candid Stoica

candid Stoica

marți, 26 noiembrie 2013

Sunt un orb

De aproximativ o lună de zile Bucureștiul are o sală a unui teatru nou: Teatrul Elisabeta! Chiar în buricul orașului pe b-dul cu același nume la nr 45 chiar lângă clădirea Primăriei Capitalei a cărei reconstrucție nu se mai termină, prelungindu-se, cum zice latinul Sine Die Ne-am grăbit să-i salutăm apariția cu entuziasm fiind convins că pentru mulțimea tinereilor oameni de teatru, actori, regizori scenografi, designeri, scoși pe bandă rulantă de noile scoli particulare de teatru, care sunt aciuați prin tot felul de imobile, improvizate, înjghebând simulacre de teatre particulare, noul așezâmânt, care deși are la coadă un cuvânt cu conotații bahice, restaurant, cred că va fi o adevărată mană cerească. Deși clădirea nu e nouă, nici sala nu e nouă, nici spectacolul cu care s-a inaugurat sala nu e nou. Clădirea are o vechime de câteva decenii, iar premiera spectacolului s-a situat aproximativ acum 4 ani, cu ocazia căreia casa de producție Eurofirm, a scos și un CD cu același titlu. Dar ce contează. Dacă teatrul respectiv nu va fi acaparat, de anumite găști, ca unele din așezămintele teatrale bucureștene, sau nu va cădea pe mâinile unor impresari veroși, puși pe îmbogățire cu orice preț, va fi ceva ce mai toată lumea va avea de câștigat: actorii, dar mai ales spectatorii! Ca și vinurile, spectacolele vechi au farmecul lor, depinde însă de conținutul ce îl vor avea. Deși are o scenă mică, fără degajamente, mai potrivită pentru conferințe sau pentru recitaluri, ambalajul e deocamdată strălucitor. Revăzând sala mi-a amintit că în urmă cu 50 de ani aici a avut loc un recital de poezie eminesciană în care marele actor George Vraca a recitat cu neîntrecuta-i artă ”Luceafărul”, iar eu tânăr elev la Școala Populară de Artă, am rostit ”Cugetările sărmanului Dionis” Alături, sau odată cu cele patru săli date în folosință într-un ritm accelerat și cu osârdie de d-l Caramitru la Teatrul Național, noua sală de pe b-dul Elisabeta ar putea fi considerată una din micile minuni ale lumii în care trăim. Spectacolul inaugural a fost al unui mare artist: Horațiu Mălăiele. Personalitate plurivalentă, actor, caricaturist, având chiar un magazin în care figurile colegilor sunt hipertrofiate la comandă, cu simpatie, regizor de teatru și de film, autorul și interpretul mai multor spectacole de pe aproape toate scenele teatrelor din capitală, Național, Comedie, Metropolis, Bulandra, Tineretului, la care trebuie să adăugăm și provincia, deținând de câtva timp recordul absolut, integral al reprezentațiilor de teatru, îmbinând de multe ori succesul eclatant cu însuccesul cu…succes, ca cel cu ”O scrisoare Pierdută”, o gafă impardonabilă, de la Teatrul Național. Deține un record pe care nici un înaintaș, nici un contemporan nu l-a putut stabili. Nici chiar maestrul Beligan, Nici chiar marele, infatigabilul meu coleg prieten și amic, Florin Piersic. Nici chiar, pe vremuri, marele Dem. Rădulescu-Bibanu, campionul spectacolelor de la Sala Polivalentă și al tuturor șușanelelor. Record întrecut poate doar primul ministru. Pentru că dacă H. Mălăiele apare odată, de două ori, ai să zicem de trei ori pe săptămână în fața spectatorilor în săli diferite de teatru, care au maximum 800 de locuri, primul ministru apare în fiecare zi pe multiple canale de televiziune, totalizând, în ultimă instanță milioane de telespectatori! Dar, așa orb cum se declară, a reușit, în mod miraculos, să nimerească, conform zicalei populare, nu numai la Brăila, dar să străbată mai toate orașele și târgurile atât ale țării cât și ale mapamondului. S-ar putea din varii motive, independente de voința lui să nu fi ajuns la Anchoras sau la Birobidjan capitala republicii ruse evreiești. Sunt un Orb este de fapt ceace se numește în zilele noastr One man Shaw un spectacol care se vrea poetic, și chiar este de multe ori, îmbinând poezia cu muzica, humorul, causticitatea cu tandrețea, calități în care marele artist excelează cu prisosință într-un melanj uneori aiuritor. Și-au dat întâlnire în interpretarea marelui artist poeți de diferite vârste, din diferite epoci, de diferite valori și de diferite naționalități: Nazin Hickmet, Topârceanu, Sorescu, Geo Dumitrescu, Mircea Micu, Emil Brumaru, Teodor Pâcă, George Țărnea, pe care el, asemenea unui experimentatat matador, care în coride dă taurului lovitura de grație, aici pe scenă mânuește cum vrea, verbul , despică noi și minunate înțelesuri, și tălmăcește intențiile cele mai ascunse ale poemelor cu o plăcere aproape sadică și cu o o artă neîntrecută, H. Mălăiele punându-și amprenta interpretării sale pe oricare poezie, oricât de banală, căutând cu obstinație simpatia publicului. Oare, care actor n-ar vrea să izbutească să o obțină? Dar asemenea matatorului care are în fața sa un taur, H. Mălăiele are în față poezia cu care însă se luptă ca să o salveze de banalitate, despicând cuvântul, fraza, obținând de multe ori efecte inedite. Spectacolul începe timid și duios printr-o confesiune soresciană, la prima vedere pardoxală prin echivocul ei: Știa că era chior, dar în fața iubitei devine subit orb, iar ea, în mod miraculos reușește să vadă, prin el, ce e rău și ce e bine, și continuă cu două frumoase poezii, una a poetului comunist turc, Nazim Hickmet și alta a regretatului de toți Nichita Stănescu, expuse simplu, cald, fără înflorituri, dar acompaniate de muzica Mihaelei Măcelaru, după care trece prin melodramaticul poem a lui Adrian Păunescu, Părinții, rostit sfâșietor de morocănos, iar după câteva interludii sensibile prilejuite de Mircea Micu și Grigore Vieru, primul cu poezia Mama și al doilea cu respectiv Întrebare, urcă amețitor, prin intensitatea trăiri și a imaginilor dure din splendidul poem, Grajdurile de Smarald, în care poetulul lumpen, stâlp de cârciumă, Teodor Pâcă, a încearcat ”să pună șeile pe îngeri”, ca să coboare vertiginos la inodorul poem (f. puțin cunoscut) în care Topârcenu mărturisește cum a luat o boală venerică - se-ntâmplă și la case mai mari, nimeni nu e perfect - ajungând și mai jos la ciclul de versuri ale stimabilului poet Emil Brumaru, un extra obsedat sexual, poetic, (în unele poezii) în care anticul nume Andromaca este asociat prin diverse rime cu vaca și tot coboară, coboară deși actorul se metamorforizează vocal în mici glume grosiere cu efect caduc, de genul …”Reparata făcea pipi”, sau ”spune-mi iubit-o ce chiloți ai”, care făceau deliciul studenților de altă dată ca aceia cu chiloți, ca aceia cu Reparata…etc Tensiunea însă se redresează amețitor, era și timpul, în izbucnirea vulcanică, violentă, care atinge cote incandescente în finalul poemului lui George Tărnea, ”Sunt un actor fad”, o diatribă împotriva potentaților demagogi, poltroni, sfertodoxi, incapabili și corupți ai vremii noastre, cu exclamații retorice de genul, ”poporul meu contemplativ a fost belit în mod festiv” , în care actorul se dezlănțuie atât vocal, temperamental, cât și psihic, după care H. Mălăiele, calmându-se revine, acompaniat de muzica Mihaelei Măcelaru la starea primară, la tonul duios, insuportabil de duios, de la început menținându-si aserțiunea inițială că… deși știa că era chior în fața iubitei devenea orb, ca ea să vadă prin el ce e rău și ce e bine … Cu toate suișurile și coborâșurile lui, Sunt un orb, dedicat în subsidiar, encomiastic, femei, dragostei, amorului, cu vagi aluzii misogine, este un spectacol original, aproape unic și poate fi comparat pentru tensiunea interioară, prin varietatea trăirilor, doar cu colajul Eminescu de acum aproape 50 de ani susținut de marele actor George Vraca, de care am mai pomenit, (colaj reprezentat ulterior la teatrul de revistă C. Tănase), deși diferența fizică dintre cei doi actori e zdrobitore în favoarea celui dus dintre noi în urmă cu ani. 21. 11. 2013

vineri, 15 noiembrie 2013

Un găinar

Un găinar Jurnalistul şi fostul consul al României la Marsilia I.T.Morar povesteşte pe blogul său personal următoarele: "Eram angajat la trustului Pro, la emisiunea moderată de Andrei Zaharescu, când am aflat că A. Z fusese dat afară pentru vina că lua mită de la colaboratori externi. Chestia asta s-a aflat când o colegă s-a dus să facă un reportaj la o clinică modernă, privată şi la plecare, patronul firmei a întrebat cît trebuie să plătească. Nu costă nimic, a spus reporteriţa, iar interlocutorul său i-a dezvăluit că, la un reportaj, făcut în urmă, Andrei Zaharescu, autorul reportajului, a cerut bani de publicitate, pentru care a eliberat chitanţă. Colega a relatat întîmplarea conducerii Pro Tv şi s-a aflat că, chitanţa respectivă nu avea nici o legătură cu trustul, banii i-au mers lui direct în buzunar, în consecinţă Adrian Sârbu l-a dat afară, cu menţiunea că nu-i se va permite să se angajeze doi ani la nici o televiziune.” Până acum au fost demascaţi ca şpăgari numai judecătorii, miniştrii, subsecretarii de stat, primarii, poliţişti, profesori, directori de şcoli, consilierii municipali, doctorii în drept, doctorii în medicină, vameşii, până şi portarii spitalelor au fost demascaţi că i-au mită. În România s-a încetăţenit chiar mita pe care să se scrie Mită.. Era strigător la cer să se constate că numai breasla actorilor a rămas codaşă la capitolul şpagă. Dar iată că a venit vremea ca şi din rândurile actorilor să fie ales spre a fii demascat un şpăgar. Toate categoriile sociale, toate tagmele au dovedit să au şpăgarii lor, temeinici, cu acte-n regulă, dovediţi, aruncaţi pradă justiţiei, numai tagma actorililor rămăsese codaşă şi era ruşinos şi ar fi fost o mare nedreptate ca breasla sau tagma oamenilor de teatru să nu aibă și ea un şpăgar Dar iată că nedreptatea s-a încheiat. Tagma actorilor se poate lăuda acum că are şi ea şpăgarul ei. Şi nu doar bănuit, ci dovedit. Cu ani în urmă mai fuseseră daţi în vileag ca şpăgari, doi directori ai teatrului Nottara, dar n-au putut fi dovediţi. Şi dacă nu e dovada, vorba soţiei Împuşcatului, totul e doar vorbe-n vânt, cum spune şi proverbul: hoţul neprins e şpăgar cinstit. Aşa, vorbe despre directori de teatru şpăgari, care fac pe din două cu regizori adaptările, dramatizările, sau blaturile cu dramaturgii care le oferă drept recompensă, că le joacă o piesă, excursii la Cannes, la Paris, la Viena, sau că jucând Poker cu cu ei sunt lăsaţi să câştige la cacialmale sume importante, umblă diverse vorbe prin cafenele, cârciumi, pe unde se strâng enoriaşii celei de a şaptea sau a opta arte, dar nimic nu s-a putut dovedii. Sau că directori de teatru, care nefiind siguri că vor primii şpagă, declară că nu pot citi piese de teatru ca o cunoscută directoare a unui teatru bucureştean, nu ai ce să le zici, nici cum să-i cataloghezi. Acum adevărul a ieşit la iveală în toată splendoarea lui şi tagma s-a reabilitat în ochii opiniei publice a şpăgarilor. Devenise chiar ciudat că din rândurile slujitorilor Thaliei nu ieşise la iveală nici un şpăgar mai ca lumea. Era chiar jenant. Se bănuia că ar fi o manevră a unor cercuri „oculte”. A. Z. că despre el e vorba e adevărat că a absolvit facultatea de teatru, dar n-a profesat. El şi-a dat seamă că meseria de actor e ea nobilă, dar actualmente nu mai e prosperă. E prosperă, decât dacă te numeşti Rebenciug, sau Mălăele. Sau Maia Morgenstern. Sau, bineînțeles neobositul, infatigabilui, unicul, neprețuitul și iubitul nu numai de femei, Florin Piersic. Atunci Andrei Zaharescu a optat în favoarea funcției de crainic şi realizator Tv. Nu era mai bănoasă la început dar a intuit că are foarte multe perspective care îi pot aduce mari beneficii. Şi a avut dreptate. După ce a fost dovedit ca şpăgar, a fost răsplătit cu postul de purtător de cuvânt a primului ministru şi ulterior i s-a acordat titlul de consul în Africa de Sud. În prospera sa activitate a avut doar o mică neînţelegere cu Adrian Sârbu care s-a dovedit opac, neînţelegând gestul său care era benevol, neimpus de nimeni şi l-a dat afară, interzicându-i să mai apară la vreun canal de televiziune. Atunci guvernului a considerat că i s-a făcut o nedreptate, angajându-l pe post de consilier şi intuindu-se inventivitatea deosebită de care a dat dovadă în a lua şpagă, a fost promovat consilier în Africa de Sud. Dar se pare că el regretă că din cauza unui accident nefericit i-a fost întreruptă cariera de şpăgar cu chitanţier, ajungând consul. Unde? La dracu-n praznic, tocmai în Africa de Sud. De la cine mai poate lua el mită în calitate de consul în Africa de Sud, m-am întrebat? Dar imediat m-am bătut peste gură. Oare Africa de Sud nu are cea mai mare producţie de diamante?

miercuri, 6 noiembrie 2013

Final de festival

Final de festival Ediția a XXIII-a a F. N. T s-a încheiat, deși era cât pe aci să nu mai aibă loc din cauza unor dificultăți financiare…Dar până la urmă impasul a fost depășit și timp de zece zile s-au putut derula prin faţa spectatorilor bucureşteni şi a invitaţilor din străinătate (spectacolele au fost titrate şi în limba engleză, iar cele ale teatrelor maghiare și în limba română) zeci de spectacole în câteva săli bucureştene. S-au putut vedea câte două spectacole pe zi. Cine a avut timp, dispoziţie şi a putut învinge oboseala, în unele zile a putut vedea chiar trei. “Ediţia 2013 şi-a dorit să le propună spectatorilor, un eșantion concentrat, reprezentativ, al artei scenice românești așa cum s-a înfățișat ea pe parcursul stagiunii 2012-2013”, a declarat în scris d-na Alice Georgescu directorul şi selecţionarul unic al festivalului, în prefaţa caietului program al festivalului. Întradevăr selecţia oferită a avut o bună cumpătare, îmbinând mai multe cerințe și opinii, iar la spectacolele oferite se mai adaugă multe activităţi conexe, legate, bineînţeles, tot de teatru: lansări de cărţi, filme, conferinţe, audiţii Radio, etc. Peste toate astea se poate adăuga un impresionant caiet-program cu toate spectacolele prezentate şi cu activităţile anexe, încât spectatorul să ştie précis încotr-o îşi va îndrepta paşii. Desigur, ca la orice festival au fost bucurii depline, adică cote înalte de artă artistică, ca spectacolul de la Opera din Iaşi, cu Troenele, dar şi dezamăgiri ca de exemplu cel semnat de Mihai Mănuţiu în dublă ipostază de scenarist şi regizor, la Teatrul Naţional din Iaşi. Au fost mai multe cote slabe, ca să le numesc eufemistic, sau spectacole mai vechi, asezonate, lustruite ca să pară noi, ca cel de la Craiova cu “O scrisoare Pierdută” semnat de M. Cornişteanu, altfel un regizor stimabil autor al unor nenumărate succese. Dar dezamăgirile nu vreau să le contabilizez. Ele sunt inerente într-un festival de o asemenea factură și în mod sigur cei în cauză şi-au dat seama după reacţiile publicului. De exemplu cazul spectacolului cu Pescăruşul al Teatrului German din Timişoara semnat de un minunat regizor, Y. Kordonski, dar care însă n-a găsit interpreţi pe măsura intenţiilor sale. Publicul a dat năvală, dar la pauză foarte mulți spectatori au plecat ilustrându-se perfect proverbul că la pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Au mai existat şi alte ciudăţenii: spectacole prezentate în excelentul caiet program, dar care n-au avut reprezentaţii ca: Povestea Soldatului la Teatrul Odeon sau 4 (patru) spectacole ale teatrului Bulandra: “Căsătoria”, “Îngropaţi-mă după plintă” (amândouă regisate de Yuri. Kordonski, “Conul Leonida de faţă cu reacţiunea” (regizor Silviu Purcărete), “Lear(a)” regizor Andrei Şerban. Ce s-o fi întâmplat?? În altă ordine de idei, opinia mea este că vârful festivalului l-a constituit spectacolul lui Andrei Andrei Şerban, un tot rotund, unitar, care, după atâţia ani, şlefuit ca un diamant, a atins perfecţiunea. Ansamblu, corurile, muzica originală compusă de Liz Swados, costumele creiate de Doina Levintza…interpretele (soliste) Hecuba (Simona Titeanu, Laura M. Scripcaru, Maria Macsim Nicoară), Andromaca (Ana M. Donose, Marinela Nicoară), Casandra (Lăcrimioara M. Hrubaru,, Cristina Grigoraș), dar mai ales Helena (Cristina Tâlmaciu, Ana M. Donose) au fost la înălţime şi scene întregi au atins paroxismul spectacologic, ca aceea cu dansatorul urs, violator (Victor Zaharia). E o minunăţie a artei teatrului. A fost bine că A. Şerban şi-a reluat demersul regizoral adnotat, corectat, adăugat. Îi mai rămâne o singură şi unică ipostază: aceia de reface spectacolul în limba română. Există o traducere admirabilă prin conciziunea şi plasticitatea ei a poetului Dan Botta, de care marele regizor, alături de echipa sa credincioasă de care nu se desparte, ar trebui să se folosească. De fapt, Teatrului Naţional din Iaşi i se datorează primul spectacol post belic cu Troenele realizat de Anca Ovanez în limba română, în anul de graţie 1969 (după ce A. Şerban realizase faimoasele sale spectacole de la Piatra Neamţ şi-şi luase sborul, cu o bursă Ford, spre SUA) spectacolul Ancăi Ovanez având ca protagonişti pe Cornelia Gheorghiu, Liana Mărgineanu, Cornelia Hâncu, Viorica Popescu, Costel Constantin, Sergiu Tudose. Au fost multe spectacole interesante în peisajul festivalului. Mai toate ar merita o cronică specială, ca, de exemplu, cel oferit Teatrul (de limbă maghiară) Tamasi Aron din Sf. Gheorghe, în regia lui Laszlo Bocsardi, cu un interpret remarcabil al Avarului, cu o scenă antologică, unicat, care ar putea fi denumită “Harpagon în pielea goală”, dar spațiul, în mod sigur, nu-mi permite. Spectacolul Teatrului de Nord din Satu Mare cu piesa lui Matei Vişnec regisat de Ovidiu Căiţa, “Paparazzi sau cronica unui răsărit de soare avortat” m-a impresionat în mod deosebit prin calitatea lui profesională. Matei Vişnec, un nume care a ţâşnit în teatrul românesc puţin înainte evenimentele din Decembrie 89, a scris o sumedenie de piese, (20 cu cea de faţă, până în anul 1992 când au apărut 2 volume de teatru la Cartea Românească) încercând, probabil să-l depăşească pe Paul Everac. Până la data curentă are 21 de volume apărute în România şi tot atâtea în străinătate (trei în Bulgaria) Dacă nu l-a depăşit, cu siguranţă îl va depăşii. Are doar doar 57 de ani. A plecat la Paris la vârsta lui Isus Christos matur, adică la 33 de ani. Dacă la început îşi denumea piesele cu un sigur cuvânt (Dinţii, Uşa), ulterior chiar cu două (ţara lui Godot, Arthur Osânditul) de la un timp a ajuns să aibă titluri kilometrice ca: “Mamă dar ăştia au ajuns să povestească în actul doi ce se-ntâmplă în actul întâi” Sau: “Istoria urşilor Panda şi a unui saxofonist care avea o iubită la Frankfurt”, realizând, în mod sigur cele mai lungi titluri ale unor piese de teatru din literature dramatică română, depăşindu-l, după cum se poate observa pe cel al piesei de faţă. Cred că nu există teatru în ţară care să nu-i fi jucat o piesă. Dacă la inceputul comunismului a existat o epocă Baranga, ulterior urmată de una Everac, epoca actuală se poate denumi: Matei Vişniec! “Paparazzi”…de fapt este un eseu dramatic format din mai multe secvenţe care are câte un personaj de legătură (orbul, cerşetorul) şi se petrece undeva pe o stradă populată, bineînţeles cu lumpeni, chiar asasini de ocazie, (după propria lor mărturisire), și tot felul de personaje ciudate, fără o carcterizare precisă, unde există bineînţeles o cafenea, cu ocazia căreia aflăm amănuntul că se plăteşte în franci, (deci undeva în Franţa) remodelându-mi impresia că s-ar petrece undeva în scumpa noastră ţară, pe care o iubim, o stimăm, ne joacă piesele, dar noi locuim în străinătate, în spaţiul Schengen, că acolo se plăteşte mai bine serviciile pe care le prestăm. Bechet, Ionescu, Mrojek, Pinter chiar Mazilu și Băieșu se îmbulzesc în textul lui Vişniec dând naştere de multe ori unui compozit ciudat spectacologic, care are dorinţa de a copia identic realitatea cea mai diurnă, personaje destul de rudimentare care folosesc expresiile cele mai uzuale, iar alteori cuprinse de verbozitate fantastică debitează neînterupt, panseuri, teorii nebuloase exibându-se, uneori fermecător, alteori déjà vu În cazul de faţă autorul este, împreună cu personajele sale, torturat de sfârşitul iminent al lumii anunţat de mai toate canalele de televiziune, de toţi comentatorii politici, economici şi chiar sportivi şi în consecinţă traectoria personajelor e angoasată, panicată, neliniştită, absurdă. - D-le trebuie să plătiţi consumaţia, spune o bamaniță - Când peste câteva minute, va veni sfârşitul lumii d-ta ai pretenţia să plătesc consumaţia, întreabă clientul care îngurgitează apă minerală - Chiar dacă vine sfârşitul lumii aveţi obligaţia de a plăti consumaţia, răspunde logic barmanița (ce replică maziliană) Într-un décor semnat de Eliza Labancz, Ovidiu Căiţa reuşeşte performanţa să dea consistenţă şi adevăr unor personagii fantomatice, unor scheme de fapt, într-o lume ce se vrea crepusculară. Scena cea mai copioasă, mai plină de humor absurd din spectacol, căruia regizorului i-a reuşit de minune şi a stors-o de toate semnificaţiile ei ascunse, plină de un savuros humor, este scena “sacului” (de fapt remontată de autor după celebra scenă a sacului din “Vicleniile lui Scapin” de Moliere. Întreaga distibuţie, chiar şi cei în apariţiile fără cuvinte , dar mai ales omul din sac (Ionuț Mateescu) trebuiesc felicitaţi pentru performanţa de a realizea un frumos şi rotund spectacol modern cu un text destul de debil uneori: Ciudat: un teatru românesc, la hotarul ţării care nu are un nume caracteristic, care să-i dea o personalitate, ci doar o indicație geografică! (o sugestie: acolo a montat câteva spectacole marele artist care trăieşte acum la Monreal: Septimiu Sever, care era ardelean get beget) Nu pot încheia cronica fără să amintesc de două emoționante spectacole: unul de poezie și muzică susținut de Ion Caramitru și de violoncelul lui Adrian Naghie …(ințiativă care ar trebui extinsă și cu alți actori care ar putea susține chiar singuri un recital)…și alt exemplu cu un teatru întradevăr independent care are acum un sediu improvizat (de fapt ca mai toate teatrele independente), care și-a făcut loc în festival numai și numai calităților originale ale spectacolulului cu piesa lui Tennesse Wiliams, “Un tramvai numit dorință “regizat de Andrei și Andreea Grosu și interpretat impecabil de tinerii actori Mihaela Trofimov, Florina Gleznea, Nicoleta Lefter, Liviu Pintileasa și Richard Bovinoviczki Trebuie remarcat că pe lângă teatrele de stat, suvenţionate de la buget au apărut şi unele teatre independente, ca nişte flori de colţ rare, nesuvenţionate decât de pasiunea celor ce le alcătuiesc: unele total independente ca Godot Café-Teatru sau Unteatru (funcţionând într-un local improvizat dar având un excelent și surprinzător spectacol cu “Un tramvai numit dorinţă” de Tennesee Williams care ar merita desigur un premiu) şi altele afiliate încă la Teatrul-Mamă ca Studioul “Yorik”, compania Tompa Miklos (care a produs interesantul spectacol cu piesa scriitorului maghiar Csaba Szekely Bezna din mină) şi Compania “Liviu Rebreanu ale Teatrului de stat din Tg. Mureş. (ultima a produs un amuzant spectacol cu “Scola Nevestelor”, într-un décor fabulos) Extraordinară emulaţie teatrală la Tg. Mureş! Când credeam că festivalul se va încheia fără să prezinte o piesă românească de actualitate, (celelalte spectacole fiind purgate de orice aluzie la contemporaneitate, mai rău decât pe timpul Împușcatului), în penultima zi, am avut bucuria și plăcerea de asista la o bombă dramatică: Spectacolul oferit de Studioul Yorick al Teatrul de stat din Tg. Mureș și Compania Tompa Miclos, Bezna în Mină, a scriitorului maghiar Csaba Szekely în care se vorbește pe larg de ce se petrece azi România la nivel micro. Însă în limba maghiară: “În lupta acerbă pentru putere unii nu se sfiesc să recurgă chiar și la cele mai imorale instrumente. Aflându-se în pragul alegerilor pentru primăria localității, edilul ununui sat se agață de funcție până la ultima-i suflare. Corupție, nționalism – două teme răspândite, tratate drept tabuuri într-o societate tradiționalistă maghiară”, se scrie în micul caiet program. Autorul, regizorul Aba Sebastyen, interpreți, Laszlo Szacacs, Barna Banyai Kelemen, Miklos Levente Ordog (o cu tremă), Juliana Cziko, dar mai ales Dorottya Nagy, au dat, după părerea mea o lecție de artă interpretativă și curaj civic, prezentând dramatic realitățile dure din România de azi. Când oare teatreele din România vor avea curajul de a arăta realitatea țări, pe scenă? Probabil printr-un ordin guvernamental, ca pe vremuri, sau…la “Sfântul așteaptă”, frica că le va fugii scaunul de sub fund al actualilor manageri, fiind prea mare… Duminică seara după intresantul și prolixul spectacol al Teatrului Național din Timișoara, al reputatului, de acum regizor Hausvater, dar cu multe minusuri, provenite din inabilitățile scenaristului, dar salvat în ultimă instanță de entuziasmul și pasiunea grupului de actori care l-au interpretat, fost anunțat și marele premiu al Festivalui Național de Teatru oferit de juriul Internațional al criticii, unui teatru extrem de tânăr Uniteatru! Bam-bam! P. S.: Un fapt fără legătură cu estetica teatrului ci datorat doar îmbulzelii: Mă găseam ca spectator la “Troienele” pe scenă, nu în sală unde se desfăşura prima parte a spectacolului regisat de Andrei Şerban. Stam, împreună cu ceilalţi peste 300 de spectatori (cifră aproximativă) pur şi simplu lipiţi unul de altul ca sardele într-o conservă şi ascultam litaniile sguduitoare ale Troenelor într-o limbă necunoscută mie, cu toate eforturile ce le făcem, când, deodată, am simţit cum o persoană adultă s-a lipit de spatele meu nepermis de mult. La început concentrat la tot ce se petrecea pe estradele pe care troenele îşi pângeau soarta şi la dute-vino-ul din jur, al carelor în care erau transportate învinsele, (maltratate sadic), împinşi de “greci” mătăhăloşi, care miroseau a Dior, n-am dat importanţă faptului în sine. Mai stătusem în aglomeraţii similare în metroul londonez şi parizian şi la celălat spectacol cu “Troenele” din anii ‘90 de la Teatrul Naţional, regisat tot de A. Şerban. Dar la un moment dat când apăsarea din spate a devenit excesivă, aproape de nesuportat, pradă unui gând ascuns, am dus mâna la buzunarul de la spate al pantalonilor şi am constatat cu stupoare că nu mai am portofelul! M-am întors cu greu, folosind din plin coatele şi în spatele meu am descoperit o planturoasă doamnă pe care o cunoşteam bine şi care în niciun caz nu putea să aibă o asemenea îndeletnicire. Atunci, instantaneu, m-am întrebat unde ar putea fi portofelul meu?

marți, 5 noiembrie 2013

Început de repetiții

Marți 5 Noembrie a.c a avut loc la centrul socio - cultural Jean Louis Calderon al primăriei sectorului 2, în prezența autorului, prima lecură a piesei "Ah, ce bine e să faci amor pe ploaie" de Prof. Radu Iftimovici. Vor participa actorii Jannine Stavarache, Ștefan Velniciuc, Florina Luican,. Regia spectacolului va fi semnată de Candid Stoica și Mircea Crețu.

luni, 4 noiembrie 2013

Marele Premiu

Marele premiu al Festivalului Național de Teatru, oferit de juriul internațional a criticilor de teatru a fost atribuit teatrului Unteatru pentru spectacolul Un tramvai numit dorință de Tennesse William, regizat de Andrei și Andreia Grosu, având interpreți pe Nicoleta Trofimov și Florena Gleznea (Blanche) Nicoleta Lefter,(Stela) Liviu Pintileasa (Kovalski),Richard Bovinoczky (Mitch)

vineri, 1 noiembrie 2013

Ieri mi s-a vândut la caseria Teatrului de Comedie ultimul volum "Culise", din cele 20 pe care le-am primit de la Tipo Moldova În loc să mă bucur m-am întristat. Am rămas fără Culise. V-a trebui să comand alte exemplare.Sunt curios să aflu cine l-a cumpărat.