candid Stoica

candid Stoica

miercuri, 24 noiembrie 2010

Un om tăcut

Azi cînd fiecare vrea să vorbească, să-și expună părerile, să arate unde greșește guvernul, dar mai ales opoziția, când logoreia națională a atins cote alarmante, am cunoscut un om care nu vorbeste, fără să fie mut. E unul din cei mai liniștite și mai enigmatice personaje de la rotonda ”Boema 133” Deși mă duc de multe ori acolo și câteodată stăm la aceiași masă încă nu știu cum îl cheamă. În gărăiala generată de eferfescența ideilor, de matrapazlâcurile guvernanților, de jugulațiile și jubilațiile opoziției, de presiunea alcolurilor și a berei, el tace. Din când în când vorbește. Când, de exemplu, cineva îl întreabă cît e ceasul, atunci răspunde lapidar: ”Nu știu, n-am ceas. Intrebat de un negustor ambulant dacă nu vrea să cumpere o carte a răspuns dând negativ din cap: ”Mai am acasă una!” Intrebat de cineva unde e Piața Romană, n-a mai pierdut timpul cu vorbe și a arătat doar cu mâna în direcția respectivă. Cîteodată având chef de conversție spune: ”Eu, plec. - Da, da, da, răspunde când îl sună mobilul după care îl închide calm și…tăcut.


- Am lucrat la Scânteia, i-a spus el o dată, într-o zi cu soare când a fost luat la zor de un cherchelit care a vrut să știe de ce tace…

Dacă sglobiul general în retragere, cumnat cu un fost prim ministru îl întreabă ce zi e, la data respectivă răspunde corect: Marți dacă e marți, Joi dacă e joi. Duminică nu răspunde că nu vine la local fiind ocupat cu nepotul. Nu știu cum îl cheamă, dar asta cred că am mai spus-o

- Apă minerală! răspunde, dacă e întrebat ce bea,

Fără să-mi spună un cuvânt într-o zi mi-a pus în față lânga sticla cu bere cu care mă delectez de câte ori mă duc acolo, un volum: Călae, scria pe copertă

- E de mine , mi-a spus el și a tăcut scurt

- Văd că e de Ștefan Dorgozin, i-am spus eu

- Eu sunt ăla, a continuat el discuția.

Am luat volumul și l-am răsfoit la început plictisit, dar la un moment dat scrisul molcom de povestitor s-a iuțit și m-a prins, m-a captivat și până în final nu l-am mai lăsat din mână descoperind astfel în tăcutul personaj de la Boema 133 un povestitor redutabil și o carte exepțională rivalizând cu cele mai bune cărți care s-au scris despre țărani.

Inscripție pe o sticlă de vin de treisferturi care a costat 20 de lei:
Femeie, tu ușoară din epocile grele / ce ți-ai transcris istoria pe piele / să o citească în infern toți dracii / la editura unde-ți publici cracii / te aștept ca un nevolnic crai de ghindă / să-ți descifrez popoul în oglindă / dar nu oricum, ci dacă vrei, subtil / după metodiul vechi a lui Chiril / să-l pipăi grav ân alfabetul Braille / ca un țăran ce seamănă mălai / și care, când înfige plugu-n brazdă / simte c-ar lua tarlaua de nevastă.
                                                                                            Mircea Dinescu...22. 11. 2010.

joi, 11 noiembrie 2010

Kuki și tăria sentimentelor

Ducându-mă spre Boema 133 l-am întâlnit pe d-l general Kuki în fața mașinii sale, un monstru, fără șenile (ceva de genul 4 ori 4) uitându-se intens la o pată mare și masivă, care semăna cu balegă, de pe parbrizul mașini sale, neințelegând cum de apăruse acolo.


- D-ta ai făcut asta l-a întrebat el pe un domn înalt și bine făcut, cam de aceiași vârstă cu el, care stătea lângă mașină.

- Da, răspuns cel întrebat, fără să fie constrâns de nimeni să facă această mărturisire, pentru că ai parcat într-un loc nereglementar și…

Dar n-a mai apucat să termine fraza că Kuki i-a aplicat o lovitură fulgerătoare la carotidă, făcândul pe bietul om să se îndoaie de mijloc și să alunece spre pământ

În momentul în care trupul celui lovit nu ajunsese încă la pământ și Kuki se pregătea să-i aplice o a doua lovitură, de la o fereastră a blocului din spate, s-a auzit un strigăt sfâșietor: ”Nu-l bate Kuki, e soțul meu” și o făptură de gen feminin a năvălit la locul crimei și în loc să-și ajute soțul prăbușit, la îmbrățișat pe violentul general, șoptindui languros: ”De 20 de ani te aștept, bestie!”

Încidentul s-a terminat cu o înfrațire a celor trei în local cu mai multe sticle de vin scump

joi, 4 noiembrie 2010

La moartea unui actor

...Și George nu mai vine...De curând, a plecat dintre noi, anonim, un excelent actor, un animator al teatrului, un pasionat al scenei, un admirabil coleg, un om vesel şi inteligent...




A murit acasă, deşi, asemenea tuturor actorilor, ar fi vrut să închidă ochii pe scenă. Fiindcă a trăit, a muncit numai si numai pentru scenă, ca actor, ca regizor, comediograf, poet, prozator, iar teatrul nu numai că l-a pensionat, dar l-a tratat cu indiferenţă. Asta l-a mâhnit cel mai mult. Indiferenţa ucide la fel ca şi glonţul.



Într-o lume în care relaţiile şi banii sunt primordiale a avut naivitatea să creadă că se poate realiza prin forţe propri, doar prin puterea talentului. Şi talent avea cu carul. Acesta însă nu i-a adus nici premii, nici recunoaşterea oficială a regimului, pe care în adâncul sufletului îl detesta.



Dorea cu obstinaţie să aducă pe scenă adevărul, într-o lume sufocată de pocife. Căuta acele texte care ar fi putut arăta spectatorilor şi o altă faţă a oamenilor din România, care, de regulă, era în contradicţie cu propaganda oficială. În memoria

generaţiilor mai vârstnice au rămas de neşters spectacole ca Jan fiul lui Ion, Caractere (după Monciu Sudinschi), Maria Tănase...





A ajutat tineri actori de talent, care, mai târziu, când au ajuns în posturi de conducere, nu i-au răsplătit generozitatea. Cei care l-au cunoscut erau uimiţi de nemaipomenita lui vivacitate, de hazul şi inventivitatea debordantă, de capacitatea de a se dărui scenei cu toată fiinţa lui...



Gândindu-se la moarte, şi-o fi dorit, poate, să fie depus la teatrul pe care şi-a dat silinţa să-l înobileze cu arta sa. Dar n-a avut parte de aşa ceva. A fost depus undeva, la o biserică de cartier, apoi în sala de rugăciuni a crematoriului. Dar oriunde ar fi fost, pentru mulţi dintre noi, George Bănică rămâne o pasăre rară!

Discuție la o repetiție

- Trebuie să fie un om nebun ca să scrie o carte de peste cinci sute de pagini, a exclamat un cunoscut regizor autor de spectacole mamut la mai multe teatre bucureștene, atunci când i-am oferit volumul meu de amintiri, Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei, unde în vreo sută de pagini, mă ocupam și de personalitatea lui funambulească.


- Dar cum se numește regizorul care face spectacole de peste patru ore, l-am întrebat

- Evident, sifilitic, mi-a răspuns promt cu sinceritatea-i cunoscută celebrul regizor.