine-i în avion” de C. Turturică, având subtitlul: ”Comedie cu evrei și români stresați”. Lucrarea are drept subiect frământările și chinurile unei familii de evrei comuniști, înaintea plecării definitive din România, spre Ţara Sfântă. În rândurile ce urmează refac filmul celor două ore, cât a durat citirea piesei, vrând să scot din anonimat un fapt artistic, cum e cel al citirii unei piese de teatru în premieră mondială, în cadrul unui cenaclu. Personal, sunt convins că ea ar putea fi considerată o capodoperă. Sigur, acum e nemediatizată, aproape anonimă, dar asta nu înseamnă că nu a fost un eveniment. Citită cu emoția primei lecturi, dar și cu aplomb, de actorii Candid Stoica, Sergiu Ionescu, Florentina Tănase, Izabela Drăghici, Denis Dinulescu și prof. Ion Maftei, atât interpreţii, cât şi cei care au participat la lectură, vor înscrie momentul în memoria nescrisă a întâmplărilor neîntâmplătoare. De aceea, asemeni lui Miron Costin, m-am înhămat la sarcina dificilă de a consemna evenimentul în hrisovul timpului, chiar dacă se cunoaște, din istorie, că respectivul cronicar a fost descăpățânat…Prin urmare, notez că în asistență au fost prezenți dramaturgii Dinu Grigorescu, Puși Dinulescu, scriitorul Emil Lungeanu, teleastul Eugen Dumitru și, bineînțeles, autorul. Cu toţii au ascultat cu interes lectura incitantei și deloc convenționalei lucrări dramatice. Asistența a fost plăcut surprinsă de lectura inteligentă, a regizorul Tv Sergiu Ionescu, în postura inedită de actor, pe care, din păcate, nu o mai profesase de mult, ca și de prestația cinicului ziarist și dramaturg Denis Dinulescu, autor al pieselor ”O zi din viața lui N. Ceaușescu” (jucată la Teatrul Mic ) și ”6 din 49” (citită în deschiderea actualului cenaclu). Acesta, în lipsa unui interpret, a citit cu excelentă dicție rolul respectiv, dovedind un talent deosebit de actor, pe lângă cele pe care le are la degetul mic, adică de ziarist, dramaturg și… cârciumar. Numai că, lectura prelungindu-se, a pus la grea încercare răbdarea atât a interpreților cât, mai ales, a celor din asistență... Unii dintre ei fiind veniți acolo în speranța că la sfârșit li se vor oferi, cum se obișnuiește în genere, plăcinte, fursecuri, un pahar de vin sau măcar de Coca-cola, o pungă de plastic, un pix. Fapt care însă nu s-a întâmplat, deoarece autorului, cam strâns la pungă, i se terminase pensia pe luna în curs și noua pensie încă nu-i fusese adusă de postaș… Dar nici invitaţii nu şi-au ţinut gura. De pildă, cinicul ziarist, nu s-a dezmințit și - la final - a mărturisit confidențial unor apropiați că deși a participat cu plăcere, totul a fost de fapt un… rahat! Despre d-na Florentina Tănase, prezentă până de curând pe unele imense panori publicitare ale unei bănci, nu pot spune că doar a citit, fiindcă dânsa chiar a interpretat, cu un farmec special și o intuițe iesită din comun partitura din piesă care-i revenea, ceea ce o recomandă să atace cu mai mult curaj și alte roluri din dramaturgia națională și universală. Asta, în cazul în care regizorii vor vedea în ea ce este vizibil și de aproape și de pe panouri: o excelentă actriță modestă. Semnatarul acestor rânduri, dramaturg și el (autorul volumului ”6 piese în căutarea unui teatru”), dar încă nejucat, dominat de ambiție și cu experiența pe care o posedă în îndelungata-i carieră de artist comico-lirico-dramatic, m-am străduit să fiu la înălțimea rolului fabulos al evreului Herșovici - de fapt marea realizare a autorului - și, de multe ori, cu modestie, recunosc că am reușit.În lipsa unui actor adecvat, prof. Ion Maftei prezent în distribuție ca o soluție de avarie, ne-a arătat o mostră de amatorism cu toate calităție și defectele unei asemenea aventuri. Cireașa de pe tort însă a fost oferită de tânăra actriță Izabela Drăghici, care a citit rolul tinerei eroinei din piesă cu un talent și cu o dezinvoltură cu totul și cu totul specială, relevând – pe lângă o prezență femenină de excepție - un mare talent artistic. Cel mai atent, mai „în problemă”, dintre toți cei prezenți, a fost d-l Dinu Grigorescu, un fin recenzent al literaturii dramatice contemporane, autor al volumului ”Rezervația dramaturgilor”, recent apărut și al piesei ”Ciripit de Păsărele”jucată cu mulți ani în urmă de Teatrul de Comedie. Dar, mai cu seamă, a câtorva volume cu piese de teatru, care așteaptă de mult să fie reprezentate pe scenele bucureștene și din țară. Dl. Grigorescu, prezent, de altfel, la mai toate manifestările de acest gen, venind puțin mai târziu și neajungându-i lectura actorilor, a citit de unul singur textul, desigur în gând. La sfârșit, după ce și-a exprimat regretul că secretarii literari şi directorii de teatru sunt absenți de la o asemenea manifestare, l-a felicitat pe autor pentru interesanta temă a piesei, aproape unică în literatura română dramatică actuală. D-l Puși Dinulescu - membru fondator al Cenaclului, autorul celebrului panseu, ”Un bou s-a îndrăgostit de Luminița, boul sunt eu”, precum și a 20 de volume de beletristică, dintre care se distinge corosivul și scandalosul eseu, „Gașca și Diavolul” - un atac violent împotriva președintelui Uniunii Scritorilor, d-lui Nic. Manolescu - a apreciat că, tema de bază a piesei e neașteptat de bună, dar i-ar mai trebui adăugată o a doua, care nu este, În același timp, a transmis ideia că lecturile cenaclului ar trebui, bineînțeles continuate, dar într-un stil mai alert, mai vivace, îmbinând lectura cu mișcarea și vorba cu fapta, esențialmente în atragerea publicului .D-l Emil Lugeanu, autor a peste 50 de volume, dintre care se distinge eseul exploziv despre Shakespeare și poemul întitulat ”Odiseia literară a lui Florentin Popescu”, pe care l-a scris de bună voie și nesilit de nimeni, fiind foarte obosit după o zi extenuantă de muncă, la clubul Boema 133 nu s-a pronunțat asupra lecturii, dar a promis că va transmite considerațiile sale personal autorului, ceea ce, până la data când scriu rândurile de față, nu s-a întâmplat La fel și ceilalți spectatori au apreciat, e drept, tacit, calităție incontestabile ale textului, promițând că vor veni negreșit la ședința următoare a cenaclului însoțiți de prieteni, vecini și rude apropiate. La plecare, au ţinut să precizeze, de data asta destul de sonor, că nu e bine, nu e sănătos, e chiar păgubos și antinațional, e chiar ”nașpa”, să-ți renegi credința pe care ai moștenit-o de la părinți, pentru o situație socială privilegiată, ca eroii piesei, pentru că, până la urmă, ajungi pe mâna dramaturgilor care te freacă și te încondeiază cum vor mușchii lor. Autorul, devenit cunoscut după romanele sale ”Nu eşti obligat să mori tâmpit” și ”Scula Securității”, în care își mărturisește activitatea de infomator al sinistrei instituții, dar, mai ales, după reprezentarea piesei sale ”Comedie roșie” la Teatrul Național din București, dar și datorită faptului că este tatăl incisivului ziarist de la ”România liberă”, Dan Turturică, este unul din principalii consumatori de cafea, în cadrul unui grup, aparținând vârstei a treia, care își are sediul - în zilele de lucru - în restauranului „Boema 33”, din apropierea Pieței Romane. Autorul, deci, a observat cu tristețe absența prietenilor de la numitul restaurant, din rândurile cărora face parte celebrul general maior de aviație (actualmente pensionar), Kuki Borislavski, cunoscut, atât în calitate de cumnat al fostului prim-ministru al României, după așa zisa ”buluceală din decembrie 89”, (petre Roman) cât și după unele declarații ale unor martori oculari, care l-au acuzat că a condus, cu fervoare și abnegație, echipele de mineri spre sediile partidelor istorice în Iunie 90, acuzații pe care el le neagă cu vehemență. De asemenea, autorul a regretat enorm (de altfel altceva nu avea de făcut), absența marelui și neobositului editor, Florentin Popescu (pe care din varii motive nici nu l-a invitat). Deşi este făuritor a unor minunate reviste lunare, autor a nenumărate volume de beletristică, dar, mai cu seamă, eroul în viață al volumul amintit. Tot la capitolul regrete, autorul l-a amintit pe fostul ziarist eminent al paginii de agricultură a oficiosului partidului comunist, ”Scânteia”, Ștefan Dorgoșan, actualmente autor al seriosului roman ”Călaie” și al altor interesante volume de proză, cu care bate, de mai mult timp, la porțile Uniunii Scriitorilor, dar care declarându-se bolnav a fost scuzat apriori. C. Turturică, care, tot timpul lecturii, a fost extrem de atent, corectând câteodată pronunția interpreților, observând și el cu tristețe lipsa directorilor de teatru și a secretarilor literari. Deși era cuprins de o emoție puternică (ca și altădată D’Anunzzio care, octogenar fiind, şi asistând la premiera ultimei sale piese, s-a întrebat, ”Eu să fi scris porcăria asta?”), a reușit, totuși, să ducă până la capăt o scurtă luare de cuvânt, în care a mulțumit actorilor, dar mai ales participanților, care au rupt din timpul lor liber atât de prețios, ca să asculte modesta lui piesă. În încheiere, a mărturisit că lectura respectivă a fost pentru el benefică, descoperindu-i atât calitățile, cât, mai cu seamă, defectele. Şi că, deja se gândește ca, imediat ce ajunge acasă - dar mai ales după ce încasează pensia pe luna în curs - să facă profunde schimbări structurale…A plecat anonim, așa cum venise de altfel, spre mașina 137, manifestarea terminându-se, de fapt, cum spune românul, fără surle și tromboane, dar, cu speranța că umătoarele ședințe al cenaclului vor desfunda urechile directorilor de teatre.


Candid Stoica

duminică, 6 iulie 2014

Unspectacol nostalgic

Un spectacol nostalgic,

În grija lor acută de a nu supăra în nici un fel autoritățile, care pot să le subțieze, drastic, bugetele, sau chiar existând posibilitatea de a-i schimba, actualii manageri care și ei sunt cam de demult înțepeniți în scaunele lor transformând unele teatre în adevărate ”ghetoruri de interese”, în care nimeni în afara găștilor deja constituite nu poate pătrunde, teatrele bucureștene recurg la tot felul de incropiri ale unor succese trecute, ”antice și de demult” inofensive în actuala configurație a țări, ca spectacolul teatrului Bulandra cu ”Voiajul d-lui Perichon” de E. LabicheÎ În aceiași ordine de idei să fie oare vreo legătură între faptul că în anii când era primar Traian Băsescu au văzut lumina rampei câteva spectacole îndrăznețe, pline de aluzii la realitate, a unor autori necunoscuți până la ora respectivă ca, Comedie Roșie de C. Turturică, (la Teatrul Național), ”O zi din viața lui Nic Ceaușescu de Denis Dinulescu (la Teatrul Mic), Poker de Adrian Lustig (la Teatrul de Comedie) și Mătușa Tamara de Marilena Dumitrescu, al grupul Vouă, și faptul că acum primarul capitalei este PSD-istul Sorin Oprescu? Este posibil se întreabă mulți comentatori teatrali și chiar spectatori obișnuiți ca teatrul care l-a lansat pe Teodor Mazilu cu celebra-i piesă ”Proștii sub clar de lună”(1957) care a revoluționat într-un fel teatrul românesc și ulterior ”Mobilă și durere”, locul unde au avut loc spectacole interzise ca ”Gluga pe ochi” de I. Naghiu (regizor V. Moisescu) sau vitriolantul ”Revizor” al lui Lucian Pintilie să nu existe o dorință sinceră de a realiza spectacole după piese românești îndrăznețe și de substanță și să se apeleze în permanență la autori străini și la vechi succese…de altădată. Să se refacă oare la alt ciclu istoric situația din vremea lui I. Caragiale care, la rândul lui se lupta din răsputeri cu ”localizările” artizanilor contemporani. Oare să nu-și aducă aminte Alex. Darie de curajul pe care la avut în 1985 când a montat la Teatrul din Oradea incisiva piesă Jolly Joker de Tudor Popescu, care ataca fățiș regimul comunist, spectacol interzis ulterior de cenzură? De ce oare atunci tinerii regizori (Tocilescu, Moisescu, Darie, Cernescu) au avut curajul să se i-a voinicește la luptă, cu mijloacele ce la sta la îndemână ale dramaturgiei autohtone, cu regimul anti democratic și dictatorial și acum când există libertate totală, să tacă să se eschiveze și să accepte închizând ochii în fața racilelelor și derapajajelor, câte sunt, oho, ale societății de tranziție? Să nu se vrea să se stigmatizeze actuala demagogie, actuala poftă nesăbuită de îmbogățire a unor ariviști? Să le fi pierit elanul? Să fii îmbătrânit. Sau să fi ”îmburghezit”? Este posibil ca la cenaclurile de dramaturgie (câte există) care funcționează de ani de zile, unde au fost citite excelente piese să nu fie prezent nici un secretar literar al teatrului? Nu numai al teatrului Bulandra. Nu mai vorbesc de directorii de teatre care le tratează cu aroganță și…lipsă la apel. Singurul director de teatru prezent fiind Mircea M. Ionescu (teatrul Tudor Vianu din Giurgiu) devenit celebru prin redescoperirea teatrului cu două personaje. (ca pe vremea lui Eschil)
Eugene Marin Labiche, (1815-1888) a fost un prolific autor francez de comedii și vodeviluri, scrise pe gustul publicului de atunci, care și-a exersat pana criticând burghezia franceză din vremea celui de al doilea imperiu. Cea mai cunoscută piesă a sa fiind ”Un chapou de paille d italie”, tradusă la noi cu titlul Pălăria Florentină și jucată până la epuizare de foarte multe teatre printre care și Teatrul de Comedie, iar de curând și de către Teatrul Național din Iași (regia Purcărete)
Voiajul d-lui Perrichon este o piesuță sălcie, de un umor inofensiv din care, trebuie să o spun de la început, regizorul Dinu Cernescu și echipa de actori a Teatrului Bulandra au făcut un amuzant spectacol cu…materialul clientului așa subțirel cum se prezintă el (am făcut fără voia mea un vers). Echipa condusă voinicește de Virgil Ogășanu se străduiește să scoate din amorțire câteva situați cât de cât hazoase, de un umor adormitor, ca indeciziile eroului titular asupra viitorului ginere, precum și unele declarații ”idioate” ale protagonistului în cartea de onoare a hotelului în care a poposit, sau lupta pentru a câștiga mâna fetei d-lui Perrichon de către doi tineri îndrăgostiți mai mult de zestrea d-rei Perrichon, decât de persoana în chestiune, care ne este prezentată ca un personaj cu slabe abilități mentale, gen fata lui Bulă, sau tribulațiile cvasi amoroase al doamnei Perrichon în fața celor doi pretendenți, amintind de tinerețea ei trecută, jucate cu un deosebit farmec și aplomb de Manuela Ciucur, dovedindu-se o mare comediană. Perichon nu are nici grandoarea ignoranței ”burghezului gentilom” și nu atinge nici granițele naivității lui Orgon din celebrele piese a lui Moliere și Virgil Ogășanu pare în permanență derutat de absența rolului, pe care îl caută cu disperare, cu îndârjire pe tot timpul spectacolului în care n-are la dispoziție decât niște vagi rudimente ale comediei de salon de atădată, uneori echivalente cu ”zicerile” lui Bulă: ”Nu ești ce ești, ci ce nu ești!” (care trebuie să fi amuzat copios și echipa de traducători și cea de actori)
Cei doi tineri sunt interpretați adecvat, cu materialul clientului, de Vlad Zamfirescu și Gh, Ifrim refăcând în duet și la alt diapazon tripleta din excelentul spectacol cu piesa Arta de Yasmina Reza (despre care urmează să scriu) Atât Zamfirescu cât și Gh. Ifrim, doi excelenți actori de comedie storc cu mijloace elegante mai tot ce se poate obține din asemenea roluri…câștigând, bineînțeles simpatia publicului încă treaz. Mai apar în două compoziții suculente lucrate cu migală și un humor surprinzător Ion Cocieriu (comandantul Mathieu) și Ilinca Manolache (Henriette, fiica cuplului Perrichon) obținând prin jocul lor, uneori neașteptat, adeziunea și singurele aplauze ale publicului deșteptat din amorțire. Decorul Mariei Miu, aparent somptuos nu servește decât prima parte a piesei, celelalte locații, fiind doar simple aranjamente ale unor mobile, iar ”realizarea” munților în apropierea cărora se deplasează Perrichon cu familia și unde rostește celebra frază ”Ce mic e omul în fața muntelui” întrată într-un Guines Book al idioțenilor, sunt realizați la nivelul teatrului de păpuși… Am apreciat noua îndeletnicire a lui Alexandru Darie de realizator al luminilor numite acum în limbaj anglo-saxon lighting design, pe care o exersează și în alte spectacole, dar n-am apreciat de loc fumul care se revarsă năvălind din abundență peste sărmanii spectatori, făcându-i să tușească amarnic…regretând amarnic că nu și-au luat de acasă și o mască de gaze.

P.S: În aceiași ordine de idei cu aserțiunile critice de la începutul cronicii, amintesc că de multă vreme directorul Teatrului Bulandra se opune cu îndârjire de a aduce pe scena o savuroasă piesă în care apare fondatoarea teatrului, faimoasa, renumita doamnă Bulandra, de care noile generații ar putea afla, cum se face pactul cu diavolul, pe motiv că profilul ei nu este întocmai cu propaganda oficială. Dar formidabila directoare, rămasă celebră în ochii contemporanilor și prin pactul care l-a făcut cu puterea comunistă, într-un fel legiferând-o, în ochii intelectualilor, act care a intrat în folclorul teatral prin nenumăratele epigrame din ciclul Babaiada, dedicate ei de actorul Ion Manu, din care reproduc unul, edificator, care a circulat și circulă în continuare sub formă de samizdat; ”Cu poporul faci pe tandra Ții grozav să fii Bulandra Când poporul lua bătaie. Îți plăcea să fii Sturzoaie. Sturza ești sau Bulăndroaie După timp și după ploaie”.

Sigur, există dictonul ”despre morți numai de bine”
De bine, dar adevărat, au adăugat comentatori moderni.
Candid Stoica

marți, 22 aprilie 2014

De curând a apărut o carte hiper interesantă care e ca o lespede, pe care dacă o dai la o parte găsești un tezaur de...amintiri. Cartea de dimensiuni mari și la propriu și la figurat e ca operație chirurgicală reușită. Autorul a tăiat dur în bubele și rănile pline de puroi ale  istoriei, dar a avut grije uneori să închidă rana să îi aministreze analgezicece și cefalosporinele suficiente ca să nu supureze sau ajungă la cangrenă. Se poate spune  ca e o piatră șlefuită îndelung în laboratoarele minții autorului, iar alteori din nebăgare de seamă a lăsat să se scurgă și fapte, lucruri care deobicei nu se pomenesc, despre morți fiind bine să se vorbească numai de bine. Dar autorul  adaugă cu cinism:  de bine dar adevărat!   Sunt date în tărbacă, demascate, cu o vervă drăcească multe nume prestigioase, ale protipendadei științei medicale românețti, pentru enormul lor lichelism începând cu C. I. Parhon, Traian Săvulescu, Ștefan Nicolau, Nic. Gh. Lupu și terminând cu o panoplie de ariviști autentici, viguroși pe care nu-i mai amintesc, vrând să las cititorului surpriza directă                                                                   

miercuri, 16 aprilie 2014

O carte excelentă

O minunată carte eseu scrisă de un excelent dramaturg, un fin cunoscător al fenomenului teatral contemporan, un    mare pasionat de teatru, care a trăit și trăiește în continuare numai și numai pentru teatru. Sunt trecuți în revistă cu mici cronichete cu uimitoare carecterizări, adesea memorabile, adesea antologice mai toate numele mai mari și mai mici ale literaturii dramatice românești. Printre cei pe care îi trece în revistă cu entuziasm, de la Aristofan,  Alecsandri, Camil Petrescu și Victor Eftimiu, la Puși Dinulescu și de la Caragiale, Tudor Mușatescu, Mihail Sorbul, Aurel Baranga, Teodor Mazilu, Everac, Băieșu la Marilena Dumitrescu  îmi face onoarea să se ocupe și de unele din modestele mele piese de teatru publicate în volumul ”Șase piese în căutarea unui teatru”   

sâmbătă, 5 aprilie 2014

Vor citi actorii Candid Stoica, Sergiu Ionescu, Maria Ionescu, Aurora Leonte, Ion Maftei, Mircea Crețu.

sâmbătă, 22 martie 2014

Întâlnire neașteptată

Mă duceam cu mașina spre noul sediu al poliției din Pipera. La un moment dat în fața mea rula pe un scuter, sau motoretă cineva care semăna cu Titică Rucăreanu, deși avea pe cap casca respectivă pe care o poartă motocicliștii și nu I se vedea mustața. L-am clacsonat, l-am depășit și am tras pe dreapta. La fel a făcut și el. Am ieșit din mașină și m-am dus spre el. După ce și-a scos casca mi-am dat seama că nu greșisem. Era chiar Rucăreanu. Avea pantaloni de piele și bluzon așișderea, iar în mâini mănuși galbene, ca motocicliștii adevărați. L-am felicitat pentru achiziția scuterului.
- Nunu ee al memeu. E a lui Gigigi Didinică. La câțtigagat la o totombobolă. Dada nunu memerge cu el, didi mai multe momo cauze. Aare vertiti amețeli și nunu mai aaude bibine. Mi l-a dadat mie cacadou…aacucu mămă duduc în vizită la un pri pri amic, mi-a spus zâmbitor Titică, ca și cum ar fi fost într-un salon sau în holul unui teatru. Scu scuze, nunu popot sta mamai mumult. Susunt cu tataxiul.
- Ești cu scuterul nu cu taxiul l-am corectat eu.
- Susunt șiși cucu tataxiul. Uite-l colo. Tataxiul ăăla cacare s-a oopririt mamai încolo e cu mimine.
- Cum e cu tine dacă tu ești cu scuterul. Taxiul trebuie să fie cu altcineva.
– Taxiul e cucu mimine. L-am cocomamandat pepentru că nunu știu uunde e strada pri pri amicului lala care mămă duduc. Tataximetristul însă știe.
- Atunci de ce ai mai luat scuterul.
- Ca săsă am cuu ce să mămă into into revin aacasă.
- Cu taxiul ca acum.
– Acucum a venit, dar știu eu dadacă la noapte o săsă vină? M-am aasisigugurat că pot pleca când dodo rere vreau. Nunu îmi place săsă dedepind dede cicineva.
Un clacson lung și strident ne-a interupt conversația
- Scuscuze, trebuie să plec. Aapaparatul taxează.
A încălecat lent, fără să se grăbească și a dispărut într-un nor de fum.


 

marți, 11 martie 2014

Un Hamlet particular

Un Hamlet particular

”Hamlet e un băiat căruia i-a murit tatăl”
Dem. Rădulescu- Bibanu


În lumea show busness-ului teatral s-a întâmplat o schimbare bruscă de atitudine, un reveriment benefic. După ce ani de zile majoritatea trupelor particulare, sau a înjghebărilor de acest fel, pentru a atrage publicul, au apelat insistent la comedii facile cu tentă sexuală sau cu aluzii, chiar din titlu la erotism și senzualitate (Sex drogs and rock and roll, Menage en trois) sau la un umor suburban (Moș Crăciun o jigodie), iată că o formațiune teatrală, particulară, atacă, nici mai mult, nici mai puțin, chiar vârful piramidei dramaturgiei universale: Hamlet de W. Shakespeare. Gest care nu poate fi decât de admirat.
Studiile și exegezele shakespeariene au totalizat de-a lungul timpului zeci de mii de pagini în mii de volume, iar figura complexă a prințului danez a fascinat atât lumea teatrului cât și ce-a universitar-intelectuală, ajungându-se chiar la ideia, sau teoria, că piesele declarate că ar fi aparținut lui William Shakespeare din ediția ”in folio” din 1623 n-ar fi putut fi scrise de cel care se numea W. Sh, un ins aparținând unei familii analfabete, un actor cu o instrucție sumară obținută într-o scoală dintr-o localitate agrară, situată la 70 de mile nord Londra, iar conform unor erudiți cercetători străini, dar și a românului Emil Lungeanu, care au emis ipoteza că cele trei duzini de capodopere dramatice nemuritoare, 154 sonete și a altor poeme narative…ar fi fost scrise de alți contemporani ai săi cum ar fi lordul Southampton, sau de filozoful Francis Bacon sau chiar de regina Elisabeta…(într-un film englez, Anonimous, cu tema asta, slugile contelui mai sus pomenit îl bat și-l schingiuesc pe amărâtul actor Shakespeare ca să admită că el a scris celebrele piese, de care autorul lor adevărat se dezminte) În ceace îl privește pe Hamlet, simplificând puțin lucrurile, se poate presupune că fiecare epocă a avut un Hamlet al său, care i-au reprezentat atât idealurile, gusturile dar mai ales aspirațiile. Unii comentatori îl asemuiesc în celebritate pe Hamlet, Monei Lisa, a lui Leonardo Da Vinci, iar replicile ”a fi sau a nu fi și au ajuns să fie cunoscute în România de azi chiar de copiii de grădință, iar alteori, au fost chiar parodiate prin sloganul; ”a lua sau a nu lua” (șpagă). Asta din cauza corupției de la vârf Dacă la început, au scris comentatorii, a fost Richard Burbage, primul interpret care l-a jucat sub deviza ”Vidicta Mihi” (cineva să mă răzbune), la modă, în teatrul elizabetan, ulterior Hamlet a fost de-alungul vremurilor pe rând romantic, baroc, realist, politic luând înfățișarea lui: Garrick, Kemble, Kean, Irving, Alex Moisi, Ernesto Rossi, Sarah Bernard (în travestii), când a lui Laurence Olivier, când a lui Richard Burton sau Smoktunovski (Gamlet), când a lui Mel Gibson într-un film a lui Zefirelli cu Glenn Clos în rolul Reginei. John Gielgud l-a interpretat în 6 montări diferite în prima jumătate a secolului trecut. Ultimul film Hamlet, aparține lui Keneth Branagh (1996) se petrece în rusia țaristă, durează 4 ore, are în distribuție nume mari ale filmului și a fost filmat la reședința lui W. Churchill.

Și românii s-au străduit să aibă un Hamlet al lor. E adevărat destul de târziu, dar au avut: Gr. Manolescu Aristide Demetrid, C. Nottara, Tony Bulandra, Dan Demetrescu la Craiova, (intra în scenă pe un cal) trei ”Hamleți” la București: G. Vraca, V. Valentineanu, G. Calboreanu în 1941, și alti doi mai târziu, Fory Eterle și Puiu Hulubei…Lista continuă cu Gh. Cozorici, Șt. Iordache, L. Azimioară (în cadru studențesc), I. Caramitru, Adrian Pintea, Marcel Iureș, Sorin Leoveanu, Daniel Badale, lista oprindu-se în anul de grație 2014 la Tudor Aaron Istodor… De asemenea Gilda Marinescu, Gina Patrichi, Valeria Seciu, Ileana Predescu, Oana Pellea au strălucit în rolul reginei Gertrude, iar Lucia Mureșan, Anda Caropol, Silvia Popovici, Mariana Buruiană, Ozana Oancea, Adriana Titieni, în cel al Ofeliei. I. Besoiu, Octavian Cotescu, Ilie Gheorghe, Anton Tauf, I. Pavlescu iau dat viață lui Polonius, iar Nic. Bălțățeanu, Alex Repan, Mihai Constantin, V. Rebenciug, C. Florescu, Dan Aștilean lui Claudius, iar Șt. Radov, C. Rauțchi, groparului, Amza Pellea, Andrei Ariditis lui Horațiu, Emil Hossu, Fl. Pitiș și Șt. Bănică jr, Radu Bânzaru lui Laertes. Marcel Iureș l-a jucat și pe Hamlet și pe Horațiu, iar I. Caramitru pe Hamlet în două montări (1963 și 1983,
Regizori: Soare Z. Soare, Dinu Cernescu, Vlad Mugur, Ion Olteanu, Liviu Ciulei, de două ori (la Arena Stage în și la Buc) Alex. Tocilescu, Tompa Gabor s-au luptat cu textul Shakesperian, având reușite certe.

Istorici literari atestă că prima traducere a piesei în românește a fost făcută, după un text german, la Brașov, de către Ioan Barac (1776-1848), numindu-se: Amlet, prințul de Dania, tragedie în cinci perdele. După Șakeșpeer. (rămasă în manuscris), iar primele spectacole au folosit traduceri după texte în limba franceză. De-abia în 1940 a apărut prima traducere din engleză datorată lui Dragoș Protopopescu, dar parțială. Maria Banuș, Ion Vinea au dat și ei o traducere aproximativă, semnată de Petru Dumitriu, dar în 1971 apare prima traducere integrală a textului shakesperian datorată unor angliști de marcă, Leon Levițchi și Dan Duțescu care au tălmăcit celebra replică ”a fi sau a nu fi” prin ”Ființă, neființă”, dar care n-a avut răsunet nici în rândurile teoriticienilor, teatrologilor, Shakesperiologilor, Hamletologilor, dar nici în straturile ”populației”. În 2010 editura Paralela 45 a tipărit Hamlet în traducerea Violetei Popa și a lui George Volceanov cuprinzând cele trei variante ale piesei, care se cunosc, descoperite în ultimele decenii: Q1: tipărită în 1601, care conține 2154 de versuri: Q2, publicată în 1602 cu 3674 de versuri și F3 publicată postum în 1623, în ediția ”in folio” care are 3535 de versuri ……

Spectacolul Hamlet produs de Artextract și Euteascult,, regizat de tânărul de 37 de ani, Marcel Țop, (se pare o nouă stea a regiei românești) student al profesorului Valeriu Moisescu, care are deja la activ 25 de spectacole realizate prin puzderia de trupe particulare, dar și un Hamlet la Atena, trebuie să o spun dintr-un început este un conglomerat, un fel de îngrămădire, de amestec de lucruri bune, cu lucruri mai puțin bune și lucruri care ar fi putut să lipsească, ca să nu spun jenate. În primul rând trebuie apreciată temeritatea de ataca un text profund și important al dramaturgiei universale pe care îl și traduce. Apoi, capacitatea de a aduna în jurul proiectului său actori de marcă, cu o mare experiență, extrem de potriviți rolurilor respective. Al treilea a demonstrat, dacă mai era nevoie, că piesa se poate juca cu puține elemente de decor, îndeplinind, fără să vrea, unul din dezideratele formale ale marelui regizor Grotowschi. Lucrurile mai puțin bune e că a ciopârțit piesa tăind multe scene, chiar una esențială, cu stafia, a scurtat altele (scena cu regina) și a extins enorm altele (cu groparul), iar celebrul monolog, a fi, sau a nu fi ,este spus cu totul nesemnificativ, Hamlet hălăduind prin sala de spectacol…În mod normal regizori caută să scurteze pe unde se poate, înghesuind, uneori piesa pe un singur făgaș (”Danemarca e o închisoare” sau ”E ceva putred în Danemarca”) , ceea ce Marcel Țop nu reușește în nici un fel, i nu proclamă nici o altă formulă

Cele ca să zic așa ”rele”, ar fi schimbarea sexul și identitatea unor personaje care deveniseră cu timpul emblematice, generând în jurul lor o anumită literatură: Rozencranz și Guildinstern, transformați în două feitișcane apetisante cu care se ”joacă” regele, chiar în prezența reginei, vrând să demostreze, probabil, că moravurile celor doi monarhi, erau destule de libere. Mai rămânea ca și regina să aibă ”jocuri” cu Reynaldo sau cu Osric… Sunt și alte inadvertențe, cum ar fi absența Ofeliei la scena teatru în teatru, învierea ei de mai târziu, total anapoda, sau brutalitatea cu care e tratată aceeași Ofelie de un Hamlet, absolvent al scolii de la Wittenberg. Poate era suficientă replica prin care o trimetea, după unii comentatori, la bordel.…
Tudor Aaron Istodor poate fi acceptat cu îngăduință un posibil Hamlet autentic. Are un facies chinuit de insomniac, frustrat, care poate dovedi și suferință și mai poate mima adecvat gândurile abisale care îi acaparează personajul și mai ales comportamentul isteriform de rudă săracă la masa stăpânului. Dar așa cum e costumat are un aspect de plebeu și o voce tubată care în regim mediu se poate asculta cu interes, dar în registru acut devine dificil de receptat. Desigur, în realitate un om cuprins de isterie avansată nu i se poate înțelege și recepta cuvintele. Dar aici suntem la teatru unde totul trece prin filtrul rațiuni. Ce păcat că atunci când ajung să interpreteze personaje care se manifestă vocal puternic tinerii actori nu au organul pregătit și de multe ori ineficient. Tudor Aaron Istodor are însă o calitate pe care nici un alt actor, în situația respectivă n-ar putea-o avea. E fiul interpretei rolului reginei și de multe ori, poate fără voia lui, în glasul și atitudinea sa, dincolo de revolta sinceră se strecoară un soi de timiditate necontrafăcută de copil părăsit de o mamă care și-a îndreptat atenția spre alți bărbați. Ce-a mai bună scenă, în ceea ce îl priveste dovedind, dacă mai era nevoie, că e un actor inteligent și înțelege profund ceea ce debitează, e însă scena cu actori, dar care regizoral din varii motive e ratată (și prima și a doua)…Majoritatea marilor actorilor români pe care i-am văzut de după 1950 s-au lovit de complexitatea rolului (personajului) pe care nu l-au putut epuiza nenumăratele lămuriri, adesea plauzibile, dar cel mai des ireconciliabile, miezul ființei sale rămânând un mister, deși realizările lor au fost minunate chiar excelente.
Claudius al lui Marius Bodochi, etichetat de Stafie, drepr o bestie incestoasă, este un personaj la fel de complex care asemenea lui Hamlet prețuiește din plin gândirea, dar care oscilează între rațiunea pură și înrobirea simțurilor, fiind când sceptic când hedonist, Bodochi ținând o cale de mijloc, refuzând efectele facile, retorice, jucând sincer ipostazele rolului și căutând un drum sinuos printre meandrele ori neclare, ori cețoase ale regizorului, dar, îmbrăcat total inadecvat de scenografi Adina Buzatu și Răzvan Ciobabu. O interpretare surprinzătoarre a rolul reginei o dă Maia Morgenstern în primele scene jucând în falset, dându-ne impresia că este o femeiușcă robită de pasiunea carnală a noului soț. Ulterior trecând la un ton mai adecvat încearcă, în scena cu Hamlet să refacă hadicapul, reușind doar parțial… Și Maia și Bodochi rezolvă în final cu succes partiturile rolurilor lor, fiind foarte potriviți din multe puncte de vedere dezvoltând cu siguranță o tehnică și o știință dramatică pe care au dobândit-o de-a lungul nenumăratelor roluri pe care le-au ”străbătut” cu succes, dar desigur mai au loc. Maia mi s-a părut obosită. E adevărat, în ziua respectivă actrița dimineață a fost la TV, iar la ora 18 a avut un spectacol în fața Teatrului Evreiesc, iar la ora 20, Hamlet. Poate e prea mult.
Viorel Păunescu se descurcă bine în pielea lu Polonius, construind cu succes multe din ipostazele rolului, ca și Andrei Runcanu în Laertes, spre deosebire de Cristina Mihăilescu, care deși e înviată de regizor, e mult prea ștersă. Dorin Andone în rolul groparului, este o revelație, care, deși e lăsat fără ajutorul lui, dar având la dispoziție un text gonflat dezvoltă cu o siguranță surprinzătoare un personaj mucalit, vorbăreț din cale afară, având în viscere stiința nativă a paradoxului, înnobilează scena cu un farmec inefabil în ciuda condițiilor scenice precare…Cu părere de rău, cu toate strădaniile mele n-am reușit să identific care din cele două Rosencrantze și Guildelsterne e Laura Cosoi a cărei prezență în spectacol era anunțată cu surle și trompete pe mai toate site-urile internet-ului și nici aportul ei artistic deoarece, ca să folosesc o veche sintagmă, nu era” în chestiune”.
Deși Marcel Țop folosește cu deosebit curaj multe din descoperirile spectacologice moderne, însă spectacolul său, cu regret o scriu, este la un nivel studențesc, când intențiile sunt copleșite de aspirații.
Dacă de-a lungul veacurior fiecare generație și-a pus în Hamlet idealurile, necazurile aspirațiile ei, ce se poate desprinde din cel a tânărului Marcel Țop, într-o vreme în care majoritatea actorilor trăiesc din salarii la limita sărăciei și când furăciunea și corupția au atinis cote alarmante, iar așa zisa democrație a devenit atât de fragilă că oricând o lovitură de stat ar fi posibilă. Răspunsul e: mai nimic!

Am fost la Esinore și la Stradford. Am fost chiar la cimitir și am văzut celebrul bust conroversat făcut în onoarea lui și am citit, și faimosul epitaf din biserica Sfânta Treime: ”Dragă prietene, pentru numele lui Dumnezeu / șterge praful de aici / binecuvântat fie cel ce va ocroti aceste oase / Și blestemat cel ce le va muta”, atribuit lui Shakespeare încă din secolul XVIII.
Helsingor sau Elsinor
Vis neliniștitor
ideal de actor
vis acaparator
de viață zdrobitor
măreț și înrobitor
- Ori Hamlet joc
Ori mai bine mor
Jură cu mult foc
fiecare tânăr actor
în ale artei începător
Doar unul are noroc
Să ajungă la soroc
și să-l pună la breloc…
Helsingor sau Elsinor
Vis de tânăr actor
Ideal mereu orbitor…
O dată în priviri mi te-ai ivit
Și-am rămas în veci dezamăgit…

20.02. 2014 Candid Stoica

sâmbătă, 22 februarie 2014

Autobiografie, Autobiografie, Autobiografie
Lansarea volunului Desant 2 la târgul de carte din 2004, Citește Candid Stoica. 

vineri, 21 februarie 2014

LA GRANDE MAGIA

”La grande magia” sau cum arată gelozia… la Bulandra!

Un titlu teribil, făcut anume pentru a atrage spectatori, un autor cu o biografie fabuloasă, patron de teatru, senator pe viață, popular, excentric, cu o mare vogă în lumea teatrului, creatorul multor piese de mare succes de public internațional (Filomena Marturano, De pretore Vincenzo, Minciuna are picioare lungi, jucate și pe scenele din România) și a multor scenarii de filme (Neapoli, orașul milionarilor) saturate de realitățile Italiei postbelice, La grande magia, piesă scrisă în anul 1948, se prezintă ca un spectacol, destul de inegal, dar susținut din răsputeri de un excelent și puternic ansamblu, iată pe scurt, rezumativ, ce se poate spune despre autor, dar și despre spectacolul regizat de Elie Malka, un cunoscut regizor de talie europeană, a cărui premieră a avut loc la sfârșitul stagiunii trecute și reluat înainte de sfârșitul anului.
După un început întradevăr șocant pe care te aștepți să fie dezvoltat în aceiași manieră senzațională autorul o cam lasă mai moale, risipind rapid ceace câștigase prin neașteptat, îndreptându-si atenția spre fluctuațile, și șocurile ce poate produce în conștiința unui soț înșelat așa numită boală a Geloziei considerată de unii specialiști mai întâi o boală acută care cronicizată dă individului uman un comportament anormal, aberant, care poate, uneori, să ajungă până la crimă. Ea, gelozia, este universală și se poate instala cu succes și la femei și la bărbații de diferite naționalități, și rase, dar deși nu e contagioasă, poate produce efecte secundare cum ar fi bănuiala, suspiciunea sau invidia. Se pare că italienii au naționalizat așa zisa boală făcând din gelozie un fel de sentiment național, inventând chiar un termen specific pentru cel înșelat: ”cornuto”! Adică, în argou, ”încornoratul” A produs capodopere, cea mai cunoscută fiind piesa lui Shakespeare, Othelo. Martori oculari mărturisesc că suferințele gelosului, atât de genul masculin cât și de cel femenin sunt sfâșietoare ducând la pierderea rațiuni, drept pentru care medicii sfătuiesc pacienții să se lepede de ea cât mai repede posibil…
Eduardo de Filippo, (fiu al lui Eduardo Scarpeta) considerat de critici un demn discipol al lui Luigi Pirandello, construește de fapt o parabolă despre viaţă. Otto Marvuglio, un magician ambulant, prezentând o scamatorie într-un hotel de pe Riviera italiană, moment în care o face să dispară pe Marta, soţia lui Calogero di Spelta. În realitate, Marta profită de stratagemă pentru a fugi la Veneţia cu iubitul ei, magicianul, disimulând adulterul sub masca scamatoriei, a iluziei. Soţului înşelat îi rămâne alternativa fie să accepte adevărul crud, fie să se iluzioneze că soţia sa a fost victima unui act de magie şi că se va întoarce la el într-un viitor apropiat
"Eduardo de Filippo propune o călătorie presărată la tot pasul cu artificii prin care realitatea capătă contururi incerte, fugitive. Scopul nu e acela de a-l face pe spectator să creadă că nu există diferenţă între realitate şi iluzie, ci de a puncta tendinţa lumii contemporane de a fi nesigură cu privire la distincţia dintre real şi ficţional. Piesa sugerează că iluzia este în acelaşi timp o pavăză şi o capcană, îndemnând la reflecţie asupra farselor pe care suntem dispuşi să ni le jucăm nouă înşine pentru a evita confruntarea cu suferinţa", este prezentarea cu care secretariatul literar al Teatrului speră să atragă un public cât mai numeros, dar şi avizat, la spectacol. La Bulandra în sala de la Podul Isvor ale cărui foaiere au devenit un fel de sanctuar ca să nu scriu cavou, al celui care a fost marele regizor Liviu Ciulei, unul din reformatorii teatrului românesc postbelic făcându-lș prin spectacolele, sale să scape din chingile realismului socialist, dincolo de derularea exactă a spectacolulului se petrece un fenomen pe care spectatorul obișnuit însă nu-l poate percepe, poate mai interesant, mai captivant. Un spectacol în care toată trupa se luptă cu piesa, cu regizorul care de multe ori e absent, sau care uneori lipsește cu desâvârșire, cu textul de multe ori incomod care ar fi necesitat nenumărate reducții, cu autorul, care a răsucit piesa spre alte meleaguri, vorba poetului: ”Cine-i autorul care-a înfăptuit omorul în cinci acte cu sete, ca o crimă pe îndelete?”
Pe Virgil Ogășanu, l-am regăsit cu plăcere la vârsta compozițiilor. Acum, odată, cu trecerea timpului, nu mai este tânărul sclipitor din ”Leonce și Lena” sau din ”Răutăciosul Adolescent” , totuși sub noua carcasă a vârstei recunoști calitățile care a făcut din el unul din actorii cei mai interesanți ai generației sexagenare, dând viață cu detașare unui amărât de prestigitator care trebuie să trăiască din minciună, încercând să aducă o notă de humor într-o meserie care are ca țel să-i păcălească pe oameni prin ceace fiecare prestigitator numește cu mândrie: iscusința minții și nebăgarea de seamă a spectatorilor. A existat în România mai multe exemplare de asemenea scamatori: Iozefinii și Ovidiu Rene, care chiar dacă n-au atins marile performanțe ale iluștrilor magicieni Hudini, sau Coperfield și-au făcut cu brio meseria…mistificând cu talent publicul pe care l-au avut la dispoziție. (Am cunoscut fenomenul: în anii tinereții mele am făcut un fel de ucenicie pe lângă unul dintre acești magicieni, care își spuneau prestigitatori, fiindu-le, pentru puțin timp, partener, atât la televiziune cât și într-o baracă la Obor, dar microbul nefiind extrem de puternic nu m-a molipsit) Pe scena de la Podul Isvor al Teatrului Bulandra ii ține piept cu success lui Virgil Ogășanu într-un rol mult mai dificil excelentul, minunatul actor care este Răzvan Vasilescu, autorul a multor izbânzi scenice și filmice, care poate trezii gelozia multor confrați. Nu vreau să amintesc decât performanța sa din filmul unde joacă cu success de la egal la egal cu un star internațional de talia unui Armand Assante. L-am admirat și continui să-i admir performanțele surprinzătoare. Îi secondează pe cei doi, cu humor căutând cu tot dinadinsul calea performanței Adrian Ciobanu într-un rol de servitor și Gh. Ifrim într-un rol de polițist optuz. Restul distribuției, destul de numeroase, neavând roluri pe măsură își fac datoria încercând mici crochiuri de individualizare al măruntelor roluri: Camelia Maxim, o excelentă și modestă actriță (Zaira, soția magicianului), Valeria Ogășanu (madam Locascio, și Bogdana Darie (madam Zampo), două excelente bârfitoare, Mihai Bisericanu (Gervasio), Romeo Pop (Arthuro), Vlad Zamfirescu, des întâlnit pe scenele capitalei (Mariano), Radu Amzulescu (Gregorio), Anca Androne (soția lui Calogero), Simona Pop (Amalia) și punct. Felicitări tuturor pentru profesionalismul și modestia cu care se achită de micile roluri pe care le au de interpretat, dovedind încăodată că Teatrul Bulandra este un colectiv închegat capabil de reînoda vechile și marile lui performanțe.
07. 01. 2014












luni, 17 februarie 2014

Replici ale copiilor

Ce este răscoala?>Răscoala înseamnă, când părinții noștri nu găsesc bani și atunci răscolesc ca să găsească. (8 ani)
Ce este economia?
Economie înseamnă sa nu mai cheltuim din salariu, ca sa-l punem la banca. Cheltuim numai din ciubucul pe care ni-l da seful. (7 ani)
Ce sunt amprentele?
Amprentele e când punem mâna pe o clanta și rămân degetele acolo și le găsește poliția. (8 ani)
Ce este tristetea?
Tristețe înseamnă când un om vine la altul si bea mult. (7 ani)
Ce este respectul?
Respect înseamnă să te scoli si să stea babele pe scaun. (9 ani)
Ce înseamnă cuvântul "modern"?
Modern e când vezi ceva frumos și e scump și n-ai bani. (7 ani)
Cum rezistă pasările călatoare să zboare, zi si noapte, mii de kilometri?
Rândunicile când pleacă în țarile calde, pe drum se asează pe aripa
berzei și se odihnesc. Pasările când pleacă așa departe își iau mâncare la ele într-o sacoșe. Înainte de a zbura, mai stau o lună, două, să se odihnească. (7 ani)

miercuri, 12 februarie 2014

Scrisoare preluată

Scrisoarea lui Dan Puric postată cu câtva timp în urmă a fost preluată de mine după ce a fost publicată în diverse ziare pe Internet
În atenţia d-nei Laura Georgescu,Preşedinte al C.N.A Dragă doamnă, Vă scriu, trebuie să recunosc, cu oarecare emoţie, nu din frică politică pentru funcţia importantă pe care o aveţi, ci din frică creştină că nici de data aceasta,probabil, n-o să mă înţelegeţi şi am să vă pierd pentru totdeauna. Şi atunci, totuşi, de ce vă scriu? Scriu cu nădejdea, tot creştină, vă rog să reţineţi, că, poate, vreun tânăr sau oricare alt român de calitate din ţara asta, citind această scrisoare, se va lămuri. Ştiu că sunteţi foarte supărată pe mine pentru că am afirmat că, timp de 24 de ani, am fost şi suntem „conduşi“, mai bine zis distruşi politic, economic, cultural şi, mai ales sufleteşte, vă rog să reţineţi ultima dimensiune, dragă doamnă, care este foarte importantă pentru un simplu om, apoi pentru o ţară întreagă, de o „şleahtă de securişti mafioţi“! Trebuie să recunosc acum, privind cu detaşare în timp, că termenul „mafiot“, pe care l-am folosit, nu a fost foarte potrivit. Mafia, de bine de rău, are codul ei, onoarea ei şi, mai ales, legile ei nescrise dar respectate.Cei care ne mutilează zi de zi, nu cunosc nicio lege, niciun cod. Sunt, în fond, nişte suflete chinuite. Ştiu că aţi afirmat, cu o oarecare undă de mândrie „patriotică“ că şi dumneavoastră faceţi parte din rândul lor. Personal, am fost cam zdruncinat fiindcă nu mă aşteptam la o asemenea „solidaritate“! Şi totuşi, doamnă, lasaţi-mă să vă reamintesc! Cei pe care îi susţineţi, cu care pesemne vreţi să vă confundaţi ideologic şi sufleteşte până la neantizare, au făcut multe lucruri, cum nu trebuie, în această ţară. Au asasinat cu sânge rece oameni şi, mai ales tineri, ca lovitura de stat din 1989 să fie poleită cu sângele lor nevinovat şi declarată astfel Revoluţie. Apoi, s-au grăbit, ca nimeni alţii, să-şi prăduiască fără de niciun scrupul, propria ţară, s-o vândă, pe nimic străinilor. Cine sunt ei, dragă doamnă, v-aţi întrebat vreodată? De ce v-aţi alăturat lor? Ce v-a determinat? Da, ştiu că şi ei vorbesc româneşte dar nu sunt români, sunt „mutanţi ideologici“. Nu v-aţi prins? Şi ruşii, şi bulgarii, şi ungurii şi toţi cei care au cunoscut experimental communist au asemenea specimene. Cum să dai în propria ţară? Ce suflet îţi trebuie să faci asta? V-aţi gândit vreodată că tinerii noştri, în aceşti ultimi ani, nu au avut şansa să înveţe niciodată istoria adevărată a acestui neam? Că ţăranul roman îşi bagă grâul în sobă ca să îl ardă, fiindcă nimeni nu i-l cumpără şi că azvârle laptele în apă, ca să-l bea pe cel de la supermarket? La pensionarii mutilaţi, deveniţi muribunzi , condamnaţi cu cinism la agonie socială? La tinerii dezorientaţi, descurajaţi, umiliţi şi cu zborul frânt, ce nu mai îndrăznesc să privească nici măcar cerul? La viitorul lor ucis, v-aţi gândit vreodată, doamnă? La bieţii oameni goniţi de sărăcie, obligaţi să fie sclavi pe „plantaţiile occidentale“, lăsându-şi copiii la bunici şi la rude? La numărul mare de sinucideri din rândul acestor mici nevinovaţi, făcute din disperarea singurătăţii? Da, dragă doamnă, gândiţi-vă şi la singurătatea tragică a acestui popor! Mai înainte de a fi dimpreună şi deodată cu cei pe care îi apăraţi, şi cu mândrie vă prezentaţi că din rândurile lor faceţi parte, mai bine aţi încerca să faceţi un pas către cei mulţi, care suferă în tăcere, încă. Încă, dragă doamnă! Căci nu e departe ziua, când această tăcere se va transforma în furtună. Şi mă rog, ca furia ei să nu vă prindă! Se ridică poporul, dragă doamnă, şi dumneavoastră vă ocupaţi de amenzi? Spuneţi-le încet, docil, poate chiar în şoaptă, băieţilor care vă înconjoară şi votează în unanimitate, că vremea lor a trecut. Un duh nou cuprinde ţara, dragă doamnă, iar duhul acesta nu vă va recunoaşte. Iar ca lucrul acesta, să nu se întâmple, grăbiţi-vă! Începeţi cu un gest mic, nesemnificativ, minor în aparenţă. Lăsaţi-i în pace pe tinerii jurnalişti, care spun adevărul! Ei sunt, în fond, dovadă că, organismul sănătos al ţării, există. Cât despre mine, uitaţi-mă! În schimb, vă rog din tot sufletul, nu uitaţi cele pe care vi le-am spus. Nu-i niciun pic de ură în ele, ci doar o panică de suflet creştin că, încă un om, se poate pierde. Cu aleasă consideraţie, Dan Puric

miercuri, 22 ianuarie 2014

Un artist de Guinness Book

Un fenomen artistic neegalat Un artist de Guines Book: Radu Beligan De curând decanul scenei românești și-a serbat și a fost omagiat la a 95- aniversare! Dacă n-ar trăi, dacă nu l-ași cunoaște, dacă n-aș fi jucat alături de el, aș fi tentat în mod sigur, recitindu-i imensa activitate, să declar că e o invenție a unui inspirat scriitor autor de romane senzaționale. Dar știu sigur și precis că nu-i așa . E născut în, ohooo, 1918 și încă de la debut un cronicar a scris despre el: ”Actorul acesta poartă în tolbă bastonul de mareșal”. A avut dreptate. A fost elevul, la conservator, al Luciei S. Bulandra și ulterior și-a făcut ucenicia sub bagheta lui V. I. Popa, despre care are amintiri emoționante, după care a pornit pășind cu dreptul, cum se spune, în teatrele particulare având un succes fulminant în două piese regizate de Ion Iancovescu, când, scriu contemporanii, la simpla apariție în scenă a trezit hohote de râs și tunete de aplauze la ieșire… Și-a continuat ascensiunea devenind una dintre vedetele teatrelor particulare antebelice, a luat parte la celebra, de acum, gestație a spectacolului cu ”Steaua fără Nume” de Mihail Sebastian, când cu un curaj demn de invidiat, împreună cu alți colegi, din propria-i companie de teatru, a reușit să aducă pe scenă, în plină dictatură antonesciană, un autor, evreu, ceea ce, atunci era interzis prin lege. Trecând apoi la Teatrul Național a fost protagonistul multor spectacole de mare succes, iar în 1961 a înființat cu ajutorul statului român cel mai interesant și valabil teatru postbelic, Teatrul de Comedie, care trăiește și astăzi din gloria de altădată adusă de el și unde a realizat cu ajutorul excepționalilor regizori Lucian Giurchescu (ulterior înlocuindu-l cu succes la cârma Teatrului de Comedie) și David Esrig, două spectacole care a revoluționat fațada teatrului Românesc, Rinocerii și Troillus și Cressida, cu care a avut peste hotare un succes fulminant.După zece ani a revenit la Național, de astă dată ca director și a adus pe scenă în premieră piesa lui Camil Petrescu, Danton, într-o montare fastuasă, el interpretând dificilul rol al lui Robespiere, împlinind un vis al regretatului dramaturg care n-a apucat să-l vadă cu ochii săi…E adevărat în această perioadă fost membru în comitetul central PCR, din 1969, fără să facă politică, teatrul de calitate, fiind politica lui personală, punând în discuție publică sintagma ”Teatru rentabil”, fiind pe rând artist emerit și al poporului și apoi… popular! Dar după evenimentele din Dec. 89 a fost alungat din teatru de elemente, pe care el le adusese și după o recluziune în Australia la a doua nevastă a revenit în forță pe scena Naționalului, nerefuzând ajutorul unui demagog ceaușist care avea nevoie mai ales de uitarea carierei lui de slugoi al regimului comunist, dar și de o relansare pe umeri trainici, ai maestrului, unde a reușit, iar, cu incontestabilului talent să aducă din nou publicul din stradă la teatru, realizând multe spectacole interesante la care lumea s-a îmbulzit să-l vadă, uneori ca la circ, jucând până la epuizare Tache Ianke și Cadâr A fost Pilalcheria din ”Orașul fără avocați” de N. Manzari, Miroiu în Steaua fără nume, de M. Sebastian, Rică Venturiano, Catindatul, Agamiță Dandanache, Leonida, în piesele lui Caragiale, Hlesteacov în Revizorul de Gogol, Tuzenbach din Trei surori de Cehov, Romulus cel Mare în piesa lui Durenmat, Richard al III-lea de Shakespeare, Ciriviș din din Capul de Rățoi, și a dat viață efemeră multor piese conformiste: Celebrul 702, Ziariștii, Șeful sectorului suflete, toate scrise de Al Mirodan, dar a fost mai ales acel admirabil Beranger eroul din Rinocerii de E. Ionescu și bineînțeles Ianke din Tache I.anke și Cadâr, iar acum la venerabila vârstă pe care o are, se metamorfozează săptămânal în rolul Egoistului lui Jean Anouilh (înșir doar câteva din marile lui creații) Deși mulți cronicari de multe ori au strâmbat din nas acuzându-l că n-are dicție, că morfolește cuvintele, că nu se înțelege ce spune, Radu Beligan, a reprezentat prin stilul lui atât de criticat, dar mai ales prin nonșalanța și eleganța pe care o a arăt-o pe scenă, prin modul simplu dar inteligent de a fraza și de a rosti replica prototipul actorului întelectual român modern. Deși s-a povestit multe despre modul său versatil de a fi, eu pot depune mărtirie despre generozitatea omului care m-a ajutat, schimbându-mi firul vieții, angajându-mă la teatrul pe care-l conducea, iar ulterior m-a sprijinit moral, cum numai un mare artist generos o poate face: intrând peste noapte într-un rol din Opinia Publică de A. Baranga, jucat până atunci cu mare succes de Gh. Dinică, după prima replică pe care am spus-o în scenă s-a întors cu spatele la public și s-a adresat către cei prezenți cu mezzo voce: ”E f. bun băiatul ăsta!” Mult mai târziu mi-a dat o altă dovadă de generozitate prefațându-mi laudativ prima mea carte, ”Acele lucrurii aiuritoare”, iar mult mai târziu a avut răbdare să citească cu mine alături prima mea piesă de teatru despre un om pe care l-a cunoscut foarte bine: ”Mircea Șeptilici, sau ultimile două ore din viața unui artist” care așteaptă și azi să fie pusă în scenă de Teatrul de Comedie. A apărut în nenumărate filme, regizori, folosindu-se de numele său pentru a obține o minimă audiență de public și unde el s-a străduit să dea puțină umanitate personajelor osificate, impregnate de morala comunistă, care le populau, a scris câteva excelente cărți cu însemnări acide despre lumea teatrului dovedind un talent impresionant de eseist și a pus în circulație încâtătoare aforisme, pline de savoarea autenticității ca acela în care numește filmul drept o conservă în comparație cu alimentul proaspăt, care este teatrul. A fost căsătorit cu trei femei fermecătoare, iar actualmente este însoțit pretutindeni de o încântătoare domnișoară, autoare a ultimei piese interpretate de maestru pe scena Teatrului Metropolis, care se numește, printr-o formidabilă coincidență, Mona! Este autorul a trei copii și a nenumărate spectacole regizate de el cu o artă de bijutier pe care numai marii maeștri o posedă… Nu mai adaug decât că de fapt numele de Beligan, care a dat glorie teatrului Românesc, nu reprezină decât anagrama cuvântului Galbeni, denumirea satului de lângă Vaslui, unde s-a născut marele actor. ”Teatrul nu este un cămin liniștit. Cine caută pe scenă un adăpost trebuie să știe că această casă cu numai trei pereți, este cea mai descoperită dintre toate, purtată când pe valurile succesului, când pe cele ale înfrângerii. Ca să reziști și să birui îți trebuie nu numai talent ci și curajul de a crede până la capăt într-o idee și mai ales energia morală de a accepta aversiunile”, iată mărturisit, într-una din cărți, unul din secretele, longevității și biruințelor sale de-a lungul drumului parcurs de aproape un secol.. P.S: O glumă involuntară: un distins și talentat coleg, m-a întrebat deunăzi: .”Am aflat că scrii cronică teatrală la Viața Medicală. S-au înființat cumva teatre în policlinici și spitale?” - Nu, dar n-ar fi rău, i-am răspuns! 18. 12. 2013 Candid Stoica (Apărut în revista ”Viața Medicală” nr 2 din 9 Ianuarie 2014)

joi, 2 ianuarie 2014

ODĂ SARMALEI

Odă Sarmalei de Păstorel Teodoreanu Cum s-ar defini sarmaua ? Vis înaripat al verzei cel avu cât a durat Somnul lung metamorfozic în butoiul de murat Potpuriu de porc și vacă, simfonia tocăturii Imn de lauda mâncării înălțat în cerul gurii. O cochetă ce-și scaldă trupu-n sos și în smântână și se-nfășoară-n varză ca în valuri de cadână o abilă diplomată ce-a-ncheiat o sfântă ligă c-o bărdacă de vin roșu și-un ceaun de mămăligă. Oponenta din principiu și un strașnic adversar Pentru tot ce e dietă sau regim alimentar Un buchet de mirodenii, o frivolă parfumată Ce te-mbie cu mirosul de slănină afumată Locatara principală ține-n spații tolerate Perle de piper picante, boabe de orez umflate O prozaică nnăscută cum s-o prinzi în prozodie Că de când e lumea, porcul n-a citit o poezie. Un aducător de sete, de bei vinul cu ocaua Iată-n câteva cuvinte, cum s-ar defini sarmaua!