O PIESĂ DESPRE VIAȚA  ACTORILOR  AMERICANI

 

Iar Teatru !

• Am fost iar la teatru                                                                                                                              eternul magnet                                                                                                                        etenul viciu                                                                                                                                      de care nu pot să mă despart                                                                                                               E lumea mirifică                                                                                                                                  în care am trăit mai toată viața.                                                                                                   Era un spectacol bun                                                                                                                    actorii erau excelenți                                                                                                                         publicul le sorbea arta                                                                                                                           dar deadată                                                                                                                        mi-am dat seama                                                                                                         că nu mai urmăresc spectacolul                                                                                                                            la care mă uitam, la care venisem                                                                                                                                  ci aveam în ochi,                                                                                                                                         cu totul altul                                                                                                                                    în care jucasem și eu                                                                                                                              în urmă, oho,  cu 60 de ani                                                                                                                      la absolvirea IATC.                                                                                                                                 Spectacolul la care eram prezent                                                                                                       Pe care-l priveam detașat                                                                                         era Steaua fără nume.                                                                                                 Spectacolul de acum 60 de ani                                                                                                          pe care-l priveam cu ochii minți                                                                                                                      avea același nume                                                                                                                                                 dar alți interpreți                                                                                                                            Unde esti Puiu Pomoje                                                                                                                       atât de tânăr în Marin Miroiu?                                                                                                                              Și tu Vasile Gheorghiu în Grig?                                                                                                                     sau guraliva Ileana Anghelescu                                                                                                                 în d-ra Cucu ? și înțeleptul Sandu Lazăr?                                                                                       dar mai ales enigmatica Anca Roșu                                                                                                 în femeia cu un nume atît de dulce:                                                                                                             Mona care apare într-o gară                                                                                                  într-o mică localitate                                                                                                                zăpăcind viața bărbaților orașului                                                                                                                care nu mai văzuseră așa ceva.                                                                                                 V-ați dus, ne-ați părăsit                                                                                                                       ați plecat acolo sus                                                                                                                              în eter                                                                                                                                                           unde ne închipuim că e cer.                                                                                                                      Am mai rămas câțva :                                                                                                                 Hasnaș (șeful gării),                                                                                                            Violeta Andrei, (Eleva)..                                                      

                                         Dostoevski la Teatrul Mic

 

În pletora de reluări,  de dramatizări, de piese clasice cărora li se schimbă titlul, în sărăcia vizibilă cu ochiul liber a repertoriilor teatrelor, imbibate cu piese de mâna cincea, care au făcut succes în secolul trecut, spectacolul cu o veche dramatizare a Frațiilor  Karamazov de la Teatrul Mic, teatru care a devenit printr-un concurs de împrejurări nefavorabile, extrem de mic, constituie un reviriment cât se poate de fericit…                                                                                                                                               Gogol, Cehov, Dostoevski, au făcut întodeauna dealungul timpului casă bună   cu actorii și regizorii români. Istoria teatrului amintește de un spectacol cu frații Karamazov la unul din primele teatre particulare din timpurile modern, la Teatrul Regina Maria (compania Bulandra, Manolescu) .                                                                                                                             Regizoarea Nona Ciobanu, titrată  de multe facultăți și universități din străinătate, mult premiată cu diverse distincții,  autoare sau participantă la numeroase workshop-uri de la Amsterdam și La Valeta la Cambridge a avut îndrăzneala să reia un vechi proiect Dostoevski realizat în 1981 de Horia Lovinescu și Dan Micu cu o echipă de excelenți interpreți ai Teatrului Nottara din vremea aceia (din care a făcut parte Dragoș Pâslaru (Alexei) care ulterior printr-o tulburătoare coincidență religioasă, s-a călugărit.                                                                                                                                  Spectacolul de atunci ca și cel de acum a constituit  pentru mulți din cei implicați o piatră de încercare a …potențelor artistice.  H. Lovinescu aflat la vârsta senectuții după ce se plictisise să facă critica socetății burgheze în Lumina de la Ulmi (o piesă proletcultistă prin excelență) și Citadela Sfărâmată s-a hotărât să rupă încăodată cu trecutul său încercând să se reinventeze cu acest scenariu )                                                                                                                                            Dramatizarea sau mai curând scenariul lui H. Lovinescu și Dan Micu se constituie  de fapt  ca un decupaj uneori cinematografic, uneori prezentând scene separat decupate (ca aceea cu Marele Inchizitor), cu un decor care se metamorfozează continuu, lumea Karamazovilor  aratându-se publicului, astăzi, paradoxală, complexă,  lume în care suferinţa este necesară, asumată, mântuitoare; o lume polifonică, în care sufletul omenesc e întors pe toate feţele, până la ultima consecinţă”, descriere pe care  Nona Ciobanu încearcă să o redea   ajutată de o trupă de actori (din noile generații) curajoși și pasionați de textul Dostoevskian și de un décor mai mult decât ingenios, (Peter Kosir) care pe parcursul desfășurării spectacolului devine un fel de participant activ la trama dramatizării, combinându-se în nenumărate ipostaze, devenind când     sală de tribunal, când mânăstire, când bibliotecă, etc.transportând povestea spre spații mai apropiate de  noi.                                                                                                                                                     Cei patru Karamazovi, care sunt de fapt cinci sunt întruchipați de  Marian Râlea, (Bătrânul, Feodor), de Cristian Iacob (Ivan), de Radu Zetu (Dimitri ), de Rareș Florin Stoica (Alexei ) la care se adaugă   figura fiului nelegitim, Smerdiacov ( Bogdan Talașman), care duc o luptă cu textul romanului timp de două ore și jumătate, în final lăsând publicului o impresie excelentă…         Marian Râlea realizează cu mijloace care-i sunt la îndemână figura odioasă, rapace a bătrânului Feodor, eșuat într-un măscărici, cum singur se autodefinește,  care împreună cu autori scenariului nu-i redă decât partea cavernoasă a personalității sale, fără nici o urmă de umanitate.              Cristian Iacob creiază un tip de intelectual auster în luptă cu demonii gândirii, întrebarea care îl obsedează  fiind : „dacă poate fi iubită o viaţă atât de absurd orânduită?  Îl poţi crede pe cel care a rânduit-o astfel?” …Rareș Florin Stoica vădit persecutat de replici încearcă și de multe ori reușește să redea un personaj în care naivitatea sufletească, aproape angelică, aproape neomenească este pe primul plan. Crescut într-o mânăstire, sub influenţa egumenilor şi mai ales a credinţei în Dumnezeu, acesta crede neîncetat în mântuirea sufletelor fraţilor şi a  tatălui său.                                                                                                   Radu Zetu (Dmitri, la fel de desfrânat si petrecareț, ca și tatăl său ), realizează, cred, personajul cel mai împlinit, cel mai complect  al spectacolului  reușind de multe ori cu siguranță o adevărată creație…                                                                                                                                             Simona Mihăescu (Gușenka) și Gabriela Iacob (Katia) se străduiesc  cu înfrigurare să dea aparițiilor lor  greutate nu numai corporalitat , efortul lor fiind fatal opturat de  de scenariu.      O apariție impresionantă aproape fără replici realizează Petre Moraru în starețul Zosima, demonstrând, dacă mai era nevoie că deși în teatru de multe ori primează replica, cuvântul, și tăcerea poate contribui din plin  la efectul dramatic. …                                                                               Despre ciudatul, halucinantul personaj al lui Smerdiacov, care ocupă un mare capitol în roman  se pot spune multe, dar despre prestația lui Bogdan Tălmășan (Smerdiacov) din păcate nu se poate spune mare lucru, cu toate bunele inteții ale ale  actorului,  secvența respectivă nefiind din păcate semnificativă.                                                                                                                                            Mai apar în mici roluri Avram Birău și Ion Lupu încercând să caracterizeze prin mici atitudini doi vecini, participanți la celebra discuție din chilia starețului Zosima, iar Oana Albu produce o surprinzătoare apariție în două rolișoare (Rakitin și Procurorul )                                                                              La reușita spectacolului contribuie în mare măsură  și Vasili Șirli care rescrie o muzică care nu se vrea doar ilustrativă, ci devine un personaj conflictual denumindu-se ca un spațiu sonor adecuat…                                                                                                                                      Despre costumele marei creatoare Doina Levințea nu se poate spune decât că sunt…aproximative. Probabil că așa și-a propus… Multe felicitări pentru numeroasa echipa tehnică care mișcă în diverse ipostaze decorul cu o precizie de ceasornic elvețian și celor care au alcătuit caietul program distribuit, atenție,  gratis…                                                                                                                În final,  scenariul destul de trunchiat al lui Horia  Lovinescu și Dan Micu, adnotat pe ici pe colo de regizoare poate lăsa liberă o  întrebare esențială: cum se  poate dramatiza corect, benefic un roman celebru?                                                                                                                                                         Dar dincolo de succesul spectacolului, dincolo de calitățile sau defectele lui, problema mare importantă, primordială care se pune actualmente, este aceia a soartei Teatrului Mic, acest așezămân cultural care a făcut dealungul timpului istorie în teatrul românesc, ajuns astăzi într-un mare impas.                                                                                                                                                        Care va fi soarta lui?                                                                                                                                                 V-a continua să fie un teatru de buzunar cu 70 de locuri sau  va fi repus în circulație, redâindu-se în întregime sala?

 18. 02. 2018.                                                                                          Candid Stoica

 Adio, Traiane!

Era ca un brad.

Avea statura marilor eroi,

avea o voce când caldă,

și învăluitoare,

când aspră și severă.

Și când apărea pe scenă

te făcea să-l crezi

că e personajul respectiv.

Printr-un fluid ascuns

trezea instantaneu tandrețea

femeilor frumoase,

inspirându-le marea pasiune. 

Avea îndrăzneala lui Achile

și nu-i rezita niciun piept...

 

Era bănățean

și cei născuți acolo

avea semeția de a fi primii în toate

Și el s-a străduit cât a putut

să fie la cinstea

celor din rândurile

de unde a pornit.

 

Dar și brazii uneori se îndoaie

și se prăbușesc de tineri...

uneori de inimă amară.

12.04. 2022                                Candid Stoica

 

A fost studentul prof. G. Dem Loghin. A avut colegi pe 

 

O comedie de familie

 

O excelentă comedie cu subiect casnic

Ludmila Ulițkaia, autoarea piesei Nepotul meu Veniamin, cunoscută la noi de publicul cititor, este considerată de critica de specialitate una dintre cele mai importante și apreciate voci ale literaturii contemporane. Cărțile ei, tipărite de prestigioase edituri europene, s-au vândut în  milioane de exemplare.

S-a născut într-un sat din Urali, în 1943. După ce și-a luat licența în biologie la Universitatea din Moscova, a lucrat un timp în cadrul Institutului de Genetic, iar la sfârșitul anilor ’70 se angajează consilier la Teatrul Evreiesc din Moscova și scrie scenarii de film, romane apreciate cu premii internaționale și piese de teatru.                                                                              În altă ordine de idei, Ludmila Ulițkaia,  a susținut protestele anti-Putin din anii 2011 și 2012 și s-a opus războiului din Ucraina. A fost declarată  trădătoare împreună cu alți intelectuali cu poziții similare. Într-un interviu publicat în 2019,  Ulițkaia a declarat :„Apropo de Putin și frică - mie nu mi-e frică de el. Dar știu că Putin poate să mă omoare. Și Putin este, într-adevăr, unul dintre acei stăpâni actuali ai Rusiei care ține în mâna sa firele multor vieți și e capabil să omoare foarte mulți oameni. Ăsta este un motiv de îngrijorare. Pe de altă parte, dacă mă gândesc la mine, eu am deja 76 de ani și o să mor oricum - dacă nu de asta, din alt motiv. Deci, de ce să-mi fie frică?”                                                                                  Nepotul meu Veniamin este o piesă cu subiect „casnic” .  Adică o felie din viața unei familii evreiești normale, modeste, cu habitudinile ei, dar și cu dramele ei ascunse, bântuită de vechile cutume, dar și cu rezistența la ele ale unor noi generații din Rusia Sovietică.                                                                Spectacolul regizat de Vlad Massaci pentru Teatrul Evreiesc și găzduit cu generozitate de Teatrul de Comedie, este dominat de marea actriță Maia Morgenstern, care reușește în rolul bătrânei Esfir Livovna o creație  de zile mari. Actrița  ajunsă la maturitate, cu o enomă experiență scenică, e neobosită, jucând în fiecare stagiune mai multe roluri,  știe să decanteze cu artă scenele de suferință de cele care pot strârni râsul, creeind un personaj tragi comic.   Este de remarcat scena de suferiță, care i - o stârnește vestea că soțul ei a părăsit-o pentru totdeuna, care de multe ori are accente comice, sfârșindu-se cu aruncarea ei pe fereastră, gest care ar fi  putut să-i fie fatal, dar care până la urmă se dovedește doar un  accident mai puțin grav: doar o mână fracturată. O secondează cu tact și mare înțelegere de excelenta actriță Emilia Popescu și ea reușind la rândul o compoziție teatrală ireproșabilă în rolul celelalte bătrâne care e opusul temperamenal al celelaltei bătrâne (E aproape de nerecunoscut). Tânăra Andreea Alexandrescu, în rolul „naivei clasice” (Sonecika)  se descurcă binișor între cele două mari actrițe, dovedind întradevăr destulă naivitate pentru vârsta ei, dar tânărul  îndrăgostit Răzvan Krem Alexe, face eforturi vizibile de a se remarca, asta și din cauza rolului mai puțin  puțin conturat.  Din decorul liniar al Iuliei Vâlsan  destul  încărrcat  lipsește.... o menoră!!!!...Încolo spectacolul este alert bine structurat spre poanta finală.  . cu scurte  internemezz-uri  muzicale semnate de Vasile Șirli, acest maestru al muzicii de scenă.

16. 03. 2022                                           Candid Stoica

 

 Șoferul Teatrului Național

Șoferul Teatrului Național este deja o ...legendă...De la diverse persoane (colegi) am auzit o poveste emoționantă despre șoferul Teatrului National Gheorghe Loy (ani de zile, acum pensionar L…..). O reproduc succint.                                                                   Într-o zi, cu ani în urmă, marea actriță Tanți Cocea (1909-1990) l-a văzut pe Loy trist, el, care mai tot timpul era vesel. Întrebându-l, a  aflat că soția lui e grav bolnavă. Imediat T. Cocea. a telefonat soțului ei, dr-ul Sârbu și l-a trimis urgent la spital (pe Loy...) cu soția, unde lucra dr-ul Sârbu, iar soția a fost operată de urgență și după câtva timp va fi refăcută fizic.                 La ieșire din spital a soției Loy…s-a gândit să răsplătească gestul marei actrițe oferindu-i un mare buchet cu trandafiri.                                                                                                          – Eu am destule flori. Te rog dăruiește-le soției tale, i-a spus marea actriță când Loy i-a înmânat un imens buchet.                                                                           

                            
Și Loy…a urmat sfatul marei actrițe dăruind florile s

 

Avariția  - o maladie fără leac

Din când în când teatrele lasă deoparte piesele bulevardiere, axate în special pe problemele cuplului, sau pe a unor texte clasice, remaniate după gustul  atotștiutorilor regizori și au curajul de a aduce pe scenă câte o comedie clasică sănătoasă în straiele ei originale, de care generații întregi s-au amuzat, dar au putut trage și învățăminte. Avarul nu-i o piesă ușor de îngurgitat de către un anumit segment de public, pentru care bogăția, banul, aurul a fost idealul lor de viață Cuvântul avarul a devenind de-a lungul vremii adjectiv sau sudalmă, replica „banii mei, bănișorii mei”, repetată de Harpagon cu lacrimi în ochi, a devenit subiect de parodie, iar avariția excesivă este astăzi declarată de unele centre medicale, boală psihică..                                                                                                                                      De-a lungul timpului, piesa lui Molière a generat spectacole foarte izbutite pe scenele teatrelor din România, rolul lui Harpagon oferind actorilor o partitură excelentă.

„Măi,  avarule, o să înnebunești strângând, acumulând atâtea averi!” ‒ e o replică pe care o auzim deseori pe stradă sau în unele familii.

 Și totuși, lumea e plină de strângători avizi de imense averi. Desigur că noii Harpagoni, noii Hagi Tudose (un avar autohton) nu își mai îngroapă bogățiile, nu le mai ascund sub pat sau în saltele, ci le tezaurizează la adăpost, în Bănci de mare siguranță.

Avarul în perioada postbelică s-a montat o singură dată, în 1954, la Teatrul C. Nottara, în regia lui Gherghe Jora, într-un spectacol destul de bun pentru vremea respectivă,  prilejuind actorului Constantin  Ramadan  o creație impresionantă.

 Au trecut de atunci aproape 50 de ani și niciun regizor, niciun actor, niciun teatru n-a mai îndrăznit să se apropie de Avarul lui Molière, afară de o adaptaree a piesei făcută de Cristian Juncu (regia Masaci) ....care se joacă de câțva ani la Teatrul de Comedie sub titlul Avarul Îndrăgostit.                                                                                          Și totuși  regizorul Mircea Cornișteanu se încumetă  să realizeze în 1994  un spectacol modern, folosind o traducere a lui Romulus Vulpescu, (care îi adaugă câteva cânticele)  cu o echipă de exelenți actori din care strălucește  C-tin Cotimanis în dificilul rol al lui Harpagon, realizare  transmisă  de curând de  Televiziunea Română. Actorul  atacă cu mult curaj partitura molierească, dovedind reale calități de mare actor de compoziție. Cotimanis e când vesel, când dramatic, când froce, când liric mimând chiar sentimente omenești cum ar fi dragostea pentru cineva apropiat, dar pasiunea sa pentru banii, pentru avere îi întunecă iremediabil mintea, golindu-l de orice sentiment uman, cazul  lui Harpagon pentru Cotimanis fiind închis. Este de nerecuperat. Ca și alți strângători de averi uriașe de astăzi.                         Îl secondează o echipă bine strunită de regizor, bine sudată  și bine aleasă pentru rolurile celelalte. Și George Alexandru (fiul), și Cerasela Iosifescu (fiica), dar mai ales Sorin Cociș și  Clara Voda, precum și  Petrică Popa, Ruxandra Sireteanu, Ion Porsila, Stelian Nistor, Ion Haiduc, Rareș Stoica, Daniel Constantinescu, complectează decorul într-un spectacol dulce amărui în care totul se termină cu bine, cum îi stă bine unei comedii clasice. de care  spectatorul de azi, năpădit de marile  griji ale Pandemiei are mare nevoie.

 

09.01. 2022.                                                   Candid Stoica

Apărut în Viața Medicală din 14. 01. 2022 

 

 

                            BORIS  PETROFF

De curând ne-a părăsit un impătimit al teatrului, un talent cu totul și cu totul ieșit din comun care a sfințit cu prezența lui scena ani de zile la teatrele  din Oradea, Piatra Neamț, Tîrgoviște și București (teatrul I. Creangă și Evreiesc). A fost studentul prof. A. P. Marțian și O. Cotescu absolvind IATC în anul 1964 unde a  avut colegi, printre mulți alții, pe Ion Caramitru, Valeria Seciu Rodica Mandache și Ovidiu Iuliu Moldovan....                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                  Dintre zecile de personaje pe care le-a interpretat cu succes dealungul anilor, în diverse spectacole figura lui a rămas întipărită în minea copiilor și desigur și a părinților, de cea a bătrânului meșter Gepetto, cel   Cu o voce penetrantă cu reverberați de bas bariton  și un facies extrem de expresiv, cu un joc realist, simpu, nesofisticat a putut întruchipa personaje interesante, puternice, de carcter, în diverse  spectacole la mai multe teatre precum și în înregistrări radio și filme (Craii de curte veche, Balanța, Cine l-a cunoscut mai deaproape  a putut descoperi un artist inteligent, calm în situați de criză, deși orgolios, tenace, dedicat meseriei, dornic de perfecțiune și...poet! Avea  aptitudini literare. A scris scenarii pentru radio și televiz În adolescență a visatsă devină marinar dar nu a putut rezista atracției zeiței Thaliei cărei i-a închinat ulterior toată viața. Dumnezeu să-l odihnească!

19.11. 2021                                             Candid Stoica

A apărut în Viața Medicală

 Festivalul Național de Teatru ediția 2021

 

Festivalul Național de Teatru 2021 debutează cu o mare surpriză. Un spectacol realizat de Teatrul Național din Craiova, cu un text în premieră care are un titlu neobișnuit, Inimă și alte preparate din carne, semnat de un scriitor aparent cvasinecunoscut marelui public de teatru, regizat în stilul său caracteristic de Radu Afrim.

Dan Coman este un scriitor, poet care are până acum la activ 9 cărți de proză și poezii și a primit premiul „Mihail Eminescu” și premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut și ... este plin internetul cu aprecieri despre cărțile sale. Inimă și preparate din carne nu este, ori cât ne-am strădui, un text de teatru în sensul obișnut al cuvântului, ci mai mult un montaj de diverse scenete, mai bune, mai cu conținut, alături de pasaje de trecere care vor să spună ceva, dar de multe ori înțelesul lor dispare se disipează din dorința regizorului de a le da un înțeles poetic, sensibil și de a fi neapărat la zi, și a spune ceva despre vremurile de „Pandemie”, care evident naște specimene umane ciudate și situații echivoce... și poate ar fi mai nimerit, mai adevărat, mai cinstit ca spectacolul să se numească Fapte diverse. De-a lungul a două ore și jumătate, ni se prezină, uneori fără nici o legătură cosubstanțială, fulgurante scene de viață, pe care de multe ori, deși le obsevăm, nu le luă în seamă și trecem mai departe pe lângă ele. Intenția ascusă a celor doi creatori ‒ care se poate observa la o privire mai atentă a întregului ‒ este de a dinamita cu bună știință ceea ce s-a consolidat de câteva secole, teatrul cu un conflict central și cu personaje bine definite prinse într-o interacțiune din care nu pot ieși, acțiunea lor fiind autodistrugătoare. Personajele din Inimă și preparate din carne au umanitate, dar n-au înălțimea morală a unor adevărați eroi, sunt  doar niște plângăreți care își expun liniar suferița lor în lungi monologuri și de aceea reprezentația s-ar mai putea numi și Monologuri despre viață. O tânără cu defecte de vorbire este abuzată, filmată și apoi fragmentul abuzului este  dezvăluit public, două tinere se iubesc și se simt bine într-un apartament sau într-un mediu acvatic; alți tineri, de data asta el și ea, fac dragoste fără să aibă un sentiment valabil de iubire, scene pe care regizorul le-a mai dezvoltat și în alte spectacole cu alți interpreți și în condiții diferite. Un tânăr cară un cărucior de la supermarket plin cu hârtie igenică, cu o semnificație care îmi scapă, sau pur și simplu fără nicio explicație decât aceea de a face din rahat bici, conform dictonului popular. Sau poate că este o trimitere la debutul pandemiei, când la noi, ca și în țările europene, lumea a dat năvală la supermarket să-și facă provizii de hârtie igienică.    

Dar... există un dar, tot „ambalajul” este privit, chiar online, cu plăcere și cu interes datorită colectivului de actori care joacă modern sincer, simplu, nesofisticat mai toate întâmplările pe care le-au pus la dispoziția lor scenaristul și regizorul. Ei se numesc: Alex Calangiu,  Ramona Drăgulescu, Flavia Giurgiu, Romaniţa Ionescu, Ştefan Cepoi, Geni Macsim, Ioana Florentina Manciu, Cătălin-Mihai Miculeasa, Claudiu Mihail, Raluca Păun, Vlad Udrescu, Costinela Ungureanu, Petronela Zurba, Irina Danciu, pe care îi felicit din toată inima.

 

11.07. 2021                      

 

MAGDA CATONE

Magda Catone a împlinit 63 de ani! Nu-mi vine să cred! Parcă mai ieri a venit la Teatrul de Comedie ‒ proaspăt absolventă deja, cu renumele de viitoare mare comediană ‒și am jucat împreună în celebrul, de acum, spectacol Concurs de frumusețe. Parcă mai ieri am jucat Perinița la nunta ei, cu carismaticul Șerban Ionescu, la Cercul Militar, parcă mai ieri am străbătut lumea cu Visul une nopți de vară (Anglia, Canada, Istambul, Venezuela, Columbia, Guyana), parcă mai ieri am aplaudat-o pe scena Naționalui bucureștean întruchipând cu dezinvoltură de mare artistă pe Zoe Trahanache, sub bagheta unui mare regizor, și multe alte izbânzi artistice...  Ultima oară am zărit-o „ciripind” în Papagalul Mut, de la Naționalul bucureștean.

La vârsta pe care  acum o aniversezi, Magda Catone, îți urez noroc și sănătate pe mai departe și, de ce nu, și în noul rol de politiciană  în care te-ai distribuit singură.

LA MULȚI ANI!

 

 

 

 Teatrul, adevărata artă !

Acum câteva zile încercând să scriu destul de greu despre un spectacol slab, văzut de curând, într-o pauză, ochii mi-au căzut din întâmplare pe un spectacol realizat  pentru Tv cu ani în urmă și fermecat, încântat de ce vedeam nu mi-am mai putut lua privirea de  pe micul ecran. Ceea ce vedeam era   ceva ce nu mai văzuzem cam de multișor pe scenele de teatru și era ceva după care tânjeam în subconștient de ani de zile. Adică Teatru adevărat!  Teatru de calitate. Așa că am abandonat rapid cronica respectivă și m-am apuca să scriu, să  vă împătrtășesc impresiile ce mi le-au transmis un adevărat spectaol de teatru. E vorba de spectacolul „Regina Mamă” de Manlo Santinellii, un autor jucat pe mai toate scenele din lume, demn urmaș a lui Eduardo de Filippo, realizat de Gelu Colceag în 1997 la Teatrul Național din București cu doi mari artiști: Olga Tudorache și Marius Bodochii. Piesa lui Santinelli în ultimă instanță o melodramă atroce ce se petrece între o mamă extrem de autoritară și ambițioasă și fiul ei, un ziarist nerealizat care vine acasă să realizeze un reportaj despre ultimile zile ale mamei sale. Zece de acuze reciproce, zeci de sfâșieri lăuntrice dintre o mamă care n-a știut să aibă minimă tandrețe față de un copil rebel. Situație care s-a mai văzut și s-a mai scris. Dar ceace face ca  piesa repectivă să emoționeze întradevăr este jocul sclipitor, absolut sincer a celor doi protagoniști  că uneori ai impresia că cele două persoajele, mamă și fiu, aflate într-un conflict acut, nu sunt doi artiști care interpretează niște roluri într-o piesă de teatru, ci oameni vii care trăiesc aevea, senzați pe care o dau numai marii artiști. Marea artistă, ajunsă atunci la senectute se arată fără sfială în postura de om în vârstă atacat fără cruțare de diverse maladii, uimindu-ne cu zecile de reacți umane extrem de adevărate, marea artistă dând aici o lecție inimitabilă de teatru autentic, totul culminând cu scena finală, de un dramatism autentic. Marius Bodochi în rolul fiului ratat dovedește că nu e un partener marionetă ci îi dă o replică credibilă marei artiste, uneori la același nivel dovedind un talent remarcabis. Gelu Colceag a știut cum să canalizeze chimia produsă între cei doi protagoniști obținând un spectacol de referință. Felicitări operatorului șef Cristi Stoian care le-a urmărit cu avididate reacțiile, uneori infime ale celor doi proragoniști și încă odată, felicitări televiziunii române care programează spectacolele de calitate ale Teatrului Românesc. Spectacolul s-a jucat timp de 15 ani pe scena Teatrului Național iar acum poate fi vizionat pe You Toube de milioane de telespectatori.