Ascensiunea lui Arturo Ui

Un spectacol Brecht în ritm de Cabaret şi împuşcături!


Eu, Bertolt Brecht, vin din pădurile negre.
Maică-mea m-a adus în spaţii citadine
în timp ce mă purta în ea. Şi răceala pădurilor
până la moarte o să rămână în mine
Poet, dramaturg, eseist, autor al unor celebre piese, inventator al teoriei teatrului epic, director al celebrului de acum „Berliner Ensamble”, Eugen Berhold Friedrich Brecht, are o biografie sinuoasă, (marxist în tinereţe, suspectat de activităţi antiamericane, tovarăş drum al regimului comunist al Germaniei Democrate) jucat în exces, chiar până la saturaţie, în timpul comunismului, a captat atenţia multor regizori de real talent, fiind considerat, alături de Eugen Ionescu, unul din ultimii mari autori de teatru veritabili. A generat în lume, dar mai ales în România, de-a lungul timpului, excelente spectacole: „Domnul Puntila şi sluga sa Matti”(Teatrul C.FR Giuleşti, „Cercul de cretă Caucazian” la Teatrul Naţional (ambele în regia lui L. Giurchescu), „Ascensiunea lui Arthuro Ui poate fi oprită”, (regia Horea Popescu la Teatrul C.F.RGiuleşti), Omul cel bun din Sechuan, (regia A. Şerban, la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ), „Galy-Gay”, „Cercul de cretă caucazian” şi „Mutter Courage”, (regizor L. Giurchescu la Teatrul de Comedie), şi excepţionalul spectacol cu „Opera de trei parale” (Teatrul Bulandra, regizor Liviu Ciulei), amintind doar câteva dintre ele.

În scrierea sa „Anmerkungen Mahagonny” (Observaţii la Mahagonny) precum şi în „Micul Organon”, dramaturgul îşi va expune principiile teoretice ale teatrului epic în urma cărora publicul nu urma să se identifice cu actorii şi nici să se integreze acţiunii, impunându-i-se astfel o judecată de valoare proprie. Maniera prin care Brecht intenţiona să pună în practică această distanţare între auditoriu şi acţiunea piesei se constituia din discursuri directe şi arii cu rol de comentariu, ţelul urmărit fiind acela de a provoca transformări sociale. Teorie destul de complicată, cu multe teze discutabile, dar care în ultimă instanţă afirmă refuzul categoric al oricărui soi de dogmatism. Comentatorii avizaţi de pretutindeni, insistă însă că pe adevăratul Brecht trebuie să-l căutăm înăuntrul operei sale, unde se afirmă plenar, cu o forţă extraordinară şi inimitabilă.

Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită, scrisă în 1941 în Finlanda şi jucată în premieră în 1958, la Berlin este, cum ne informează excelentul caiet program al spectacolului, (al cărui autor se pare să fie Tamara Susoi? Sau Sabina Spătaru? Sau Mihaela Marin?) de fapt, o parabolă satirică despre ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler. Deşi acţiunea piesei este plasată în lumea gangsterilor din Chicago, personajele şi întâmplările au un corespondent real în Germania Nazistă. Arturo Ui se vrea a fi Hitler, Ernesto Roma, este Ernst Rohm, analogia fiind directă, Giussepe Givola seamănă cu Joseph Gobbels, iar Dogsborough aminteşte de Paul von Hindenburg Spectacolul realizat de Dragoş Galgoţiu, (regia, light design şi coloana sonoră) desfăşurat pe un scenariu propriu, având, la bază traducerea Mihaelei Creţu - versiune ce tinde spre o accesibilizare a lui Brecht, care are încă reputaţia unui autor dificil – deşi a acumulat o mare parte din ideile estetice exprimate de-a lungul timpului, s-a oprit la una sigură: aceea a cabaretului, foarte la modă în vremea venirii la putere a nazismului, reprezentaţia constituind o reuşită incontestabilă şi prezentându-se ca un veritabil spectacol de echipă.

Dincolo de mai toate consideraţiile estetice despre teatrul epic, despre efectul de distanţare, aşa numitul verfrendungsefect la modă în anii trecuţi, regizorul a intuit că ce este valabil la Brecht, nu este teoria înstrăinării, ci opera însăşi, piesa, drama, care stă încă în picioare, de aceea a căutat să o valorifice prin distribuţie, care, trebuie să spun cu admiraţie, este excelentă, fiind în ultimă instanţă marea lui realizare. Absolut toate personajele sunt caracterizate adecvat, de la costum, la mască, de la mişcare, la ritmul vorbiri.

Că s-a adăugat un personaj (Brecht) poate e bine şi nu e bine, fiind prea didactic, că s-au tăiat nişte scene, e foarte bine, că altele au fost dilatate şi modificate, parcă nu e bine. Că unele personaje au fost devitalizate prin croşete masive, sigur nu e benefic. că uneori s-a pus totuşi prea multă răceală, prea multă expunere rece, de faţadă, schematizând personajele, iar parcă nu e bin. Că unele episoade, ca cele cu Hindenburg, alias Dogsborough sunt prea plicticoase, fără substanţă dramatică, iarăşi nu e bine deloc, e chiar în detrimentul reprezentaţiei. Că au fost excluse songurile lui Brecht, iarăşi înclin să cred că nu e bine. Că unele personaje se târăsc, se agită inutil, execută salturi mortale, fac unele acrobaţii care îţi taie răsuflarea, întrebându-te dacă interpretul se va mai ridica de acolo vreodată, iarăşi nu ştiu dacă e bine, (conform efectului de distanţare e chiar contra indicat) că aproape fiecare scenă este încununată, la un moment dat cu tiruri de pistoale aducând a canonade de artilerie, ameninţând să asurzească ascultătorii, nu este bine deloc pentru nici una din urechile celor din sală. Dar că două dansatoare de cabaret apar de foarte multe ori în ţinute lejere, poate e mulţumitor pentru o mare parte din privitori. dar că absolut toţi interpreţii joacă în acelaşi sens, în aceeaş cheie, asta, da, este excepţional! Excelent cuplul Mircea Constantinescu, Mugur Arvunescu (Flake şi Butcher), minunat, absolut original prestaţia lui Laurenţiu Lazăr, (Sheet) impresionantă vitalitatea lui Gabriel Pintilei (Giuseppe Givola) şi a lui Mihai Smarandache (Emanuel Giri), admirabil faciesul impenetrabil masculin al Dorinei Lazăr (Dogsboroug, alias Hindenburg), fin şi discret creionat cuplul Dullfeet (Mircea N. Creţu, Cătălina Mustaţă), interesant tipul de actor înfăţişat cu naivitate de Marian Ghenea, abulic, căzut parcă din lună, croitorul lui Marian Lepădatu, înfricoşător, original, neaşteptat, tipul creat de Istvan Teglas (Ernesto Roma) şi revin, senzaţional de apetisante sunt cele două dansatoare de cabaret (Ioana Marchidan şi Judith State). Foarte proaspăt, parcă venit de pe stradă, e cuplul celor doi tineri din Cicero (Ana Maria Moldovan şi Ionuţ Chivu), iar tigrul, creat de Andrei Both, este aşa cum şi-a dorit, terifiant. Dar peste toţi, remarcabil, se impune jocul fin, abil nuanţat al lui Ionel Mihăilescu în Arturo Ui, uimind prin simplitatea şi în acelaş timp, complexitatea lui!

Arturo Ui, deşi e un rol de consacrare, poate, unul din marile roluri ale dramaturgiei contemporane, nu atât prin ceea ce rosteşte, cât mai ales prin înfricoşătoarea proiecţie istorică pe care o are în spate, totuşi, e construit pe o singură coardă, cerând interpretului reale calităţi vocale în registrul fortissimo! Dacă ar fi să-i imputăm ceva, că în interpretarea sa, nu se observă într-adevăr ascensiunea personajului, jocul său fiind constituit liniar, pe orizontală…

Ar mai fi de adăugat, ca o paranteză, că doi actori români: maturul Ştefan Mihăilescu - Brăila - ce coincidenţă, actualul interpret numindu-se tot Mihăilescu – şi tânărul Ştefan Iordache au obţinut cu acest rol, în spectacole diferite şi la distanţe de timp, performanţe maxime!

Alături de regizor care a lucrat, cu inteligenţă, fantezie şi cu bun gust, spectacolul fiind masiv, dinamic, fără prea multe subtilităţi, dar plin de culoare. Se mai poate adăuga că reprezentaţia mai poartă pecetea a trei creatori: a coregrafului Răzvan Mazilu căruia îi reuşesc admirabil mai toate secvenţele, prezenţa sa simţindu-se aproape în jocul tuturor actorilor, a scenografului Andrei Both care a creat excelente cadre adecvate ideilor regizorale, şi a Doinei Levinţa, creatoarea unor excelente şi originale costume, care se pot constitui, la un moment dat, într-o adevărată paradă de modă interbelică, cum bine observa o distinsă observatoare a fenomenului teatral. În încheiere nu pot decât să-i felicit pe toţi participanţii la acest interesant spectacol căruia îi urez vânt la pupă, pentru o viaţă cât mai lungă!
Bertold Brecht, o legendă
luată-n arendă
de mii de actori
şi de milioane de spectatori!
Spirit acid, caustic
Ţepos, clonţos
Câteodată extrem de furios
De cele mai multe ori sinuos!
Dar cel mai adesea cinic!
Am vrut să-i fiu amic
De s-ar fi putut ucenic
El pe Galilei l-a imortalizat
Eu pe Mazilu doar l-am editat
Pe Make Şiş prin lume l-a purtat
Eu pe Şeptilici doar l-am arătat
Ce păcat, ce păcat
că nu-s aşa voinic
La înălţimea lui să mă ridic!

Candid Stoica.

26. 01. 2013