Radu Beligan

De curând am scris o piesă despre un bărbat de o frumuseţe rară, la care am ţinut mult, cu care am fost coleg, care avusese o viaţă aventuroasă, care frecventase canalul şi închisoarea, care plecase din ţară (a se citi: fugise), care organizase la Montreal trei expoziţii de pictură personală şi care sfârşise tragic la gura unui metrou. Un personaj familiar în peisajul teatral de acum 20 de ani. Mânat de incertitudini m-am dus cu piesa la unul din oamenii care l-a cunoscut foarte bine, care generos, după ce a revenit de la închisoare, l-a angajat imediat, fără reticenţă. Avuseseră pe vremuri amândoi o mare realizare aducând pe scenă o capodoperă: Steaua fără Nume. Am crezut că am să-i las piesa să o citească, voi schimba câteva cuvinte şi voi pleca. Dar nu s-a întâmplat aşa. A luat imediat piesa, a citit distribuţia, m-a întrebat în treacăt dacă personajele, sunt reale, figura acolo printre personaje şi d-na Bulandra, şi concentrat a început să citească cele 50 de pagini ale piesei. Am crezut că va citi câteva file, eventual un tablou şi va lectura restul mai târziu. Dar iar m-am înşelat. Curios, sincer curios, încruntat, concentrat a parcurs replică cu replică, pagină cu pagină întreaga piesă. Din când în când se oprea din citit şi-mi cerea câte o lămurire sau râdea încetişor la câte o replică sau la câte un banc din piesă exclamând: Nu-l ştiam! Apoi relua lectura tot concentrat, parcă mai curios, parcă mai perseverant, ca un elev studios, ca şi cum ar fi citit o capodoperă a literaturii dramatice universale şi nu o piesă a unui începător. Nicio urmă de oboseală, ceea ce trăda faptul că e un cititor experimentatat, care e posibil să fi citit mii de piese…                                       

Mă uitam la omul care citea în faţa mea şi mi se părea că sunt într-o poveste, într-un film şi doream ca lectura să se prelungească la infinit. Pentru mine era o privelişte,  nemaiîntâlnită, aproape mirifică. Sigur că am avut inima cât un purice, de ce va spune, de ce verdict îmi va da şi de aceea îmi doream ca lectura să nu se termine repede, să se prelungească… 

-         E o piesă tare tristă mi-a spus la final după ce a dat ultima pagină, ce vremuri grele am trăit… ai talent… eşti un dramaturg înăscut.

Am râs puţin jenat. Am 75 de ani şi sunt la a doua încercare dramatică.

Omul care a avut răbdarea şi curiozitatea să citească şi să aprecieze  piesa unui începător are 91 de ani şi se numeşte Radu Beligan.

Dumnezeu să-i dea sănatate.