candid Stoica

candid Stoica

miercuri, 25 decembrie 2013

În București la 24 de ani de la Revoluție, s-a strigat: ”Libertate! Jos Ponta!” Până la urmă au învățat și românii câte ceva în aproape un sfert de secol. E vorba de cuvântul ”Demisie!”     

miercuri, 18 decembrie 2013

O glumă involuntară

O glumă involuntară: un distins și talentat coleg, m-a întrebat deunăzi: .”Am aflat că scrii cronică teatrală la Viața Medicală. S-au înființat cumva teatre în policlinici și spitale?”

duminică, 15 decembrie 2013

Candide de Voltaire la păpuși

Una din atracțiile, Fest Bulevard-ului, organizat de Teatrul Nottara, cu puțin timp în urmă, a fost și spectacolulul Teatrului Țăndărică cu o dramatizare a romanul lui Voltaire, Candide.. Candid sau optimismul, o capodoperă de nici o sută de pagini, scrisă la vârsta de 60 de ani de Francois-Marie Arouet, cunoscut sub numele de Voltaire, a amuzat, a bine dispus, a făcut deliciul multor generații iscând sute de imitații și pastișe, iar eroul cu numele respectiv a devenit prototipul tânărului naiv care din cauza ingenuității, credulități înăscute ajunge să îndure cele mai nemaipomenite grozăvii, cele mai cumplite chinuri, perigrinând, străbătând aproape tot globul, împreună cu servitorul său Cacombo, printre războaie crâncene, sângeroase, naufragii terifiante, violuri abjecte, cutremure, catastrofe apocaliptice, violențe indescriptibile, urmăriri nebunești, urmate de regăsiri miraculoase, erodându-și treptat entuziasmul, ajungând în final să propovăduiască, ca unica salvare, exercițiul muncii, slogan care mult mai târziu, preluat de naziști, printr-o răsucire de 180 de grade a valorilor, să fie scris deasupra intrărilor în lagărele naziste de exterminare, sub forma de: Arbeit macht frei. Și toate astea numai din cauză că fusese hrănit spiritual, din copilărie, cu filozofia lui Leibnitz, pe care i-a insuflat-o mentorul său, profesorul Panglos, care preda tinerilor metafizica-teologica-cosmolo-tontologia, care susținea că nu există efect fără cauză, că această lume e cea mai bună, iar prin extrapolare castelul în care locuiau al baronului Thunder den Tronck, era cel mai frumos din toate castelele, iar d-na baroană, care avea în jur de o sută şi şaptezeci de kg, era cea mai bună dintre baroanele posibile…(la vremea când eram student admirabilul profesor I. Toboşaru ne explica, nouă studenţilor, că marxism-leninismul şi materialismul dialectic sunt cele mai înaintate învăţături din lume şi că numai aprofundându-le vom putea înţelege societatea socialistă în curs de construire, cea mai evoluată societate din lume! Extrapolând, conform teoriei expuse, aş putea susţine și eu azi, pe drept cuvânt, că România, ţara în care m-am născut, e cea mai frumoasă ţară din lume, oraşul Bucureşti, cel mai mare și mai curat oraș din ţară, iar săptămânalul Viața Medicală cel mai interesant Ziar de pe glob) Micuțul roman Candid sau optimismul, scris într-un ritm alert și pe un ton de zeflemea, cu intenții vădit satirice, a fost receptat de lumea modernă ca o capodoperă, iar Voltaire, devenind ulterior una din figurile preopinente a iluminismului francez, consemnează istoriile literare, a îmbinat, de-a lungul vieți aventura cu studiul fiind atras concomitent și de literatură dar și de știință, scriind enorm, de la scrieri și tratate filozofice, la tragedii unde lărgind cadrul istoric și introducând teme filozofice produce o adevărată revoluție. După peregrinări prin câteva curți imperiale, fălindu-se cu prietenia câtorva capete încoronate, care au grijă totuși de al și incarcera la propriu, sfârșeste la proprietatea sa din micul sătuc, Freney, de la granița dintre Franța și Eleveția unde dezvoltă spre uimire multora o adevărată activitate socială în interesul localnicilor, iar pe patul de moarte, deși se declarase ateu convins, totuși cheamă un preot să-i dea ultima împărtășanie Dar cred că aș jigni cititori dând mai multe informații despre un reprezentat de frunte a iluminismului francez . (Ca o complectare amuzantă: am vizitat la ansamblul arhitectural de la Sans-Souci, camera pe care i-o pregătise să locuiască Frederic al II-lea după ce va ieși din inchisoare, care era tapetată pe absolut toți pereții cu caricaturi, în relief, ale marelui scriitor, care s-a vrut prieten cu mai mari lumii) Spectacolul Teatrului Țăndărică a cărui premieră a avut loc, de fapt, cu câțiva ani în urmă, a cărui regie, scenografie, animație computerizată poartă semnătura plurivalentului om de teatru, Cristian Pepino, a fost unul din reușitele Festivalului amintit, apreciat și de juriu cu un premiu, realizându-se cu această ocazie dintr-un singur foc un dublu rezultat: acela de a scoate, din anonimat două teatre: Nottara și Țăndărică. Teatrul de marionete și păpuși Țăndărică are în spate o istorie glorioasă. Chiar grandioasă! Pe lângă faptul că, de-a lungul timpul, chiar de la înființare, sub firma sa au avut loc spectacole extrem de interesante ca ”Mâna cu cinci degete”, ”Eu și materia Moartă”, Cabaret-issimo sau mai târziu ”Visul unei nopți de vară” sau ”Til Eulenspigel” , citez din memorie fără să fac o ierarhizare, teatrul a fost, dealungul anilor gazda unor multiple festivaluri mondiale de artă păpușerească, când alături de trupe internaționale prestigioase teatrele de marionete și păpuși din întreaga țară au avut posibilitatea de ași arăta producțiile, existând, la nivel național o emulație artistică extraordinară, pentru vremurile acelea, iar colectivul teatrului Țăndărică fiind distins cu nenumărate premii naționale și internaționale dintre care cel mai prestigios este premiul Erasmus, pentru contribuția remarcabilă la dezvoltarea teatrului modern de păpuși După prima generație de actori păpușari formată din Carmen Stamatiade, Justin Grad, Rita Stoian, Brândușa Zaița-Silvestru, Valeriu Simion, M. Prujinski, alături de care am jucat, și iar citez fără să fac o ierarhizare, a urmat a doua serie, sau mai bine zis generație, care a avut în componența ei talente cu totul și cu totul excepționale, pe care le-am cunoscut foarte bine ca Florentina Tănase, Valentina Roman, Sara Dan-Meerovici, Liviu Berehoi, Angela Filipescu, , Magdalena Slabacu, Cristina Roșianu, de care siteul oficial actual al teatrului nu vrea să pomenească, ca și cum persoanele respective n-ar fi existat. Creatorul, sufletul, creierul și inițiatorul acestul fabulos fenomen care a fost Teatrul Țăndărică a fost directoarea lui timp de mai multe decenii, Margareta Niculescu, care actualmente, la venerabila vârstă pe care o are, (e născută în 1923) conduce un centru internațional de artă păpușerească de la Charleville. Cunosc foarte bine activitatea teatrului Țăndărică de-a lungul anilor. Aici mi-am început activitatea artistică în calitate de actor mânuitor în anul, oho, 1955 luând parte la făurirea, scuzați limba de lemn, a două mari succese: ”Mâna cu Cinci degete” și ”Eu și Materia Moartă” și am călătorit cu respectivul teatru, în turnee în Albania, R. F. Germania și URSS, Teatrul Țăndărică fiind vestit, chiar invidiat, pentru multiplele și numeroasele sale turneie artistice pe care le-a efectuat de-a lungul timpului peste hotare: Cehoslovacia, Polonia, India, Spania, Franța, Doamne, Dumnezeule, dar care teatru din România n-are o istorie plină de succese răsunătoare? De asemenea timp de o jumătate de an am fost profesor de arta actorului la IATC I .L. Caragiale, la prima promoție de actori păpusari și marionetiști, după evenimentele din Decembrie 89. Deși ni se înfățișează doar o parte din întâmplările nefericitului optimist, Candide (nici nu se putea altfel) reprezentația este de fapt ceace se numește, un spectacol de echipă în care fiecare artist mânuitor interpretează, fatal mai multe roluri, manipulând la vedere păpușile cu o dexteritate demnă de invidiat. Deși uneori apar hiatusuri de neînțelegere, care se datorează limbii în care este vorbit, o limbă universală plină de fantezie, până la urmă totul, interpretare, scenografie, păpuși se încheagă într-un melanj încântător, tineresc, plin de ritm, de exuberanță și mai ales de haz. Echipa care a produs acest mic fenomen artistic, o revelație pentru mine, este compusă din Mihai Dumitrescu, Petronela Purima, Liliana Gavrilescu, Marin Fagu, Geo Dinescu și…aș evidenția pentru grația și acuratețea cu care își prezintă personajele, fără a știrbi cu nimic efortul artistic al celorlanți, pe Petronela Purima. Felicitări tuturor și în special creatorul spectacolului, regizorul Cristian Pepino, care este și autorul unui excelent volum intitulat:” Dicționarul teatrului de păpuși, marionete și animație din România”, apărut în anul 2000 (unde sunt trecut și eu)

miercuri, 4 decembrie 2013

Scriere pe o placă de 800 de ani

Pe o placă de ceramică, care datează de acum 800 de ani și care a fost


descoperită în Toledo, societatea era descrisă astfel :

Săracul muncește,

Bogatul îl exploatează,

Militarul îi apară pe cei doi,

Contribuabilul plătește pentru toți trei,

Leneșul se odihnește pentru toți patru

Bețivul bea pentru toți cinci,

Bancherul îi lasă fără bani pe toți șase,

Avocatul îi minte pe toți șapte,

Medicul îi omoară pe toți opt

Groparul îi îngroapă pe toți nouă

Politicianul trăieşte pe spinarea celor zece.

Să îmi spună și mie cineva dacă lucrurile s-au schimbat așa de mult în

ultimii 800 de ani!





.


marți, 26 noiembrie 2013

Sunt un orb

De aproximativ o lună de zile Bucureștiul are o sală a unui teatru nou: Teatrul Elisabeta! Chiar în buricul orașului pe b-dul cu același nume la nr 45 chiar lângă clădirea Primăriei Capitalei a cărei reconstrucție nu se mai termină, prelungindu-se, cum zice latinul Sine Die Ne-am grăbit să-i salutăm apariția cu entuziasm fiind convins că pentru mulțimea tinereilor oameni de teatru, actori, regizori scenografi, designeri, scoși pe bandă rulantă de noile scoli particulare de teatru, care sunt aciuați prin tot felul de imobile, improvizate, înjghebând simulacre de teatre particulare, noul așezâmânt, care deși are la coadă un cuvânt cu conotații bahice, restaurant, cred că va fi o adevărată mană cerească. Deși clădirea nu e nouă, nici sala nu e nouă, nici spectacolul cu care s-a inaugurat sala nu e nou. Clădirea are o vechime de câteva decenii, iar premiera spectacolului s-a situat aproximativ acum 4 ani, cu ocazia căreia casa de producție Eurofirm, a scos și un CD cu același titlu. Dar ce contează. Dacă teatrul respectiv nu va fi acaparat, de anumite găști, ca unele din așezămintele teatrale bucureștene, sau nu va cădea pe mâinile unor impresari veroși, puși pe îmbogățire cu orice preț, va fi ceva ce mai toată lumea va avea de câștigat: actorii, dar mai ales spectatorii! Ca și vinurile, spectacolele vechi au farmecul lor, depinde însă de conținutul ce îl vor avea. Deși are o scenă mică, fără degajamente, mai potrivită pentru conferințe sau pentru recitaluri, ambalajul e deocamdată strălucitor. Revăzând sala mi-a amintit că în urmă cu 50 de ani aici a avut loc un recital de poezie eminesciană în care marele actor George Vraca a recitat cu neîntrecuta-i artă ”Luceafărul”, iar eu tânăr elev la Școala Populară de Artă, am rostit ”Cugetările sărmanului Dionis” Alături, sau odată cu cele patru săli date în folosință într-un ritm accelerat și cu osârdie de d-l Caramitru la Teatrul Național, noua sală de pe b-dul Elisabeta ar putea fi considerată una din micile minuni ale lumii în care trăim. Spectacolul inaugural a fost al unui mare artist: Horațiu Mălăiele. Personalitate plurivalentă, actor, caricaturist, având chiar un magazin în care figurile colegilor sunt hipertrofiate la comandă, cu simpatie, regizor de teatru și de film, autorul și interpretul mai multor spectacole de pe aproape toate scenele teatrelor din capitală, Național, Comedie, Metropolis, Bulandra, Tineretului, la care trebuie să adăugăm și provincia, deținând de câtva timp recordul absolut, integral al reprezentațiilor de teatru, îmbinând de multe ori succesul eclatant cu însuccesul cu…succes, ca cel cu ”O scrisoare Pierdută”, o gafă impardonabilă, de la Teatrul Național. Deține un record pe care nici un înaintaș, nici un contemporan nu l-a putut stabili. Nici chiar maestrul Beligan, Nici chiar marele, infatigabilul meu coleg prieten și amic, Florin Piersic. Nici chiar, pe vremuri, marele Dem. Rădulescu-Bibanu, campionul spectacolelor de la Sala Polivalentă și al tuturor șușanelelor. Record întrecut poate doar primul ministru. Pentru că dacă H. Mălăiele apare odată, de două ori, ai să zicem de trei ori pe săptămână în fața spectatorilor în săli diferite de teatru, care au maximum 800 de locuri, primul ministru apare în fiecare zi pe multiple canale de televiziune, totalizând, în ultimă instanță milioane de telespectatori! Dar, așa orb cum se declară, a reușit, în mod miraculos, să nimerească, conform zicalei populare, nu numai la Brăila, dar să străbată mai toate orașele și târgurile atât ale țării cât și ale mapamondului. S-ar putea din varii motive, independente de voința lui să nu fi ajuns la Anchoras sau la Birobidjan capitala republicii ruse evreiești. Sunt un Orb este de fapt ceace se numește în zilele noastr One man Shaw un spectacol care se vrea poetic, și chiar este de multe ori, îmbinând poezia cu muzica, humorul, causticitatea cu tandrețea, calități în care marele artist excelează cu prisosință într-un melanj uneori aiuritor. Și-au dat întâlnire în interpretarea marelui artist poeți de diferite vârste, din diferite epoci, de diferite valori și de diferite naționalități: Nazin Hickmet, Topârceanu, Sorescu, Geo Dumitrescu, Mircea Micu, Emil Brumaru, Teodor Pâcă, George Țărnea, pe care el, asemenea unui experimentatat matador, care în coride dă taurului lovitura de grație, aici pe scenă mânuește cum vrea, verbul , despică noi și minunate înțelesuri, și tălmăcește intențiile cele mai ascunse ale poemelor cu o plăcere aproape sadică și cu o o artă neîntrecută, H. Mălăiele punându-și amprenta interpretării sale pe oricare poezie, oricât de banală, căutând cu obstinație simpatia publicului. Oare, care actor n-ar vrea să izbutească să o obțină? Dar asemenea matatorului care are în fața sa un taur, H. Mălăiele are în față poezia cu care însă se luptă ca să o salveze de banalitate, despicând cuvântul, fraza, obținând de multe ori efecte inedite. Spectacolul începe timid și duios printr-o confesiune soresciană, la prima vedere pardoxală prin echivocul ei: Știa că era chior, dar în fața iubitei devine subit orb, iar ea, în mod miraculos reușește să vadă, prin el, ce e rău și ce e bine, și continuă cu două frumoase poezii, una a poetului comunist turc, Nazim Hickmet și alta a regretatului de toți Nichita Stănescu, expuse simplu, cald, fără înflorituri, dar acompaniate de muzica Mihaelei Măcelaru, după care trece prin melodramaticul poem a lui Adrian Păunescu, Părinții, rostit sfâșietor de morocănos, iar după câteva interludii sensibile prilejuite de Mircea Micu și Grigore Vieru, primul cu poezia Mama și al doilea cu respectiv Întrebare, urcă amețitor, prin intensitatea trăiri și a imaginilor dure din splendidul poem, Grajdurile de Smarald, în care poetulul lumpen, stâlp de cârciumă, Teodor Pâcă, a încearcat ”să pună șeile pe îngeri”, ca să coboare vertiginos la inodorul poem (f. puțin cunoscut) în care Topârcenu mărturisește cum a luat o boală venerică - se-ntâmplă și la case mai mari, nimeni nu e perfect - ajungând și mai jos la ciclul de versuri ale stimabilului poet Emil Brumaru, un extra obsedat sexual, poetic, (în unele poezii) în care anticul nume Andromaca este asociat prin diverse rime cu vaca și tot coboară, coboară deși actorul se metamorforizează vocal în mici glume grosiere cu efect caduc, de genul …”Reparata făcea pipi”, sau ”spune-mi iubit-o ce chiloți ai”, care făceau deliciul studenților de altă dată ca aceia cu chiloți, ca aceia cu Reparata…etc Tensiunea însă se redresează amețitor, era și timpul, în izbucnirea vulcanică, violentă, care atinge cote incandescente în finalul poemului lui George Tărnea, ”Sunt un actor fad”, o diatribă împotriva potentaților demagogi, poltroni, sfertodoxi, incapabili și corupți ai vremii noastre, cu exclamații retorice de genul, ”poporul meu contemplativ a fost belit în mod festiv” , în care actorul se dezlănțuie atât vocal, temperamental, cât și psihic, după care H. Mălăiele, calmându-se revine, acompaniat de muzica Mihaelei Măcelaru la starea primară, la tonul duios, insuportabil de duios, de la început menținându-si aserțiunea inițială că… deși știa că era chior în fața iubitei devenea orb, ca ea să vadă prin el ce e rău și ce e bine … Cu toate suișurile și coborâșurile lui, Sunt un orb, dedicat în subsidiar, encomiastic, femei, dragostei, amorului, cu vagi aluzii misogine, este un spectacol original, aproape unic și poate fi comparat pentru tensiunea interioară, prin varietatea trăirilor, doar cu colajul Eminescu de acum aproape 50 de ani susținut de marele actor George Vraca, de care am mai pomenit, (colaj reprezentat ulterior la teatrul de revistă C. Tănase), deși diferența fizică dintre cei doi actori e zdrobitore în favoarea celui dus dintre noi în urmă cu ani. 21. 11. 2013

vineri, 15 noiembrie 2013

Un găinar

Un găinar Jurnalistul şi fostul consul al României la Marsilia I.T.Morar povesteşte pe blogul său personal următoarele: "Eram angajat la trustului Pro, la emisiunea moderată de Andrei Zaharescu, când am aflat că A. Z fusese dat afară pentru vina că lua mită de la colaboratori externi. Chestia asta s-a aflat când o colegă s-a dus să facă un reportaj la o clinică modernă, privată şi la plecare, patronul firmei a întrebat cît trebuie să plătească. Nu costă nimic, a spus reporteriţa, iar interlocutorul său i-a dezvăluit că, la un reportaj, făcut în urmă, Andrei Zaharescu, autorul reportajului, a cerut bani de publicitate, pentru care a eliberat chitanţă. Colega a relatat întîmplarea conducerii Pro Tv şi s-a aflat că, chitanţa respectivă nu avea nici o legătură cu trustul, banii i-au mers lui direct în buzunar, în consecinţă Adrian Sârbu l-a dat afară, cu menţiunea că nu-i se va permite să se angajeze doi ani la nici o televiziune.” Până acum au fost demascaţi ca şpăgari numai judecătorii, miniştrii, subsecretarii de stat, primarii, poliţişti, profesori, directori de şcoli, consilierii municipali, doctorii în drept, doctorii în medicină, vameşii, până şi portarii spitalelor au fost demascaţi că i-au mită. În România s-a încetăţenit chiar mita pe care să se scrie Mită.. Era strigător la cer să se constate că numai breasla actorilor a rămas codaşă la capitolul şpagă. Dar iată că a venit vremea ca şi din rândurile actorilor să fie ales spre a fii demascat un şpăgar. Toate categoriile sociale, toate tagmele au dovedit să au şpăgarii lor, temeinici, cu acte-n regulă, dovediţi, aruncaţi pradă justiţiei, numai tagma actorililor rămăsese codaşă şi era ruşinos şi ar fi fost o mare nedreptate ca breasla sau tagma oamenilor de teatru să nu aibă și ea un şpăgar Dar iată că nedreptatea s-a încheiat. Tagma actorilor se poate lăuda acum că are şi ea şpăgarul ei. Şi nu doar bănuit, ci dovedit. Cu ani în urmă mai fuseseră daţi în vileag ca şpăgari, doi directori ai teatrului Nottara, dar n-au putut fi dovediţi. Şi dacă nu e dovada, vorba soţiei Împuşcatului, totul e doar vorbe-n vânt, cum spune şi proverbul: hoţul neprins e şpăgar cinstit. Aşa, vorbe despre directori de teatru şpăgari, care fac pe din două cu regizori adaptările, dramatizările, sau blaturile cu dramaturgii care le oferă drept recompensă, că le joacă o piesă, excursii la Cannes, la Paris, la Viena, sau că jucând Poker cu cu ei sunt lăsaţi să câştige la cacialmale sume importante, umblă diverse vorbe prin cafenele, cârciumi, pe unde se strâng enoriaşii celei de a şaptea sau a opta arte, dar nimic nu s-a putut dovedii. Sau că directori de teatru, care nefiind siguri că vor primii şpagă, declară că nu pot citi piese de teatru ca o cunoscută directoare a unui teatru bucureştean, nu ai ce să le zici, nici cum să-i cataloghezi. Acum adevărul a ieşit la iveală în toată splendoarea lui şi tagma s-a reabilitat în ochii opiniei publice a şpăgarilor. Devenise chiar ciudat că din rândurile slujitorilor Thaliei nu ieşise la iveală nici un şpăgar mai ca lumea. Era chiar jenant. Se bănuia că ar fi o manevră a unor cercuri „oculte”. A. Z. că despre el e vorba e adevărat că a absolvit facultatea de teatru, dar n-a profesat. El şi-a dat seamă că meseria de actor e ea nobilă, dar actualmente nu mai e prosperă. E prosperă, decât dacă te numeşti Rebenciug, sau Mălăele. Sau Maia Morgenstern. Sau, bineînțeles neobositul, infatigabilui, unicul, neprețuitul și iubitul nu numai de femei, Florin Piersic. Atunci Andrei Zaharescu a optat în favoarea funcției de crainic şi realizator Tv. Nu era mai bănoasă la început dar a intuit că are foarte multe perspective care îi pot aduce mari beneficii. Şi a avut dreptate. După ce a fost dovedit ca şpăgar, a fost răsplătit cu postul de purtător de cuvânt a primului ministru şi ulterior i s-a acordat titlul de consul în Africa de Sud. În prospera sa activitate a avut doar o mică neînţelegere cu Adrian Sârbu care s-a dovedit opac, neînţelegând gestul său care era benevol, neimpus de nimeni şi l-a dat afară, interzicându-i să mai apară la vreun canal de televiziune. Atunci guvernului a considerat că i s-a făcut o nedreptate, angajându-l pe post de consilier şi intuindu-se inventivitatea deosebită de care a dat dovadă în a lua şpagă, a fost promovat consilier în Africa de Sud. Dar se pare că el regretă că din cauza unui accident nefericit i-a fost întreruptă cariera de şpăgar cu chitanţier, ajungând consul. Unde? La dracu-n praznic, tocmai în Africa de Sud. De la cine mai poate lua el mită în calitate de consul în Africa de Sud, m-am întrebat? Dar imediat m-am bătut peste gură. Oare Africa de Sud nu are cea mai mare producţie de diamante?

miercuri, 6 noiembrie 2013

Final de festival

Final de festival Ediția a XXIII-a a F. N. T s-a încheiat, deși era cât pe aci să nu mai aibă loc din cauza unor dificultăți financiare…Dar până la urmă impasul a fost depășit și timp de zece zile s-au putut derula prin faţa spectatorilor bucureşteni şi a invitaţilor din străinătate (spectacolele au fost titrate şi în limba engleză, iar cele ale teatrelor maghiare și în limba română) zeci de spectacole în câteva săli bucureştene. S-au putut vedea câte două spectacole pe zi. Cine a avut timp, dispoziţie şi a putut învinge oboseala, în unele zile a putut vedea chiar trei. “Ediţia 2013 şi-a dorit să le propună spectatorilor, un eșantion concentrat, reprezentativ, al artei scenice românești așa cum s-a înfățișat ea pe parcursul stagiunii 2012-2013”, a declarat în scris d-na Alice Georgescu directorul şi selecţionarul unic al festivalului, în prefaţa caietului program al festivalului. Întradevăr selecţia oferită a avut o bună cumpătare, îmbinând mai multe cerințe și opinii, iar la spectacolele oferite se mai adaugă multe activităţi conexe, legate, bineînţeles, tot de teatru: lansări de cărţi, filme, conferinţe, audiţii Radio, etc. Peste toate astea se poate adăuga un impresionant caiet-program cu toate spectacolele prezentate şi cu activităţile anexe, încât spectatorul să ştie précis încotr-o îşi va îndrepta paşii. Desigur, ca la orice festival au fost bucurii depline, adică cote înalte de artă artistică, ca spectacolul de la Opera din Iaşi, cu Troenele, dar şi dezamăgiri ca de exemplu cel semnat de Mihai Mănuţiu în dublă ipostază de scenarist şi regizor, la Teatrul Naţional din Iaşi. Au fost mai multe cote slabe, ca să le numesc eufemistic, sau spectacole mai vechi, asezonate, lustruite ca să pară noi, ca cel de la Craiova cu “O scrisoare Pierdută” semnat de M. Cornişteanu, altfel un regizor stimabil autor al unor nenumărate succese. Dar dezamăgirile nu vreau să le contabilizez. Ele sunt inerente într-un festival de o asemenea factură și în mod sigur cei în cauză şi-au dat seama după reacţiile publicului. De exemplu cazul spectacolului cu Pescăruşul al Teatrului German din Timişoara semnat de un minunat regizor, Y. Kordonski, dar care însă n-a găsit interpreţi pe măsura intenţiilor sale. Publicul a dat năvală, dar la pauză foarte mulți spectatori au plecat ilustrându-se perfect proverbul că la pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Au mai existat şi alte ciudăţenii: spectacole prezentate în excelentul caiet program, dar care n-au avut reprezentaţii ca: Povestea Soldatului la Teatrul Odeon sau 4 (patru) spectacole ale teatrului Bulandra: “Căsătoria”, “Îngropaţi-mă după plintă” (amândouă regisate de Yuri. Kordonski, “Conul Leonida de faţă cu reacţiunea” (regizor Silviu Purcărete), “Lear(a)” regizor Andrei Şerban. Ce s-o fi întâmplat?? În altă ordine de idei, opinia mea este că vârful festivalului l-a constituit spectacolul lui Andrei Andrei Şerban, un tot rotund, unitar, care, după atâţia ani, şlefuit ca un diamant, a atins perfecţiunea. Ansamblu, corurile, muzica originală compusă de Liz Swados, costumele creiate de Doina Levintza…interpretele (soliste) Hecuba (Simona Titeanu, Laura M. Scripcaru, Maria Macsim Nicoară), Andromaca (Ana M. Donose, Marinela Nicoară), Casandra (Lăcrimioara M. Hrubaru,, Cristina Grigoraș), dar mai ales Helena (Cristina Tâlmaciu, Ana M. Donose) au fost la înălţime şi scene întregi au atins paroxismul spectacologic, ca aceea cu dansatorul urs, violator (Victor Zaharia). E o minunăţie a artei teatrului. A fost bine că A. Şerban şi-a reluat demersul regizoral adnotat, corectat, adăugat. Îi mai rămâne o singură şi unică ipostază: aceia de reface spectacolul în limba română. Există o traducere admirabilă prin conciziunea şi plasticitatea ei a poetului Dan Botta, de care marele regizor, alături de echipa sa credincioasă de care nu se desparte, ar trebui să se folosească. De fapt, Teatrului Naţional din Iaşi i se datorează primul spectacol post belic cu Troenele realizat de Anca Ovanez în limba română, în anul de graţie 1969 (după ce A. Şerban realizase faimoasele sale spectacole de la Piatra Neamţ şi-şi luase sborul, cu o bursă Ford, spre SUA) spectacolul Ancăi Ovanez având ca protagonişti pe Cornelia Gheorghiu, Liana Mărgineanu, Cornelia Hâncu, Viorica Popescu, Costel Constantin, Sergiu Tudose. Au fost multe spectacole interesante în peisajul festivalului. Mai toate ar merita o cronică specială, ca, de exemplu, cel oferit Teatrul (de limbă maghiară) Tamasi Aron din Sf. Gheorghe, în regia lui Laszlo Bocsardi, cu un interpret remarcabil al Avarului, cu o scenă antologică, unicat, care ar putea fi denumită “Harpagon în pielea goală”, dar spațiul, în mod sigur, nu-mi permite. Spectacolul Teatrului de Nord din Satu Mare cu piesa lui Matei Vişnec regisat de Ovidiu Căiţa, “Paparazzi sau cronica unui răsărit de soare avortat” m-a impresionat în mod deosebit prin calitatea lui profesională. Matei Vişnec, un nume care a ţâşnit în teatrul românesc puţin înainte evenimentele din Decembrie 89, a scris o sumedenie de piese, (20 cu cea de faţă, până în anul 1992 când au apărut 2 volume de teatru la Cartea Românească) încercând, probabil să-l depăşească pe Paul Everac. Până la data curentă are 21 de volume apărute în România şi tot atâtea în străinătate (trei în Bulgaria) Dacă nu l-a depăşit, cu siguranţă îl va depăşii. Are doar doar 57 de ani. A plecat la Paris la vârsta lui Isus Christos matur, adică la 33 de ani. Dacă la început îşi denumea piesele cu un sigur cuvânt (Dinţii, Uşa), ulterior chiar cu două (ţara lui Godot, Arthur Osânditul) de la un timp a ajuns să aibă titluri kilometrice ca: “Mamă dar ăştia au ajuns să povestească în actul doi ce se-ntâmplă în actul întâi” Sau: “Istoria urşilor Panda şi a unui saxofonist care avea o iubită la Frankfurt”, realizând, în mod sigur cele mai lungi titluri ale unor piese de teatru din literature dramatică română, depăşindu-l, după cum se poate observa pe cel al piesei de faţă. Cred că nu există teatru în ţară care să nu-i fi jucat o piesă. Dacă la inceputul comunismului a existat o epocă Baranga, ulterior urmată de una Everac, epoca actuală se poate denumi: Matei Vişniec! “Paparazzi”…de fapt este un eseu dramatic format din mai multe secvenţe care are câte un personaj de legătură (orbul, cerşetorul) şi se petrece undeva pe o stradă populată, bineînţeles cu lumpeni, chiar asasini de ocazie, (după propria lor mărturisire), și tot felul de personaje ciudate, fără o carcterizare precisă, unde există bineînţeles o cafenea, cu ocazia căreia aflăm amănuntul că se plăteşte în franci, (deci undeva în Franţa) remodelându-mi impresia că s-ar petrece undeva în scumpa noastră ţară, pe care o iubim, o stimăm, ne joacă piesele, dar noi locuim în străinătate, în spaţiul Schengen, că acolo se plăteşte mai bine serviciile pe care le prestăm. Bechet, Ionescu, Mrojek, Pinter chiar Mazilu și Băieșu se îmbulzesc în textul lui Vişniec dând naştere de multe ori unui compozit ciudat spectacologic, care are dorinţa de a copia identic realitatea cea mai diurnă, personaje destul de rudimentare care folosesc expresiile cele mai uzuale, iar alteori cuprinse de verbozitate fantastică debitează neînterupt, panseuri, teorii nebuloase exibându-se, uneori fermecător, alteori déjà vu În cazul de faţă autorul este, împreună cu personajele sale, torturat de sfârşitul iminent al lumii anunţat de mai toate canalele de televiziune, de toţi comentatorii politici, economici şi chiar sportivi şi în consecinţă traectoria personajelor e angoasată, panicată, neliniştită, absurdă. - D-le trebuie să plătiţi consumaţia, spune o bamaniță - Când peste câteva minute, va veni sfârşitul lumii d-ta ai pretenţia să plătesc consumaţia, întreabă clientul care îngurgitează apă minerală - Chiar dacă vine sfârşitul lumii aveţi obligaţia de a plăti consumaţia, răspunde logic barmanița (ce replică maziliană) Într-un décor semnat de Eliza Labancz, Ovidiu Căiţa reuşeşte performanţa să dea consistenţă şi adevăr unor personagii fantomatice, unor scheme de fapt, într-o lume ce se vrea crepusculară. Scena cea mai copioasă, mai plină de humor absurd din spectacol, căruia regizorului i-a reuşit de minune şi a stors-o de toate semnificaţiile ei ascunse, plină de un savuros humor, este scena “sacului” (de fapt remontată de autor după celebra scenă a sacului din “Vicleniile lui Scapin” de Moliere. Întreaga distibuţie, chiar şi cei în apariţiile fără cuvinte , dar mai ales omul din sac (Ionuț Mateescu) trebuiesc felicitaţi pentru performanţa de a realizea un frumos şi rotund spectacol modern cu un text destul de debil uneori: Ciudat: un teatru românesc, la hotarul ţării care nu are un nume caracteristic, care să-i dea o personalitate, ci doar o indicație geografică! (o sugestie: acolo a montat câteva spectacole marele artist care trăieşte acum la Monreal: Septimiu Sever, care era ardelean get beget) Nu pot încheia cronica fără să amintesc de două emoționante spectacole: unul de poezie și muzică susținut de Ion Caramitru și de violoncelul lui Adrian Naghie …(ințiativă care ar trebui extinsă și cu alți actori care ar putea susține chiar singuri un recital)…și alt exemplu cu un teatru întradevăr independent care are acum un sediu improvizat (de fapt ca mai toate teatrele independente), care și-a făcut loc în festival numai și numai calităților originale ale spectacolulului cu piesa lui Tennesse Wiliams, “Un tramvai numit dorință “regizat de Andrei și Andreea Grosu și interpretat impecabil de tinerii actori Mihaela Trofimov, Florina Gleznea, Nicoleta Lefter, Liviu Pintileasa și Richard Bovinoviczki Trebuie remarcat că pe lângă teatrele de stat, suvenţionate de la buget au apărut şi unele teatre independente, ca nişte flori de colţ rare, nesuvenţionate decât de pasiunea celor ce le alcătuiesc: unele total independente ca Godot Café-Teatru sau Unteatru (funcţionând într-un local improvizat dar având un excelent și surprinzător spectacol cu “Un tramvai numit dorinţă” de Tennesee Williams care ar merita desigur un premiu) şi altele afiliate încă la Teatrul-Mamă ca Studioul “Yorik”, compania Tompa Miklos (care a produs interesantul spectacol cu piesa scriitorului maghiar Csaba Szekely Bezna din mină) şi Compania “Liviu Rebreanu ale Teatrului de stat din Tg. Mureş. (ultima a produs un amuzant spectacol cu “Scola Nevestelor”, într-un décor fabulos) Extraordinară emulaţie teatrală la Tg. Mureş! Când credeam că festivalul se va încheia fără să prezinte o piesă românească de actualitate, (celelalte spectacole fiind purgate de orice aluzie la contemporaneitate, mai rău decât pe timpul Împușcatului), în penultima zi, am avut bucuria și plăcerea de asista la o bombă dramatică: Spectacolul oferit de Studioul Yorick al Teatrul de stat din Tg. Mureș și Compania Tompa Miclos, Bezna în Mină, a scriitorului maghiar Csaba Szekely în care se vorbește pe larg de ce se petrece azi România la nivel micro. Însă în limba maghiară: “În lupta acerbă pentru putere unii nu se sfiesc să recurgă chiar și la cele mai imorale instrumente. Aflându-se în pragul alegerilor pentru primăria localității, edilul ununui sat se agață de funcție până la ultima-i suflare. Corupție, nționalism – două teme răspândite, tratate drept tabuuri într-o societate tradiționalistă maghiară”, se scrie în micul caiet program. Autorul, regizorul Aba Sebastyen, interpreți, Laszlo Szacacs, Barna Banyai Kelemen, Miklos Levente Ordog (o cu tremă), Juliana Cziko, dar mai ales Dorottya Nagy, au dat, după părerea mea o lecție de artă interpretativă și curaj civic, prezentând dramatic realitățile dure din România de azi. Când oare teatreele din România vor avea curajul de a arăta realitatea țări, pe scenă? Probabil printr-un ordin guvernamental, ca pe vremuri, sau…la “Sfântul așteaptă”, frica că le va fugii scaunul de sub fund al actualilor manageri, fiind prea mare… Duminică seara după intresantul și prolixul spectacol al Teatrului Național din Timișoara, al reputatului, de acum regizor Hausvater, dar cu multe minusuri, provenite din inabilitățile scenaristului, dar salvat în ultimă instanță de entuziasmul și pasiunea grupului de actori care l-au interpretat, fost anunțat și marele premiu al Festivalui Național de Teatru oferit de juriul Internațional al criticii, unui teatru extrem de tânăr Uniteatru! Bam-bam! P. S.: Un fapt fără legătură cu estetica teatrului ci datorat doar îmbulzelii: Mă găseam ca spectator la “Troienele” pe scenă, nu în sală unde se desfăşura prima parte a spectacolului regisat de Andrei Şerban. Stam, împreună cu ceilalţi peste 300 de spectatori (cifră aproximativă) pur şi simplu lipiţi unul de altul ca sardele într-o conservă şi ascultam litaniile sguduitoare ale Troenelor într-o limbă necunoscută mie, cu toate eforturile ce le făcem, când, deodată, am simţit cum o persoană adultă s-a lipit de spatele meu nepermis de mult. La început concentrat la tot ce se petrecea pe estradele pe care troenele îşi pângeau soarta şi la dute-vino-ul din jur, al carelor în care erau transportate învinsele, (maltratate sadic), împinşi de “greci” mătăhăloşi, care miroseau a Dior, n-am dat importanţă faptului în sine. Mai stătusem în aglomeraţii similare în metroul londonez şi parizian şi la celălat spectacol cu “Troenele” din anii ‘90 de la Teatrul Naţional, regisat tot de A. Şerban. Dar la un moment dat când apăsarea din spate a devenit excesivă, aproape de nesuportat, pradă unui gând ascuns, am dus mâna la buzunarul de la spate al pantalonilor şi am constatat cu stupoare că nu mai am portofelul! M-am întors cu greu, folosind din plin coatele şi în spatele meu am descoperit o planturoasă doamnă pe care o cunoşteam bine şi care în niciun caz nu putea să aibă o asemenea îndeletnicire. Atunci, instantaneu, m-am întrebat unde ar putea fi portofelul meu?

marți, 5 noiembrie 2013

Început de repetiții

Marți 5 Noembrie a.c a avut loc la centrul socio - cultural Jean Louis Calderon al primăriei sectorului 2, în prezența autorului, prima lecură a piesei "Ah, ce bine e să faci amor pe ploaie" de Prof. Radu Iftimovici. Vor participa actorii Jannine Stavarache, Ștefan Velniciuc, Florina Luican,. Regia spectacolului va fi semnată de Candid Stoica și Mircea Crețu.

luni, 4 noiembrie 2013

Marele Premiu

Marele premiu al Festivalului Național de Teatru, oferit de juriul internațional a criticilor de teatru a fost atribuit teatrului Unteatru pentru spectacolul Un tramvai numit dorință de Tennesse William, regizat de Andrei și Andreia Grosu, având interpreți pe Nicoleta Trofimov și Florena Gleznea (Blanche) Nicoleta Lefter,(Stela) Liviu Pintileasa (Kovalski),Richard Bovinoczky (Mitch)

vineri, 1 noiembrie 2013

Ieri mi s-a vândut la caseria Teatrului de Comedie ultimul volum "Culise", din cele 20 pe care le-am primit de la Tipo Moldova În loc să mă bucur m-am întristat. Am rămas fără Culise. V-a trebui să comand alte exemplare.Sunt curios să aflu cine l-a cumpărat.

marți, 29 octombrie 2013

După cinci zile la Festival Naâional de Teatru, trei superproducţii: Troienele după Euripide, regia Andrei Şerban, (Opera Naţională din Iaşi: Avarul de Moliere, regia Laszlo Bocsardi (Teatrul Tamasi Aron din Sf. Gheorghe): Pălăria Florentină de Eugene Labiche, regia Silviu Purcărete (Teatrul Naţional din Iaşi), Trei spectacole mamut, realizate de trei maeştri ai teatrului.

joi, 24 octombrie 2013

Miercuri 23 Oct. am jucat la Slobozia la noua şi cocheta casă de cultură piesa „Tânăra Italiancă” a dr. Jules Cohn Botea in faţa unei săli pline care a aplaudat spectacolul şi mai ales pe actorii Daniela Moldovan, Florina Luican, Constantin Duicu, Candid Stoica, Mircea Creţu (în dublă calitate, de actor şi de regizor) care au vrut să le ofere o seară de teatru adevărat. Dincolo de aplauze, felicitări, cu care generoşii spectatori din Slobozia au răsplătit spectacolul, toată trupa a descoperit în d-na directoare a casei de cultură Ionel Perlea, Doina Roşca o entuziastă gazdă de teatru pentru care nu avem cuvinte să-i mulţimim. Şi totuşi îi mulţumim şi-i urăm multă sănătate şi rămână tot aşa: iubitoare de teatruşi de actori.. I-am promis că vom revenii cu o piesă întitulată „Ah ce bine e să faci amor pe ploaie” a altui doctor profesorul Radu Iftimovici şi bineînţeles de câte ori ne va solicita. Până la Slobozia nu e decât o oră şi un sfert de mers cu maşina pe autostradă . De unde şi cântecul adecuat: Foaie verde matostat La Slobozia de ai jucat Ai succesul asigurat. entuziasm aplauze, flori, şi doamne care-ţi dau fiori. de sinceritate! Atenţie, Slobozia nu e departe E la oră şi jumătate… Şi acolo găseşti de toate Dar mai ales sinceritate…

sâmbătă, 19 octombrie 2013

Cum i/a convins Fane Jeg pe Iurie Darie si pe Anca Pandrea sa pozeze goi.

Dezvăluire senzaţională ”Gata, gluma s-a terminat!. Sunt FANE JEG, am 25 de ani de carieră şi sute de mii de fotografii. Dar primul paparazzi din România mai are multe de demonstrat…Şi după cum ştiţi, o fotografie face cât o mie de cuvinte!” Fane Jeg a povestit cum a ajuns să-i fotografieze goi pe Iurie Darie și Anca Pandrea. Cei doi actori erau în căutare de senzațional. Se plângeau că nu mai au bani și că nu mai știe lumea de ei. Fotograful i-a propus Ancăi Pandrea un pictorial nud cu Iurie Darie, după care m-am dus la Adi Artene (fost-director editorial la National) și i-am zis că îi aduc un subiect senzațional. M-a întrebat despre cine este vorba. Eu i-am spus că sunt doi actori care vor face sex în fața mea și eu îi voi poza, doar atât. Mi-a promis că dacă fac chestia asta îmi dă 5.000 euro primă… Minciuni, o “bere cu lămâie” așa îi zic eu. Era supărată (Anca Pandrea n.r) că Iura al ei nu a primit o stea pe Bulevardul Celebrității, că nu-i mai bagă lumea în seamă, că nu au bani, că le cade tavanul în cap. Eu am început să-i explic că vreau să fac niște poze mai deosebite, care să-i scoată în față. După ce am băut o cafea și am fumat două țigări ne-am apucat de treabă. S-au băgat amândoi în pat, s-au dezbrăcat, au început să se sărute, să-i ia Iura sânul în gură și așa mai departe. Le-am făcut vreo 160 de poze. După, am ieșit un pic și prin curte, am mai făcut câteva poze și am plecat. După ce am publicat pozele astea, cei doi au fost chemați pe la toate emisiunile. Ca să apară într-o emisiune ei cereau între 8.000 și 10.000 de euro. Pictorialul ăsta i-a ajutat foarte mult, au câștigat aproximativ 140.000 de euro în total”, a spus Fane Jeg pentru ziarulring.ro.

marți, 15 octombrie 2013

Teatrul C. Tanase la faliment

Unde sunt textierii de odinioară? Nori negrii şi grei de ploaie ameniţau de pe cer, sâmbătă 27 Iulie spectaolul Teatrului C. Tănase de la Teatrul de vară din parcul Herestrău. (actualul nume al fostului parc de cultură şi odihnă I. V. Stalin, din timpul adolescenţei mele) redat circuitului teatral de actualul edil al oraşului, ploaie care însă a ocolit până la urmă partea asta a oraşului ducându-şi acţiunea răcoritoare spre alte zone, lăsând artiştilor de la un teatru care poartă un nume atât de glorios, posibilitatea să se producă, iar spectatorilor să vizioneze în aer liber un spectacol ce se anunţa agreabil, cum ne informa cu surle şi tromboane Televiziunea Română, spectacol intitulat: “ O comedie pe Titanic” Satiră, umor, muzică şi balet cu artiştii Teatrului de Revistă Constantin Tănase : Stela Popescu , Alexandru Arsinel, Vasile Muraru, Nae Lazarescu, Cristina Stamate, Adriana Trandafir, Adrian Enache, Valentina Fatu, Alexandru Lulescu, Ana Maria Donosa, Cristian Simion, Mihai Alexandru Nicole , Liliana Mocanu, Nicoleta Floroni, Bianca Sârbu, Alin Gheorghisan, Radu Ghencea, Daniela Tanase. Coragrafia - Cornel Popovici; Dirijor - Dan Dimitriu; Regia Cezar Ghioca. Transmisiune directă de la Teatrul de Vară din Parcul Herăstrau Producător Carmen Movileanu Spectatorii plătitori din frumoasa grădină restaurată şi redată marelui public însă au avut o mică surpriză: Au trebuit să aştepte - privind decorul creiat de arhitecta Dinulescu care s-ar vrea să fie puntea unui vapor, nu a unui vapor oarecare, ci a celebrului Titanic - o jumătate de oră (de la ora 21 cum era anunţat pe afiş până la ora 21.30) când organizatorii s-au decis să înceapă spectacolul. Întârzierea respectivă punctată muzical de orchestra teatrului dirijată voiniceşte de Dan Dimitriu pe ritmuri din anii 45, cauzată, pe deoparte din cauza timpului incert, iar pe de altă parte de eventualitatea de a mai aduna ceva spectatori, dar mai sigur de posibilitatea de a strânge artiştii risipiţi în spectacole personale pe tot întregul scumpei noastre patrii care nu mai este populară, ci o o ţară europeană plină de milionari prosperi dar şi de multă sărăcie. Însfârşit când enervarea publicului ajunsese la maximum un gong care a asurzit spectatorii a dat impresia că spectacolul e posibil să înceapă. Şi chiar a început, dar… cu stângul cum se spune, pentru că un domn care s-a prezentat a fi căpitanul vasului, a anunţat o pasageră că are cabina 69!!! O glumă pentru care oricare bărbat din cei prezenţi în grădina de spectacol, presupun, că ar fi fost dat afară de la grădiniţă! N-ar fi fost mai nimic, se întâmplă şi la case mai mari, dar ce a urmat a fost o incredibilă avalanşă de glume, de poante, de scheciuri cu aluzii mai voalate, mai directe la sex, la soacră, la nevastă, la căsnicie, la adultery, nu deocheate, dar vechi, roase, de prea multe întrebuinţări vetuste, asezonate din vechile spectacole de succes de altădată care făceau parte din categoria de humor sănătos, curajos, pozitiv din spectacolele din timpul comunismului. Capac la toate s-a pus când un un solist s-a apucat să cânte, Marina, Marina un şlagăr de acum 50 de aproximaţie …Atunci spectatorii au realizat că ce se întâmplă pe scenă ar putea fi chiar de pe timpul Titanicului Dar nimeni n-a protestat şi spectacolul s-a derulat lent bătraneste cu mici hopuri mai vioae date de bâţîielile cu care dansatorii acompaniau un solist sau altul, ducândune lent spre o aţipire a spiritului Chiar peste monologul Stelei Popescu, chiar şi peste a lui Arşinel, (cu sau despre homosexuali) chiar şi peste scheciul lui Nae şi Murariu (cu ţigani) plutea umbra numelor celebre de altă dată: Tănase, Maximilian, Mircea Crişan, Alex Andy, Fred Firea. Poate oleacă de noutate a fost în monologul Adrianei Trandafir, dar noutatea era dată de interpretarea marei artiste care e Adriana Trandafir, de fapt singura achiziţie valabilă a cuplului Arşinel Murariu care de ani de zile au blocat apariţia unor adevărate şi reale talente la teatrul C. Tănase. Este incredibil, dar adevătat De ce se opun oare cei doi directori improspătării trupei, cu mari şi autentice talente, e pentru marea masă a spectatorilor şi pentru mulţi comentatori de neînţeles. De ce atâta opacitate de a promova texte noi? Scritorul Turturică, prof Alexandru Lazăr probabil şi alţi textieri le-au le-a pus pe tavă texte excelente cu subiecte noi, îndrăzneţe, pline de haz dar ei recurg tot la textele roase de vreme ale vechilor textieri care au avut epoca lor de glorie? D-nii Arşinel şi Muraru nu se uită oare ce ploaie de talente explodează în emisiunile concurs a câtorva canale Tv Te poţi întreba de ce se întâmplă ce se-ntâmplă. De ce teatrul de revistă nu mai străluceşte ca altă dată? Unde este vigoarea acidă a textelor de altă dată care pe timpul comunismului clamau: Fără mănuşi sau jos masca. Unde e unda revoluţionară din spectacolele de după revoluţie ale trioului stela P. Arşinel, Mihai Maximilian care atacau cu un curaj incredibil puterea nou instalată prin jertfa a sute de mii de tineri S-a dus, s-a evaporat? Citind distribuţiile teatrului de când Arsinel e director nu se observă aproape nici un nume nou răsunător. Nici un vârf artistic Aceleaş şi aceleas nume. Câteodată se recurge din motive comerciale la nume ca Tamara Buciuceanu, Ileana Stana Ionescu sau V. Teodosiu, care sunt personalităţi de teatru nu de spectacol musical, gen revistă. Unde sunt noii Dan Spătaru, Aurelian Andrescu sau Anda Călugăreanu? La sfârsit am aplaudat şi eu ca tot ceilalţi glumele nesărate şi am apreciat baletul care e întinerit (nici nu se putea altfel şi pe Adriana Trandafiir care in ciuda textlui firav a reusit să facă un moment de teatru adevărat, şi spre iesire mă gândeam că deşi se strigă că „revista” nu e-ncriză că la public are priză, aş adăuga: spectacolul oricât ar fi de plicticos este aplaudat voios, pentru că publicul este generos!. Oare nu-i oare păcat de grădina asta mare în aer liber, de scena generoasă, de noile instalaţii, de publicul doritor să se aerisească audiind un spectacol la înalţi parametrii artistici? Ar fi bine ca duetul Alex. Arşinel (director) şi Vasile Muraru (director artistic ) să mai lase deoparte alte preocupări (reclamele la musaca, şi farmacii, şuşanelele) şi să se ocupe de problemele reale ale teatrului C. Tănase. La spectacolul din 3 August s-a mai dres busuiocul cu firavul „Aoleu”! interpretrat de Liliana Mocanu, Ana Maria Donosa şi Aurelia Fătu şi cu prestaţia Hard Rock şi a derivatelor sale, a lui Adrian Enache, solist de talent, maestru în bâţâirea excesivă a picioarelor în ritmurile sus amintite, dar care a reuşit să mai dezmorţească pentru câteva clipe atmosfera adormitoare a spectacolului „Arşinel, parşivel, coadă de purcel, mândru cocoşel, marilor averi, fidel. Din Dolhasca pornit şi la Bucureşti îmbogăţit ” am auzit un cor de câţiva copii care se zbenguiau bucuroşi că s-a terminat spectacolul, sărind treptele teatrului de vară din grădina Herăstrău care purta în vremea adolescenţei mele numele tătucului atât de iubit de mulţi români, care au plâns cu lacrimi şiroaie la moartea lui, iar unii îl mai plâng şi astăzi.

sâmbătă, 12 octombrie 2013

Mesaj

Va rog insistent pe toti cei care imi vizitati blogul sa comentati ce va placut si ce nu va placut. Chiar daca aveti alta parere, comentati. Chiar daca nu vă place ceva, comentati. Aveţi toată libertatea. Folosiţi-o, nu vă sfiiţi.
Un spectacol marca Radu Beligan (Cronică entuziastă) A trecut vara cea fierbinte, a venit toamna şi ea destul de toridă, dar cu diluvii dezastroase în unele regiuni şi actorii s-au întors la scândura scenei, iar directorii în birourile lor, apăraţi de vajnice secretare, cocând, ţesând planurile unor viitoare succese: piese inedite, teribile, regizori să transforme piese anoste în spectacole remarcabile, actori formidabili, care să poată face faţă spectacolului mediatic…şi, bineînţeles, aranjamente profitabile pentru ei şi prietenii lor (a se citi gaşca) Prima, premieră a stagiunii care va începe sau care se va continua, depinde de unde începe numărătoarea, e a unui teatru insolit în peisajul teatral Bucureştean, Teatru Cafe Godot (care dealtfel a jucat toată vara) care s-a dovedit un spectacol rotund, bine finisat, proaspăt, un adevărat giuvaer de intenţii, de subtexte, toate duse la capăt cu o ştiinţă a amănuntului pe care numai marii maeştrii o posedă. Piesa „Fă-mi un loc” de Anthony Michineau, (o comedie amară despre două destine care se trezesc singure părăsite într-o cuşetă de tren) produsă de Asociaţia Inspira şi regizată de maestrul Beligan cu o rară artă a detaliului şi interpretată cu o frenezie greu de egalat, de Medeea Marinescu şi Marius Manole, de fapt doi artişti consacraţi, vrând în subsidiar, probabil, să surclaseze sau eventual să egaleze succesul obţinut de Florin Piersic cu al său „Străin în noapte”, regizat tot de maestrul Radu Beligan, care ne-a obişnuit ca la distanţe de timp, în ciuda vârstei înaintate, să „fabrice” succese autentice şi de durată. La mulţi ani iubite maestre şi la mai multe spectacole admirabile. Nimic în plus, nimic în minus, nici o concesie făcută publicului de duzină, doar rigoare, doar sinceritate, doar adevăr, iată o performanţă greu de egalat, astăzi când prostul gust şi vulgaritatea au invadat scenele bucureştene. cât şi casele oamenilor prin producţiile sub orice critică a unor televiziuni. Marius Manole, şi Medeea Marinescu sunt două exemplare de mare talent, doi artişti talentaţi cărora mai toţi oamenii de teatru, le doresc un mare viitor …Cinste lor şi profesorilor lor. Câteva cuvinte despre „Teatru Cafe Godot” care a fost infiinţat, cu câţiva ani în urmă, în localul unei foste berării, de pe strada Blănari, unde pe timpul împuşcatului funcţiona un club al oamenilor din arhitectură, de actorul Geo Remeş (fiulu fostului ministru al Finanţelor, poreclit de ziarişti, Caltaboş în urma unui scandal de luare de mită). E o cafenea, dar are şi o scenă unde de-a lungul timpului s-au jucat spectacole cu titlurile: Bărbaţii sunt pe Marte, Femeile pe Venus, Dragostea durează 3 ani, Ce ne spunem când nu vorbim, Mici crime conjugale, Un cuplu ciudat, Marea iubire a lui Sebastian, Monologurle vaginului (titlu care într-o revistă pudibondă a apărut ca : Monoloagele vecinului) şi au evoluat actori ca : Vlad Ivanov, Dorina Chiriac, Mihai Călin, Anca Sigartău, Ada Milea, Lia Bugnar, Florin Piersic Junior, Andreia Grămoşteanu,(recent laureiată a festivalui de teatru independent), Mirela Zeta, Alex. Conovaru, sau muzicieni, sau chiar trupe ca : A. G. Weinnberg, Irina Sârbu, Şue Paparude, Zdrob şi Zdup etc În declaraţia de pe site-ul localului se scrie că Godot Cafe Teatru aşteaptă proiecte noi din partea celor interesaţi de teatru independent, de spaţiu neconvenţional cărora astfel li se oferă un loc generos dotat tehnic Perioada interbelică era plină de asemenea localuri, iar în 1998 dramaturgul şi regizorul Puşi Dinulescu a înfiinţat şi întreţinut în strada Transilvaniei, colţ cu Virgiliu un local asemănător care purta numele de „Robert Calul”, dar care din varii motive după câteva luni a sucombat. Maestrul Radu Beligan a spus deseori că nu numai actorii trebuie să aibă talent, dar şi publicul, ceea ce cel de la Cafe Godot a reuşit cu prisosinţă, ascultând cu multă atenţie textul şi jocul interpreţilor, reacţionând prompt la situaţiile de haz şi aplaudând frenetic la final, deşi majoritatea aveau în faţă un pahar cu Burbon, cu vin sau cu bere şi în mod sigur o friptură apetisantă, dacă nu un pachet de grisine şi o sticlă cu apă minerală.

Ravagiile fumatului

Pericolele fumatului Un avocat din SUA a cumparat o cutie de tigari, foarte rare sideosebit de scumpe. Pe urma le-a asigurat, printre altele si impotriva incendiului. In decurs de o luna, fumand toate tigarile din cutie si fara sa fi facut nici macar prima plata pentru polita de asigurare, avocatul a solicitat companiei de asigurari sa fie despagubit, aratand ca tigarile au fost distruse intr-o serie de "mici focuri". Compania de asigurari a refuzat plata, invocand motivul evident si anume ca avocatul a fumat tigarile. Avocatul a chemat in judecata compania de asigurari si A CASTIGAT. Administrand probatoriul, judecatorul a fost de acord cu societatea de asigurari si anume ca cererea de despagubire era cel putin "neserioasa". Totusi, judecatorul a retinut faptul ca avocatul detinea o polita de asigurare pentru tigari care garanta ca acestea erau asigurate inclusiv impotriva foculului, fara a defini ce este considerat a fi "foc acceptabil", iar societatea de asigurari a fost obligata sa-l despagubeasca pe asigurat. Decat sa treaca printr-un proces lung si costisitor, societatea de asigurare a acceptat sentinta si a platit 15.000 $ avocatului pentru pierderea tigarilor in "incendiu". ACUM URMEAZA FAZA TARE Dupa ce avocatul si-a incasat cecul, compania de asigurari a cerut ca acesta sa fie arestat pentru 24 de cazuri de incendiere. In urma propriei cereri de despagubire si a declaratiei de la procesul anterior (folosite acum impotriva lui), avocatul a fost condamnat pentru incendiere intentionata a bunurilor sale asigurate si a fost condamnat la 24 de luni de inchisoare si o amenda de 24.000$ P.S. Aceasta este o povestire adevarata si a castigat Locul I la concursul : "Recent Criminal Lawyers Award Contest"

joi, 10 octombrie 2013

Nobel 2013 pentru literatura

Premiul Nobel pentru literatură pe anul 2013 a fost acordat scritoarei canadiene Alice Munro, al cărei nume real este Alice Ann Laidlaw, s-a născut pe 10 iulie 1931, este canadiană şi scrie în limba engleză. Alice Munro scrie în principal nuvele, uneori asociate între ele, centrate adeseori pe personaje feminine, cu o acţiune situată în provinciile canadiene Ontario şi Columbia Britanică, din anii '40 până în prezent. Pentru calitatea textelor sale, scriitoarea a fost supranumită "Cehov al Canadei rurale". Volumul „Too Much Happiness/Prea multă fericire“ a fost publicat în 2009 şi tradus la noi în 2011 de către Editura Litera. Acesta a fost foarte bine primit de presa internaţională: „Cu dezvăluirile ei despre vremelnicia şi precaritatea existenţei confortabile de zi cu zi, această carte îţi dă fiori... o capodoperă a ficţiunii contemporane”, Sunday Times; „Cea mai recentă colecţie de proză scurtă a lui Alice Munro îi reafirmă intuiţia pătrunzătoare... Una dintre cele mai oneste şi mai exigente proze ale timpului nostru“, The Times; „Un stil deopotrivă calm şi deliberat, fluid, dar bine controlat, puternic, dar plin de compasiune, iată ceea ce dă profunzime privirii ei asupra condiţiei umane“, The Scotsman Premiul Nobel pentru Literatură este acordat în fiecare an, din 1901, excepţie făcând anii 1914, 1918, 1935, 1940, 1941, 1942, şi 1943, iar până anul acesta au fost primite 105 premii. 12 de femei au câştigat până în prezent Premiul Nobel pentru literatură, trei dintre acestea în deceniul anterior (Elfriede Jelinek - 2004, Doris Lessing - 2007 şi Herta Muller - 2009). Laureaţii vor primi câte o medalie din aur şi un premiu în valoare de 8 milioane de coroane suedeze (circa 930.000 de euro), care poate fi împărţit între cel mult trei câştigători pe fiecare categorie. Laureaţii îşi vor primi premiile Nobel în cadrul unor ceremonii oficiale organizate la Stockholm şi la Oslo, pe 10 decembrie, ziua în care se comemorează moartea fondatorului distincţiilor, Alfred Nobel, decedat în 1896.
Şi marele favorit Vosganian? A luat plasă? Incredibil

marți, 8 octombrie 2013

SPECTACOL DE FESTIVAL

Viena, Parisul, Roma, Berlinul, Praga îşi au festivalurile lor. Până şi Chişinăul îşi are festivalulurile sale. În acest context nu era posibil ca oraşul capitală a României, ţară UE să nu aibă festivalurile lui. Ca orice capitală europeană care se vrea respectată Bucureştiul şi-a făurit, şi-a desăvârşit, dealungul timpului, pe ale sale ca de exemplu cele culinare, ca al celui mai mare cârnat, a celei mai mari piţa, ale celei mai gustoase, mai amare beri, publicul bucureştean a fost pur şi simplu invadat de festivaluri artistice. Şi oraşele mai mici pentru a atrage turişti s-au molipsit de “festivalită” Luând exemplu străinătăţi, unde într-un mic sat din Campania, unde a murit filozoful Plotin, în cinstea celui care a descoperit că dincolo de Rău şi Bine nu există nimic, se organizează un festival al nimicului, la Pătârlagele există un festival al ţuicii, ceea ce în ultimă instanţă nu e deloc rău. E chiar benefic. Se testează atât calităţile nimicului cât şi cele ale tuici de prune.. Nici nu s-au stins bine ecourile festivalului filmului Anonimul, ale filmului Latino American, ale teatrului independent Undercloud, că deja s-au auzit primele acorduri majore ale festivalulul George Enescu-ajuns la 21-a ediţie- care de aproximativ două săptămâni a ocupat atenţia melomanilor cu concertele, expoziţiile, filmele şi manifestările sale extra muzicale din piaţa Palatului. Lăsând deoparte concertele de la Ateneul Român şi de la Sala Palatului, de care s-au ocupat şi se vor ocupa în continuare cronicari specializaţi, am să vorbesc (scriu) de un minunat şi original spectacol de teatru vizual, radiofonic, filmic, de fapt un scenariu cu titlul “Ce ştia oraşul” după piesa dramaturgului I. Valjan, “Ce ştia satul”, prezentat pe imensa scena metalică din Piaţa Palatului, construită pentru spectacole concert ale diverselor trupe de rock, hard rock şi eventual manele, care de data asta şi-a găsit o excelentă intrebuinţare pentru un spectacol amplu, polifonic. Ştiam piesa. Paricipasem la o înregistrare făcută cu ani în urmă de regizorul Dan Puican, în care citisem, înregistrasem, micul rol al lui Niculai, feciorul casei, iar protagoniştii au fost nimeni alţi decât Stela Popescu şi Alex. Arşinel, ajunşi printr-un ciudat mister, un fel de Stan şi Bran ai României. “Ce ştia satul” e o mică dramoletă (o piesă într-un act) petrecută între doi soţi într-un moment de criză: de fapt în urma divorţului care se pronunţase şi care urma să se transcrie şi în cadrul căreia soţul regizează o mică excrocherie ca să afle dacă a a fost întradevăr înşelat sau nu, gând care, asemeni celebrului personaj shakesperian, Othelo, simbol al geloziei feroce, îl torturează zi şi noapte. Desigur d-l Marinescu, personajul piesei nu atinge profunzimile eroului shakesperian, dar este, cum se poate spune, cam pe aproape, fiind până la urmă un fel de, nici prea profound, nici prea vesel, nici prea prea, nici foarte foarte, cum spune nenea Iancu Caragiale…fiind, ca tot românul obişnuit un fel de Mitică redivivus. Deşi ingenioasa smecherie, un truc simplu, copilăresc îi reuşeşete, până la urmă nu se poate bucura de rezultat pentru că descoperă, cu stupoare că a fost înşelat nu simplu ci vârtos şi a fost de râsul oraşului mult timp, ceea ce nu e un lucru de laudă pentru oricare bărbat care oricât ar fi de ghebos, sfrijit, chel, pitic, alcolic, bâlbâit, el are, totuşi, o părere extrem de favorabilă despre persoana sa, despre fiinţa sa unică, şi faptul de de a purta coarne, metaforic vorbind, îl consideră cel mai înjositor epitet pentru calitatea de bărbat, de mascul, de stâlp al casei, întemeietor de familie şi eventual de dinastie. George Mihăiţă interpretul d-lui Marinescu, ilustrează cu prisosinţă aceste ipostaze, creind, la faza asta de lectură, căci cei doi interpreţi de fapt citesc replicile, un personaj complex plin de resentimente, dar în acelaş timp mânat de dorinţa aprigă de a afla adevărul, pe care în străfundurile sufletului lui nu-l bănuie şi de fapt nici nu-l agreia în forma care i se dezvăluie în final. Parcurge toată gama de incertitudini de la simpla bănuială, la aflarea adevărului crud, până la împăcarea filozofică, care se traduce, de fapt, prin vorba devenită celebră a fiecărui om din România: Asta e! O observaţie de alt ordin, mai personal: Am jucat în multe spectacole alături de G. Mihăiţă, dar acum văzându-l pe scenă în actuala lui înfăţişare, cu părul alb, eu care îl văzusem, cu ani în urmă, şi îl admirasem în filmul lui Lucian Pintilie “Reconstituirea”, am avut o strângere de inimă, gândindu-mă, asemeni lui Bulă, că timpul trece peste toţi oameni vertiginos, fie actor, fie muzician sau simplu muncitor. Mergând cu argumentaţia până la capăt mărturisesc că acasă n-am avut curajul să mă uit în oglindă La fel Virginica Mirea, interpreta soţiei, stăpâneşte cu virtuozitate cele două ipostaze ale rolului: când femeia caldă, iubitoare, soţia atentă şi grijulie la toate dorinţele bărbatului iubit, adulat, dar şi înverşunarea, dezamăgirea, furia interioară pe care o arată în toate dezvăluirile pe care le face despre multiplul ei adulter. Ea joacă aceste destăinuiri cu sinceritate, cu o încărcătură dramatică copleşitoare, mai ales când vorbeşte de un amant pe care l-a iubit sincer, cât de sincer poate fi o femeie adulterină, dar şi cu un soi de detaşare care te face uneori să crezi că totul nu e decât o înscenare din partea ei, ca să-l necăjească pe cel ce i-a stat alături opt ani de zile, i-a făcut cafeaua dimineaţa, precum şi alte servituţi nocturne, i-a şters biroul de praf, i-a primit musafirii, şi că, la sfârşit, îi va spune că totul n-a fost, de fapt, decât o glumă… .Regizorul Mihai Lungeanu, schimbând nu numai titlui piesei, dar mutând şi locul de acţiune al ei, anume într-un local restaurant, pe care l-a umplut cu o figuraţie, formată din actori şi colaboratori ai Teatrului de Comedie, activă, atentă la discuţia celor doi soţi, la destăinuirile şi răbufnirile lor, la dezvăluirile, devoalările celor doi protagonişti, a realizat un spectacol complex, original, cu concursul mai multor arte pentru care merită multe, felicitări. I-aşi putea sugera că scenariul actual ar putea fi baza pentru un viitor film pe marele ecran sau Tv. Alături de ceilalţi interpreţi “actorul” Lungeanu a fost un bun povestitor, un inteligent dirijor, al ochestraţiei pusă în scenă de el, intervenind deseori pentru a corecta unel erori ale unor interpreţi, dar mai ales pentru a anuţa interludiile musicale ale o În concluzie am asistat într-o ţară a scenariilor improvizate că se poate face şi lucruri de calitate ca acest minunat, excelent moment festivalier lucrat cu îndrăzneală, fantezie şi mai ales cu talent. Nu pot încheia fără să copiez caseta tehnică a acestui inedit spectacol: Alături de protagonişti au evoluat: Delia Nartea, George Grigore, Alex Conovaru, Ana Maria Lazăr, Marius Drogeanu, Bogdan Ghiţulescu, au fost mult mai mulţi, dar spaţiul nu-mi permite să-I numesc pe toţi. Regia tehnică, Vasile Manta: regia de studio, Janina Dicu: regia muzicală, Stelică Muscalu, scenariu şi regia artistică, Mihai Lungeanu. P. S: I. Valjean pe adevăratul său nume Vasilescu Al. Ion (1881-1960) a fost magistrat şi autor dramatic, autor a mai multor piese jucate cu succes la Teatrul Naţional, dintre care una “Generaţie de sacrificiu”, o capodoperă, este foarte actuală actuală, azi, prezentând situaţii similare celor de astăzi, când tineri care nu-si găsesc de lucru îngroaşă rândurile şomerilor, fie emigrând, fie obligaţi, pentru a putea tră,i să facă munci sub capacităţile lor intelectuale. Dar managerii teatrelor actuale, speriaţi de virulenţa mesajului piesei, se fac că n-au auzit de ea.    23. 09. 2013

miercuri, 2 octombrie 2013

DIN CARTEA ALBA A SECURITATI

Din cartea albă a securităţii :"Cum tov Leontin. Sălăjan după operaţia suferită era în comă tov. Ceauşescu Nicolae l-a vizitat şi luând cunoştinţă de starea bolnavului i-a spus tovarăşului doctor Făgărăşanu, care la operat pe tov. Leontin Sălăjan că trebuie „luată o hotărâre eroică“ la care tov. Doctor Făgărăşanu a spus că el nu cunoaşte decât „Eroica de Beethoven“ – indispunându-l rău prin aceasta pe tov secretar general Ceauşescu Niculae, care a părăsit încăperea".. : Din informarea scrisă a unui informator din spitalul Elias

luni, 30 septembrie 2013

ALT PLAGIAT PONTA

Alt caz de plagiat, descoperit de filologul și eseistul Adrian Papahagi în vara anului 2013 și semnalat premierului francez Jean-Marc Ayrault [83] cu ocazia vizitei acestuia în România, a fost documentat în detaliu în septembrie 2013.[84][85] În volumul Răspunderea în dreptul internațional umanitar,[86] scris de Victor Ponta în colaborare cu Daniela Coman, sunt preluate — fără citarea sursei — pasaje întregi din volumul „La Cour pénale internationale – Le statut de Rome”,[87] scris de avocatul francez William Bourdon, expert în apărarea drepturilor omului, în colaborare cu Emmanuelle Duverger. Din documentul în care sunt prezentate în paralel, pe două coloane, pasajele relevante din lucrarea originală și cea plagiată,[88] rezultă, pe lângă extensia plagiatului, și faptul că au fost preluate amănunte pe care autorii români nu aveau cum să le cunoască din alte surse la acea dată.

luni, 23 septembrie 2013

La următoarele alegeri, votaţi cu Ali Baba. Cel puţin veti fi siguri că nu vor exista decât 40 de hoţi.

luni, 16 septembrie 2013

O dilemă

Dilema unui ziarist. Un distins și ironic literat (D. P. D) a scris pentru o revistă de specialitate a umorului o serie de articole în care înfiera şpaga, mita, bacșișul care se folosesește în mai toate tranzacțiile vieți de afaceri și cotidiene. Până aici totul e cum se poate mai bine și mai frumos și prietenul meu se simțea bine în postura de închizitor care înfiera prin articolele sale flagelul național, calul de bătaie, împotriva țării noastre, a presei internaționale și a parlamentului de la Bruxeles. Dar la un moment dat când a trebuit să fie plătit pentru seria de articole amintite…i s-a propus, e către cei de la revista respectivă care publicase articolele respective, într-un mod discret,ca să fie plătit cu bani din…buzunar! Distinsul literat nu știe ce să facă: să-și intrerupă seria de articole vitriolante la adresa flagelului amintit refuzând plata la negru sau să-și continuie seria de articole vitriolante acceptând plata la negru, exact ca cei criticați aspru de el este într-o mare dilemă: să primească și în felul acesta să fie părtaș la flagelul național și să-și continue seria de articole defăimătoare sau să nu primească și să-și întrerupă seria de articole rămănând incoruptibil. Ca și înaintașul său de la consiliul europe.i La ora actuală este încă în dilemă.

duminică, 8 septembrie 2013

Festivalul teatrului independent (I) (Under Cloud) În clădirea unde până nu de mult zeci, sute de funcţionari lucrau asiduu la falsificarea istoriei naţionale, se desfăşoară anul acesta, începând din 20 August, ediţia a VI-a a festivalului de teatru independent. Organizatori au ţinut să adauge: „de orice”. Ca unul care am înfiinţat în 1995, împreună cu un grup de colegi (Iurie Darie, Anca Pandrea, V. Yila) şi dramaturgul Radu Iftimovici, unul din primele teatre independente, intitulat „Incomod” care a produs, din fonduri particulare, spectacolul politic cu piesa „Curve de Lux”, a lui Radu Iftimovici, normal că producţiile unui asemenea festival m-au interesat intens, vizionând, cu concursul amabil al echipei de organizatori, seară de seară, cu mici excepţii, toate spectacolele. Timp de 12 seri, a anunţat judiciosul program, se vor juca 29 de spectacole, câte două şi chiar trei pe zi). Au fost prezentate spectacole a unor mici grupuri de artişti, sau înjghebări unele făcute în pripă, cu nume dacă nu ciudate, în orice caz greu de reţinut, ca „Inorog Art”, „Teatru pentru puţini”, „D aya”, „Teatrul luni de la Green Hours”, „Godot Cafe Teatru”, „Undercloud project”, „Teatrul nu-i o clădire”, „Chatarsis Under Cloud”, „Doctor s Studio”, „Trupa de acrobaţi Xtreme” etc. care până acum au avut reprezentaţii în localuri improvizate, în poduri de case, în barăci, în restaurante sau cafenele, în apartamente şi sufragerii particulare, prezentând texte scrise de Lia Bugnar, Andreas Petrescu, Saviana Stănescu, Valentin Nicolau, Catinca Drăgănescu, Leonid Zorin, Christopher Durang, Oliver Emanuel, Donald Marguiles, Anthony Machineau, S. Baştoboi, Wliam Luce şi multe altele după: „Scufiţa roşie” de Fraţii Grimm, după Pascal Bruckner, după Neil LaBute, după Peter Schaffer, după E. E. Schmitt, după autori americani contemporani şi însfârşit chiar după A. P. Cehov. De menţionat că patru spectacole sunt producţii ale UNTC, trei al trupei D aya,iar, un fapt neobişnuitDontcrz, trei sunt de fapt proiecte în faza de lecturi la masă. Artişti deja consacraţi ca H. Mălăiele, Maia Morgenstern, Marian Râlea, Adriana Trandafir, Medeea Marinescu, Marius Manole, Magda Catone, Claudiu Bleonţ, Cerasela Iosifescu, au ţinut neapărat, se putea altfel, să ocupe şi spaţiul teatrului independent. Un public numeros a luat cu asalt, în aceste zile, cele două săli ale Muzeului Ţăranului Român, care s-au dovedit neîncăpătoare. În unele seri am putut vedea câte o coadă de peste cinzeci de persoane formată din adolescenţi, bunici, motociclişti, cupluri mature, bătrâni cocârjaţi de spondiloză, o tânără în cârje, mame cu copiii în braţe, persoane cu sex incert, elevi şi eleve, studenţi şi studente, bunicuţe cu nepoate, adolescenţi, unii raşi în cap, alţii bărboşi, toţi aşteptând răbdători să intre. Despre multele producţii prezentate, se poate trage, bineînţeles, câteva concluzii. Prima ar fi că noile generaţii de actori şi de regizori, refuzaţi în majoritate de teatrele cu bugete de la stat, găsind drumul spre teatrele profesioniste barat de birocraţie, de interese de grup, de nepăsare şi indiferenţă, chiar de corupţie (cazul fostului teatru Mundi) şi-au descoperit drumul lor spre notorietate prin spectacolele cu puţini interpreţi, cu un unic decor, deci cu bugete mici sau inexistente, dar excelent interpretate, dovedind, încă odată că oricâte piedici s-ar pune, talentul, până la urmă reuşeşte să iasă la suprafaţă, teatrul independent fiind una din soluţii, dacă nu chiar unica. A doua concluzie, ar fi că mai toate producţiile cu foarte mici excepţii: („Dontcrybaby” şi „Aggressive Mediocrity” de Catinca Drăgănescu de la „Teatrul de luni de la Green Hours” şi „Aleluia” de Valentin Nicolau de la Teatrul Independent) parcă s-ar produce în altă ţară, în alt continent. Mă refer la spectacolele scrise de autori contemporani. Orice aluzie la realitatea acestei ţări, la România acestor zile, a fost, nu estompată dar purgată la maximum. Nici pe vremea regimului comunist, de tristă amintire, nu a existat o asemenea situaţie. Atunci au existat texte îndrăzneţe în care se atacau racilele regimului şi chiar existenţa marelui conducător, ca „Gluga pe ochi” la Teatrul Bulandra, în 1970 (text Iosif Naghiu, regizor Valeriu Moisescu), Fata Morgana în 1971 (text D. Solomon, regizor L Giurchescu) şi „Concurs de frumuseţe” în 1980 la Teatrul de Comedie (text Tudor Popescu, regizor Alex. Tocilescu), „Nu ucideţi cai verzi” la Teatrul Naţional din Cluj (text Radu Iftimovici, regizor Raluca Iorga-Mândrilă). Spectacolul cu „Concurs de Frumuseţe”, interzis până la urmă, a fost considerat de securitate un atac împotriva şefului statului. Am dat doar câteva exemple, lista fiind foarte lungă ….. Altă concluzie: Majoritatea spectacolelor au titluri în limba engleză: „Dontckrybaby”, „Shot”, „Vive le funy jazz”, „Zic Zac”, „Aggressive Mediocrity”, „Led theatre show”, sau şocante: „Omul Pescăruş”, „Omul pernă”, „Pisica Verde”, ceea ce dovedeşte apetenţa spre o anumită literatură, dar mai ales dorinţa de a ieşi în evidenţă cu orice chip. Dar una peste alta spectacolele fie cu un singur interpret, fie cu mai mulţi, fie producţii UNATC, au avut un aer de prospeţime, de inventivitate pe care, în majoritatea cazurilor, numai tinereţea îl poate da. Am asistat în premieră la lecturi a unor texte destul de dificile urmărite cu atenţie de o sală cu aproximativ cinci sute de locuri, care s-a dovedit neîncăpătoare pentru câte cereri erau. Una dintre ele, aceia a dramatizării romanului lui E. Em. Schmit, ”Ibrahim şi florile Coranului” de către neobosita Cris. Simon, spectacol lectură cu interpreţi mai interesanţi, cred eu, ca cei din filmul, cu acelaşi subiect, „Momo”, unde evolua chiar marea vedetă Omar Sharif. La Bucureşti, la Muzeul Ţăranului Român, rolul bătrânului Ibrahim a fost interpretat (citit) de cunoscutul în lumea muzici A. G. Weiberger, cu o inteligenţă şi o savoare greu de egalat, iar rolul adolescentului Moise a fost jucat (citit) cu un umor nebun de tânărul actor Vlad Logigan, care se prezintă ca o mare speranţă… Desigur ar trebui să amintesc şi spectacolul „Fă-mi loc” (text Anthony Michineau) regizat cu mare fineţe şi acurateţe de maestrul Radu Beligan, care în ciuda faptului că e o mică comedioară de salon, (aici de cuşetă de vagon de dormit), este interpretată de ce cei actori, deja consacraţi, Medeea Marinescu şi Marius Manole, cu o poftă de joc rar întâlnită, creind prin jocul lor sincer şi fără artificii, în sală o veselie şi o bună dispoziţie greu de descris. Rar mi s-a întâmplat să văd o aglomerare de atâtea talente autentice şi de atâtea performanţe excepţionale, ca la acest festival, de care am să mă ocup mai pe larg, în numerele următoare ale ziarului, bineînţeles, dacă redacţia va fi interesată. Ca orice concurs care se respectă actuala ediţie a festivalului independent de teatru are şi un juriu care deşi n-a fost anunţat pe un afiş, l-am putut detecta la faţa locului în persoanele regizoareei şi profesoarei Sanda Manu, critica şi eseista Ludmila Pantanjoglu precum şi în actorul şi directorul de teatru George Ivaşcu. Deasemenea putea fi zărit la unele spectacole octogenarul Octavian Sava, unul din autori comediei din secolul trecut, jucată de generaţii de tineri actori, inclusiv subsemnatul, „Nota zero la purtare”.

vineri, 6 septembrie 2013

casting

Acum câteva zile am fost la un casting cu un regizor englez care va face un film despre revoluţia din decembrie 89 Era curios să ştie ceva despre activitatea mea. L-am invitat să-mi consulte blogul. A ziy că îl va consulta că este curios ce voi scrie despre el pentru că acum un an a filmat în Irlanda cu un actor care scria în fiecare zi lucruri dezagreabile despre el şi este tare curios ce voi scrie eu. Scriu:Am avut o discuţie interesantă cu un regizor extrem de inteligent, care mi-a făcut o excelentă impresie. Eu am scris, nu ştiu dacă el va citi.

vineri, 30 august 2013

epigrama amicala

Colegul meu Valentin Teodosiu mi/a cerut parerea despe cartea lui "Un clovn pentru eternitate" Teodosiu Valentin a scos cărticică Mică, mică, cât o firfirică O capodoperă cică Cu mici fitile futile Destul de facile Cu multe scene taxate ca obscene 123 de file ar avea Dacă am adăuga Şi coperta, nu-i aşa? Dar asta n-ar strica Dacă nu s-ar lăuda Pe unde se ducea Că a spart piaţa cu ea Ţipă în gura mare c-a făcut mare vâltoare Vânzând mii de exemplare Ca el altul n-a existat Cât este pământul de lat Fănuş Neaagu când a murit La Teodosiu s-a gândit Radu Beligan n-are somn cumva Dacă nu citeşte cartea sa. Dumitru Radu Popescu amar a plâns Că doar 123 de pagini ai strâns Deşi i-ai explicat grav Că o vreme ai fost bolnav Nicolaescu când a decedat Cartea lui se găsea sub pat. Şi când au coborât drapelul în bernă Cartea lui ajunsese sub pernă (din coşciug) Încontinuu perorează că Elevii-i memorizează Tot ce el debitează. De pe net. Bancuri răsuflate Glume deocheate. Anecdote consumate De pe internet luate Analizând după tipic Eşti clar un caz unic De imensă infatuare Pornită dintr-o disperare De dedublare A personalităţii tale. Cu blândeţe îi dau un sfat Cu totul dezinteresat: Potoleşte-te bădie că altfel o iei pe chelie şi o să ajungi la apogeu să crezi instantaneu că deodată şi subit un Tolstoi ai devenit un Tolstoi mai înghesuit în 123 de file destul de futile chiar facile. Sau având un nou fason îl încarnezi la unison pe „Soldatul fanfaron”

vineri, 16 august 2013

Un fenomen nou în România post decembristă: teatrele particulare În căutarea punctului G. Monologurile vaginului. O temă profilactică pe scena unui teatru particular Citind cu câtva timp în urmă pe burtiera unui canal Tv. că undeva, pe strada Polonă, în incinta clubului “Acuarela” se joacă spectacolul “Monologurile Vaginului”, ca orice ce bărbat ce se respectă şi ca un cronicar zelos, excitat de asemenea ofertă, în ciuda vârstei, n-am rezistat unei asemenea tentaţii şi am început investigaţiile. Găsind pe net, adresa exactă şi un număr de telefon am luat legătura pentru a mi se reţine un loc, dar mi s-a răspuns că nu mai este nici un bilet. Mi-am dezvăluit identitatea, de cronicar dramatic (am o legitimaţie în acest sens) dar persoana de la capătul firului a rămas neclintit pe poziţie: “nu mai sunt locuri., ce vreţi! Trebuia să vă reţineţi din vreme! ” - Las-o baltă, renunţă, dacă n-ai aflat până acum unde se află şi la ce foloseşte celebrul organ. Ce mai vrei să aflii la vârsta ta despre vagin, mi-a spus un coleg, întâlnit în drum, când i-am spus unde mă duc. Monologurile vaginului de fapt, e o carte a scritoarei şi actriţei Eve Ensler apărută în 1998 la New-YorK, după care a fost tipărită în 48 de ţări, iar în 2003 a apărut şi la Bucureşti la editura Amalteia (traducere Ana Maria Murariu) pe care am cumpărat-o, la timpul respectiv, recunosc cu neîncredere şi mefienţă. Curiozitatea, scriu o banalitate desigur, fiind mare, excitaţia la fel, iar clubul Acuarela nefiind departe de locul unde locuiesc, m-am dus rapid acolo, să văd minunea: Un teatru particular unde nu mai sunt bilete şi este respins chiar un cronicar dramatic! Am găsit o casă obişnuită: o curte, cu pietriş pe jos, care se vrea să fie o grădină de vară, în care, cu câteva mese şi scaune se improvizase un fel de bistro, bar, care amintea, vag, de micile cârciumi de altădată. Lipsea doar grătarul pentru mititei şi butoaiele de bere. La toate mesele existente se aflau tineri, cu aspect de studenţi şi tinere cu aspect de eleve, iar ici colo şi câteva cupluri atinse de vârsta maturităţii, pentru care locul respective e refugiu neaşteptat. Văzând toate astea în mintea mea s-a produs un declic. În tinereţe în curtea familiei din cartierul Ferentari, care se asemăna perfect cu cea din strada Polonă, improvizasem şi eu un teatru şi jucam împreună cu alţi copii, pentru părinţi şi vecini un scenariu intitulat: “Comisarul Alimănescu şi banditul Coroiu” (eu eram banditul…) La o una dintre mese am găsit două fermecătoare persone pe care intuiţia de care îs înzestrat mi-a şoptit că trebuie să fie creatoarele spectacolulului. Nu m-am înşelat. Erau Mona Gavrilaş, regizoarea spectacolului şi Diana Guberna, interpreta monologurilor, care mi-au comunicat, emoţionate sincer de prezenţa mea, că spectacolul se va desfăşura în podul casei şi că eu voi avea un scaun “mai în faţă decât în faţă”. Într-adevăr, urcând o scară confecţionată manual am ajuns într-un pod cu aspect, la prima vedere, sordid, plin ochi cu tineri spectatori care stăteau înghesuiţi, printre multele obiecte vechi care populau încăperea (geamantane, rame de tablouri, funii, o scară, o tigaie, un radio şi un telefon vechi, un fier de călcat antedeluvian, o cutie de tablă ruginită, pantofi vechi şi alte lucruri dezafectate) iar în jurul unor mese desperecheate cu ochi ţintă spre un scaun alb luminat de două simple reflectoare, pe care bănuiam că se va aşeza protagonista, stăteau tinerii spectatori. A fost o imagine şoc de ce ştiam, de ce auzisem şi citisem că ar fi fost teatrul sărac a polonezului Grotowski. (care însă avea doar 94 de locuri) Spectacolul a început cu un moment de un humor involuntar unic, care trebuie neapărat amintit şi eventual refolosit. Un tânăr într-o ţinută lejeră de vară a venit în faţa noastră într-o mână cu o garniţă de tablă (un bidon pentru gaz) care s-ar fi vrut să fiu un gong şi în cealaltă mână cu ceva ce ar fi trebuit să fie un ciocan, dar care nu era decât un polonic şi anunţând cu enfază datele tehnice ale spectacolului (regizor, protagonistă) a dat, a lovit, în garniţă cu polonicul care… s-a rupt la jumătate în faţa publicului nelămurit…dacă să râdă sau nu. După care, modest, a apărut protagonista care aşezându-se pe scaunul ce-i era destinat a început să se destăinuie, pentru că în ultimă instanţă “Monologurile vaginului” e o lungă deconspirare de o oră, rod a peste două sute de interviuri făcute cu diverse femei de pe aproape tot întinsul mapamondului despre misteriosul organ al trupului femenin, singurului creiat, susţine autoarea, implicit interpreta, anume pentru plăcere, E adevărat că deşi organul sexual femenin, cu unele din componentele sale (labii, vulvă, clitoris), a fost numit cu multele sinonime posibile: păsărică, fofoloancă, zambilică, păstaie, exceptând unul singur pe care numai dicţionarul de argo al d-lui Volceanov îl tipăreşte, şi pe care şi eu, nefiind de fel pudibond, totuşi din varii motive, mă feresc să-l scriu. Totuşi trecând de bariera noutăţii, deşii interpreta a vorbit obsedant despre punctual G care odată descoperit ar produce orgasmul potopitor, a tot copleşitor visat de mai toate femeile, care îndură, majoritatea, violul casnic sau conjugal. Monologurile fiind în ultimă instanţă o lecţie de educaţie sexuală a tinerelor viitoare femei, mame, iubite, amante, tovarăşe de viaţă… Nu e o operă dramatică O persoană de gen femenin, o doamnnă, o femeie obişnuită, vorbeşte simplu despre amumite probleme despre care multora, fie femei, fie bărbaţi, din diverse şi varii motive, le este o anumită jenă să vorbească Mă întreb, evident retoric, care bărbat, autor dramatic şi interpret ar avea curajul să vorbească pe scenă cu aceiaşi sinceritate şi dezinvoltură despre organele sale sexuale, nu le numesc decât în paranteză (sculă, sulă, cui, pulică, barosan, marţafoi, compostor), devenind subit pudibond. Poate numai Fl. Piersic cu neobişnuita-i inconştienţă logoreică. Dincolo de laude de a prezenta un subiect oarecum tabu vreau să semnalizez câteva chestiun pur tehnice, pe care inteligenta regizoare Mona Gavrilaş şi talentata şi interesanta actriţă Diana Guberna sper nu mi le vor lua în nume de rău. Piesa nu-i cea ce se înţelege în mod obişnuit printr-o piesă de teatru, adică o operă dramatică cu un conflict central puternic şi cu personaje antagonice care se ciocnesc într-o înfruntare totală… E un lung monolog, o povestire, despre anumite întâmplări ale autoarei, bineînţeles, punctuate cu diverse aserţiuni, despre unele componentele a trupului femenin. Păreri interesante, unele paradoxale, altele misogine, altele cu humor, dar care nu pot reprezenta decât un pretext dramatic, nu şi o dramaturgie adevărată. N-are acţiune, n-are conflict decât ipotetic. Polemizează cu anumite păreri retrograde venite din secolele de incultură …şi de împilare a femeii de către, vă las să ghiciţi de către cine. E adevărat există un suflu de sinceritate care ar vrea să înlocuiască în mare parte dramatismul şi conflictul. Mai există diverse personae şi mai précis mentalităţi cu care autoarea şi implicit actriţa şi regizoarea se războiesc, care personifică, ignoranţa, indiferenţa, prostia, brutalitatea, răutatea şi mai ales superficialitatea, dar care au intervenţii destul de palide, deşi actriţa le scoate în evidenţă dinstinct şi le imită cu mult farmec şi humor… Dealungul spectacolului sunt multe momente, nu numai interesante, ca acela în care enumeră mirosurile vaginului. Nu le mai reproduc pentru preîntâmpina eventuala pudibonderie a celor ce făuresc ziarul şi, poate, dacă nu vor fi cenzurate, a viitorilor cititori.. Vreau doar să amintesc o remarcă a unui bătrân şi cunoscut actor, iubitor al eternului femenin, dintr-un turneu teatral de pe vremuri, cu vagonul, care observând cum colegele lui se duc să se spele la cele două capete al vagonului unde erau amplasete cele trebuincioase unei astfel de operaţii, a exclamat: “Nu vă mai spălaţi doamnelor la păsărică, pentru că pasărica dacă n-are miros de păsărică nu mai e păsărică!” Ar mai fi de relevat o scenă, demnă de “teatrul cruzimi”, ca aceea în care care eroina povesteşte fără sfială cum soţul i-a cerut imperios să se radă (la locul cu pricina) şi pentru că ea a refuzat a părăsit-o. Sau momentul când a vrut cu tot dinadinsul să-şi privească organul respectiv, operaţie deloc comodă, după propria-i mărturisire, riscând o criză de spondiloză, care nu s-a putut realiza decât apelând la elemente externe, în speţă, cu ajutorul unor oglinzi. Desigur că operaţia asta nu e făcută la vedere. Înscemată. Nu. Exclus. Pudoarea actriţei ar fi pusă la îndoială şi nu mă îndoiesc că gestul ei ar fi părut scandalos multora. Deşi ar fi fost întradevăr formidabil să vedem asta pe viu, sau măcar sugerat. (eventual după un paravan, sau sugerând ca în teatrul chinezesc de umbre) Eu am fost martor la finalul unei asemenea dorinţe a unui soţ de a vedea cu ochii lui locul unde el pătrunde de bună voie şi nesilit de nimeni de câte ori are chef şi bineînţeles de câte ori i se dă voie. A luat o veioză şi i-a cerut imperios soţiei să-şi desfacă picioarele, ceace ea după multă ciorovăială a acceptat. Dar ghinion: soţul făcând o mişcare neîndemânatecă, becul veiozei s-a spart, dar curiosul soţ nu s-a lăsat, n-a renunţat la acţiunea sa dedectivistă şi a luat o lumânare. Dar a avut iar ghinion. Aducând lumânarea foarte aproape de capul său, i-a luat foc părul, iar incendiul pilos a fost stins cu mare greutate şi numai cu ajutorul soţiei. (Eu l-am văzut doar cu părul pârjolit şi el mi-a povestit de a fir a păr întâmplarea) Deasemenea textul este un indemn pentru majoritatea bărbaţilor pentru a căuta punctul G care odată găsit ar produce în trupul şi mintea partenerei acea explozie, asemănătoare, păstrând proporţiile, exploziilor solare, care se cheamă orgasm. Una peste alta am asistat la un spectacol insolit, de defulare, fără exces, a eternului mister femenin făcut de două artiste îndrăzneţe şi a unui text refuzat morocănos, misogin şi superficial de manegerii teatrelor profesioniste. P. S; Spectacolul se joacă de peste cinci ani şi a totalizat, până acum, peste 300 de reprezentaţii. Nu este de ici de colo. Este chiar o performanţă demnă de invidiat.

sâmbătă, 20 iulie 2013

Florin Piersic

Un fenomen canicular: Florin Piersic.


(Cronică encomiastică)
Luni 24 Iunie ora 18: Erau 35 de grade la umbră şi eu mă îndreptam într-un modest Matiz, într-o stare de aprehensiune totală, cauzată de faptul că nu ştiam dacă voi găsi un loc de parcare, nefiind forţat să ajung în acest scop în comunele limitrofe… spre Teatrul Tineretului din cartierul cu acelaş nume, unde avea loc ultimul spectacol al stagiunii cu piesa scriitorului tunisian care trăieşte la Paris Eric Assoun, “Străin în noapte”, cum glăsuia reclama de pe internet, unde primisem o invitaţie din partea firmei “Bilete. Ro”. Înaintea şi în urma mea maşini elegante şi puternice: Toyota Corola şi Avensis, Renault Fluence (12.000 euro), Ford Mondeo şi Fiesta (13.000 de euro), Peugeot 306 (15.000 de euro), Chevrolet Orlando (17.000 de euro) Nisan Micra (11.000 de euro), Fiat Bravo (14.000 de euro), Dacia Duster (11. 000 euro), Opel Astra Facelift ( 15.850 euro) şi Opel Ampera (47500 euro) etc care se îndreptau spre aceeaşi ţintă. Din asfalt ieşeau aburi. Pomii, blocurile, chiar clădirea teatrului radiau ca nişte sobe. O clipă am stat la îndoială dacă nu cumva fac un act sinucigaş dacă intru în sală…
O cunoşteam. Jucasem cu luni în urmă în piesa Stăpânul Ciolanului, (o piesă despre corupţia actuală, cu doar un sfert din capacitatea săliii, peste 800 de locuri, care, acum, pe măsură ce timpul trecea, se umplea până la refuz cu studenţi şi studente, elevi şi eleve (deşi biletul costa 70 de lei), mame cu copii mici în braţe, bunici aduse de fi şi nepoţi iubitori, funcţionari
de la mai toate primăriile de sector, actriţe (Anca Pandrea, Magda Catone, Lamia Beligan), actori incognito, ziarişti ai puzderiei de jegoase foiţe de scandal, medici curanţi ai protagonistului, comercianţi şi investitori autohtoni sau străini (Pericle Gheorghiaş, vecinul meu de scaun, care după ce a cumpărat Fabrica de pâine Dâmboviţa, a demolat-o pentru alte scopuri),
top modele cât mai dezbrăcate (dar cu chiloţii necesari), unii din recenţii premianţi ai prestigioaselor premii ai Teatrului de Comedie, care absentaseră la distribuirea lor, zeci de cameramani de la mai toate canalele de televiziune, chiar şi eclesiastice, miniştrii mai mărunţei, actuali, foşti şi viitori, angrosişti cu aspect prosper şi funcţionari cu aspect de milogi, văduve neconsolate ale unor decedaţi celebri, cupluri matusalemice care doreau să-şi revigoreze relaţia, cocalari în căutare de noi aventuri, tinere dormice să-şi afişeze busturile şi posterioarele, personae uzate fizic dar cu visul tinereţii în priviri, care-l ştiau pe Florin de pe vremea lui Peer Gynt, coafeze, manichiuriste în căutare de clienţi statornici, posesori de pensii nesimţite, capabili să plătească 70 de lei pentru un bilet la 5 persoane, generali în civil, cărora li s-a mărit pensia, funcţionari de la bănci, care, fiind sărbătoarea Rusaliilor aveau zi liberă, dealeri de maşini second hand, paralitici în cărucioare, lume pestriţă, evantaie chinezeşti, lornioane şi ocheane, ochelari cu lentile progresive, telefoane mobile (Samsung Galaxi: 2543 lei), Chanel, Lancome, Givenchi, Guci, Yves Saint Laurent, Guerlain, Dior, Bulgari, Nina Rici, Paco Rabane, Prada, Versace, la discreţie, aer condiţionat abia adiind…Câteva clipe m-am gândit că dacă, cumva, se merge în ritmul ăsta şi se tot intră, vom fi nevoiţi să stăm doi pe un scaun… O bătrână octogenară căreia i s-a făcut rău, intrebată de ce a venit, a răspuns că de teamă că n-o să-l mai vadă în toamnă. - Crezi că n-o să-l mai apuci?
- Nu, el poate nu mai apucă să joace în toamnă
La ora 20.10 când peste toată sala, care mugea de bunăstare, bătea un vânt de nerăbdare, a apărut din culise protagonistul închinându-se, mirat de cât puhoi de lume e în sală…
(Avea dreptate să se închine: care actor n-ar fi făcut la fel.)
Apariţia protagonistului într-o splendidă haină albă, vestă, pantalon, cravată a electrizat pur şi simplu sala care l-a aplaudat frenetic, iar el trecând, modest, de la mirare la bucuria de a vedea atâţia prieteni şi-a început arta seducţiei publicului, iubindu-i… A salutat prezenţa în sală a actriţelor Magda Catone, Lamia Beligan şi Anca Pandrea pe care le iubeşte şi le transmite câte un sărut fierbinte şi colegial, mărturisind, că este, în acelaşi timp, profund indurerat de plecarea dintre cei vii a colegilor Irina Petrescu şi Şerban Ionescu, doi excelenţi şi unici artişti, în cinstea căroara va juca spectacolul din seara respectivă… După care a început să povestească avatarurile realizării acestui spectacol, care nu s-a numit aşa, ci “Les Montagnes Russes”, piesă pe care maestrul Beligan o văzuse la Paris la Teatrul lui Robert Houssein cu Alain Delon în rolul principal şi care i-a spus că numai el poate juca rolul respective, afirmaţie cu care el, Fl. Piersic, a fost de acord …dar mai ales despre lucrul cu maestrul Beligan şi partenera sa de atunci fermecătoarea Emilia Popescu, pe care a iubit-o şi o mai iubeşte încă, evident platonic şi collegial pentru minunatele ei calităţi şi regretă au trebuit să se despartă din cauză că aveau programe care se suprapuneau…A vorbit despre emoţia putenică pa care a simţit-o la premieră când a aflat că autorul este în sală…acest “titanic autor” care a scris sumedenie de superbe piese, ca şi asta pe care o va juca, care s-au bucurat de immense succese peste tot…şi a făcut un pas spre culise…pas înşelător deoarece s-a întors lent şi a rugat publicul să închidă telefoanele mobile pentru că n-ar mai vrea să mai păţească ce I s-a întâmplat odată când la un spectacol, cu mulţi invitaţi celebrii în faţa cărora ar fi vrut să facă prin jocul său, o bună impresie, când ajunsese la cel mai dramatic moment al piesei, atunci a sunat un mobil al unui spectator din rândul întâi. A simţit că nu poate merge mai departe şi a făcut o pauză sperând că spectatorul va închide rapid telefonul. Dar ţi-ai găsit! Spectatorul fermecat de jocul său aştepta ca el să meargă mai departe. Dar el nu mai putea să meargă mai departe. Şi telefonul suna, suna în disperare. Atunci, într-um moment de mare răscolire sufletească s-a dus la rampă şi i s-a adresat nefericitului spectator: “Răspunde odată,că eu nu mai pot să joc mai departe”. Dar spectatorul electrizat de turnura pe care o luase situaţia tăcea. Şi telefonul suna în continuare în neştire. Publicul neştiind ce se petrece era în extaz.
- Dă-mi mie telefonul să răspund eu, i s-a adresat el spectatorului…
Şi a povestit şi ce a vorbit cu cel care suna pe telefonul mobil…care nerecunoscînd vocea prietenului său la intrebat cine este - Florin Piersic, i-a răspuns: Florin Piersic!
- Bine, aşa te cheamă, dar cine mă-ta eşti, l-a întrebat necunoscutul de la celălalt capăt al firului invizibil…răspuns urmat de o cascadă de râsete . Şi când credeam că va ocupa cu povestirile lui tot spaţiul de timp în care trebuia să se desfăşoare acţiunea piesei, totuşi Florin s-a oprit. Era deja ora 20. 30!
A fost un moment unic. A fost o clipă, când m-am gândit că va renunţa la a mai juca piesa şi se va lăsa pradă amintirilor şi povestirilor…
Piesa ca piesa! O simplă melodramă în care el dezvoltă cu măiestrie capacitatea sa de seducţie asupra unei tinere invitate cu care vrea, printre povestiri şi alte vicleşuguri s-o facă să-i ceze şi care până la urmă se temină cu strigătul fericit al tinerei femei: “Tatăăăăă!!!”
Au urmat năvala de aplauze al publicului ridicat în picioare pe care el cu greu le-a potolit cu alt rând de povestiri şi alt rand de declaraţii de iubire adresate publicului urmate de alt moment unic: N-a mai avut forţă să mai povestească şi să facă alte declaraţii de iubire, deşi era vizibil că ar mai vrea…şi îmbrăţişând-o pe tânara şi excelenta actriţă, partenera care i-a suportat toate asalturile, dar si celebritatea - Medeea Marinescu- Florin s-a indreptat agale spre culise, dovedind publicului că este încă în vigoare…
Era ora 22. 30.Vorbise, fără pauză de la ora 20.10.
O performanţă!
Şi totuşi sub posibilităţile sale. Se povesteşte că altădată a vorbit patru ore cât dura drumul de la Constanţa la Bucureşti, povestindu-i colegului Eusebiu Ştefănescu isprăvile sale sentimentale Un campion al performanţei!
Un idol fermecător încă în viaţă!
P.S: Ar fi nedrept să termin cronica fără a adăuga ceva de lupta continuă a Medeei Marinescu de a face faţă cu profesionalism simpatiei publicului faţă de “monstrul sacru” de lângă ea.

N.A: Am scris în volumele mele de amintiri (“Acele lucruru aiuritoare ce se petrec în spatele scenei” şi “Culise 1990-2000”) pagini intregi despre eroul acestei seri, marele actor Florin Piersic, pe care după ce le-a citit, a obiectat că nu-s prea favorabile. Cred că actualele rânduri îl vor mulţumi.



(apărut în Viata medicală nr. 28)







STATUIA

Dracul m-a pus să trec de curând pe calea Victoriei şi să văd în scuarul din faţa Teatrului Odeon ceva ce cu multă bunăvoinţă s-ar putea numi statuie. M-am oprit. Puteam să trec mai departe, dar m-am oprit, nu mai m-aș fi oprit. M-am oprit ca să mă bucur că în faţa unui teatru a fost amplasat un monument al unui slujitor al Thaliei. Așa credeam. Dar apropiindu-mă am descoperit că pe soclul respectiv se afla un cap de bărbat total necunoscut. - Cin’ să fie, l-am auzit întrebându-se, pe un bătrânel care se învârtea în jurul monumentului. Parcă seamănă cu Mihăilescu-Brăila…

- Ăsta e Tănase toată ziua! şi-a dat cu părerea un rotofei negricios care se oprise și el la fel ca și mine. - Asta n-are nasu’ lu’ Tănase, că-i ieşise vorba: „după colţ apare un nas, hop şi Tănase dup’un ceas!”, l-a contrazis rapid bătrânelul.
- E Arşinel parşivel, şi-a dat cu părerea o tânără trecătoare. - Spanac! Unde-i Stela? Că ei sunt nedespărţiti! Ca şi Stan şi Bran. Adică lui să-i facă statuie lui şi pe ea s-o lase de izbelişte? nu se poate, a contrazis-o un bodyguard de la hotelul Majestic din apropiere
- E Bombonel toată ziua maică! s-a amestecat în vorbă o femeie între două vârste care strângea hârtii şi le aşeza într-un tomberon. Că are acasă la el o ghiotură de drăcii d’astea. Mi-a spus o vecină care-i face curăţenie’n casă!.
- Care casă că am auzit că are şase? s-a interesat bodyguardul.
- Dracu’să-l pieptene, poa’ să aibă şi o sută, că umblă vorba că e coios rău! Acum s-a dus vorba că nu-i mai ajugea ce casă avea şi şi-a luat o închisoare.
- N-ai înţeles: închisoarea l-a luat pe el
- Seamănă cu Năstase la figurat, s-a pronunţat cu glas de stentor un domn elegant care venea de la un meeting pentru avea o lozincă: „Ieşi afară javră ordinară”
- Adică cum seamănă la figurat, a cerut lămuriri bătrânelul.
- Adică la figură! l-a lămurit domnul elegant.
- Bag mâna-n foc că e Băsescu toată ziua! s-a repezit din nou rotofeiul negricios. E oţ mare! Le pune pe şestache. Azi una aici, în centru, mâine alta în Drumul Taberei, poimâne înca una în Balta Albă şi peste un an umple tot Bucureştii cu mutra lui zbanghie! nu s-a lăsat mai prejos rotofeiul negricios - Lăsaţi caterinca şi citiţi fraţilor ce scrie pe soclu, doar nu sunteţi analfabeţi! le-a strigat un tânăr suit pe o scară proptită de clădirea Teatrului Odeon
Ca la un semnal toţi ne-am bulucit să citim.
- Mustafa Kemal Ataturk, l-am auzit silabisind pe bătrânel. Ăsta a fost om mare la turci, mai ceva decât Tudor Vladimirescu şi Miron Cosma la un loc! - Uitaţi cum sta chestia, a continuat explicaţiile tânărul coborând de pe scară. Eu instalând telefoane în zonă am aflat că blocul din stânga a fost cumpărat de un barosan turc şi din stimă pentru domn’ Mustafa, a comandat ce se vede...Şi unde să o fi pus omu’ dacă nu în faţa casei lui?
- La Călugăreni trebuia s-o pună, ca să-şi amintească ce mamă de bătaie le-am tras noi românii!s-a răţoit la el bătrânelul
- Aoleu, doamne mânca-ţi-aş curul, peste ce pacoste dă om am dat, s-a jeluit rotofeiul negricios. Ce ai, domne, cu turcii, ce vrei dela ei? - Vreau să ne dea înnapoi, sabia lui Ştefan cel Mare, a sărit ca ars bătrânelul întreptându-se ameniţător spre cel ce devenise avocatul turcilor. - Hristosu’ şi mama ei dă viaţă, şi-a trântit de asfalt şapca rotofeiul negricios. Uitaţi-vă, mi s-a adresat mie, moartea îl caută pe acasă şi el vrea de la turci sabia lu’ Ştefan cel Mare! Păi, pă sărăcia asta sabie ne trebuie? Ce să facem cu ea? Poate doar să ne-o băgăm în cur! - Facem ce vrem, că e a noastră! s-a auzit o voce care venea dintr-un Cielo oprit lângă trotuar. Dacă o să le-nstrăinăm pe toate se duce de râpă ţărişoara asta! Cu ani în urmă ne-au luat sabia lui Ştefan cel Mare, ne-au şterpelit Basarabia şi Insula Şerpilor, mâine va venii rândul Ardealului, că străinii ăştia pe care voi îi pupaţi în cur şi le trageţi limbi de un cot, ne vor lua tot!
Ca la un semn toți ne-am întors spre locul de unde venea vocea - Că turcu’ a pus statuia aici e una, dar eu întreb cine i-a dat voie? Acum nu mai poţi trage un pârţ fără impozit la Primărie, a continuat aceeaşi voce din Cielo, aparţinând unui bărbat a cărui faţă era ascunsă de ochelari mari negri - E anarhie! am strigat toţi în cor... - Nu e anarhie, e mânărie! s-a auzit glasul subţirel al bătrânelului... - Nu ştiţi lozinca: Nihil sine şpaga?, s-a auzit iar glasul din Cielo, în timp ce demara în trombă stârnind înjurăturile trecătorilor de pe Calea Victoriei... De atâta agitaţie mi se uscase gura, aşa că am părăsit terenul de luptă şi am intrat în primul bufet din apropiere. Desigur, poate ar fi fost minunat, ca după o viaţă sbuciumată, în goana neostenită după himera gloriei, ar fi fost bine ca actorii să-şi găsească liniştea în încremenirea unei statui, mă gândeam eu cu tristeţe după primul pahar de bere...
După următoarele pahare am întrezărit o luminiţă: dacă i s-ar aduce la cunoştinţă barosanului că a existat un actor român de origine turcă cu numele de Hamdi Cerchez (D-zeu să-l odihnească!) căruia, dacă i-ar comanda şi lui o statuie, amplasând-o în partea dreaptă a scuarului, ar creea un echilibru atât arhitectonic cât şi etnic îndubitabil.
După alte pahare, în geamul bufetului mi-au apărut pentru câteva clipe chipurile mustrătoare ale lui Ştefan Bănica, Mihăilescu-Brăila, pe care i-am i-am iubit şi care ar merita cu prisosinţă câte o o statuie în acest loc.
- Ştiu fraţilor, le-am şoptit eu, ar trebui să mă leg cu lanţuri de soclul statuii ăsteia, şi în felul ăsta să pot obţine pentru voi o amărâtă de statuie ca să aveţi şi voi satisfacţia că nu v-aţi irosit viaţa în zadar, că lumea nu va uitat încă, dar după cum vedeţi acum turcul plăteşte şi românul se ploconeşte!

După ultimul pahar de la ultima sticlă pe care am băut-o, nu s-a mai întâmplat nimic. M-am dus acasă şi m-am culcat, gândindu-mă că pe sărăcia asta, ar fi greu să cumpăr lanţuri, dracu ştie cât or costa şi totul ar fi în zadar. Cu statuie sau fară statuie tot săraci....murim..

(Apărut în Almanahul Cervantes)