O glorie postumă:Mihail Bulgakov!

 Roman Teatral la Teatrul Nottara   

                                                                                                                                                                         Când am citit în anul 1969, Roman teatral, în traducerea lui Alexandru Calais, am rămas descumpănit, chiar dezorientat. În el, pe lângă o acidă critică a birocraţiei care domnea în domeniul artei, recte în teatru, erau ironizate, chiar ridiculizate, sub nume de împrumut, dar uşor de decriptat de către oamenii de artă, două mari personalităţi al teatrului sovietic. Două personalităţi despre care învăţasem temeinic la istoria teatrului. Mai mult. Unul din cei doi este autorul unui sistem teatral, a unei metode de lucru cu actorii, îmbrăţişat cu entuziasm şi cu frenezie de toţi marii creatori ai teatrului Românesc şi implicit şi de profesorii Institutului de Teatru, de studenţi, actori, critici de teatru şi de toţi politrucii care supravegheau viaţa culturală a timpului. Orice abatere de la el, era aspru sancţionată, sistemul devenind sacrosant. Autorul micului roman (250 de pagini, format mic) era, la vremea aceea, pentru mulţi dintre noi, un ilustru necunoscut: Mihail Bulgakov!

Câţiva ani mai târziu, odată cu apariţia în limba română a romanului “Maestrul şi Margareta” (1973) şi a volumului de teatru (1986) fenomenul Bulgakov ni s-a arătat în adevărata sa amploare descoperind în autorul micului roman de sertar (a fost tipărit la câţiva ani după decesul autorului în 1966) un mare autor de talie universală, iar toate întâmplările din Roman Teatral au căpătat consistentă, adeverind că ele au făcut parte intrinsecă din biogafia autorului.

Pe scurt: Maxudov un tânăr autor scrie un roman care este tipărit într-o revistă fantomatică, apoi, la îndemnul unor prieteni transcrie subiectul într-o piesă, care ajunge la un teatru condus de doi directori “celebri”. Dar odată ajuns aici încep şi necazurile, buclucurile, dezacordurile, nemulţumirile, dezamăgirile şi decepţionat, deziluzionat în final, fiind o fire depresivă, se sinucide. Dar nu înainte de a lăsa un manuscris cu tot ce i s-a întâmplat.

Ca şi Maxudov, eroul cărţii, Bulgakov a avut de întâmpinat mefienţa contemporanilor, neîncrederea celor de la teatrele cu care a colaborat, şi mai ales exigenţele cenzurii care i-au oprit majoritatea spectacolelor realizate după piese lui. “Zilele Turbinilor”, “Casa Zoikăi”, “Cabala bigoţilor”, “Fuga”, “Ivan Vasilievici”, “Insula purpurie”, “Don Quijote”, “Puşkin” toate piesele, după ce au fost cenzurate drastic, au fost interzise. Chiar şi ultima despre tinereţea revoluţionară a lui Stalin, pe care din disperare se hotărâse să o scrie, a fost oprită în proect. Paralelismul e izbitor!

Am avut norocul de a vedea la Moscova în anul 1978 celebrul spectacol al lui Iuri Liubimov cu dramatizarea acestuia după “Maestrul şi Margareta”, şi plăcerea de a sta în sală pe un scaun alături marele actor Smoktunovski, aflat ca şi mine, în postură de spectator, iar la final să asist la un recital de poezie unde, printre alţi actori s-a produs cu o incandenscenţă, ieşită din comun, celebrul iubit al Marinei Vlady, Vladimir Vâsoţki. Deasemenea, împreună cu un grup, am fost la ultima locuinţă a lui Bulgakov, de unde am fost pur şi simplu alungaţi de cel care, după moartea sa, îi ocupase locuinţa!

Am fost fermecat de spectacolul Cătălinei Buzoianu de la Teatrul Mic cu “Maestrul şi Margareta” care a avut ca protagonişti pe Valeria Seciu şi pe Ştefan Iordache şi de excepţionalele spectacole de la Teatrul Bulandra, ale lui Tocilescu cu “Tartuffe” şi “Cabala Bigoţilor din anul 1981.
Ulterior mai toate piesele lui Bulgakov, respinse de ideologii vremii, de directorii fricoşi sau dogmatici, chiar de Stanislavski însuşi (însăşi), au văzut lumina rampei pe scenele din URSS şi bineînţeles şi din ţara noastră.
Toate aceste recunoaşteri târzii vin ca un fel de răzbunare faţă de viaţa chinuită şi a unui destin nemilos pe care a fost nevoit să-l parcurgă.
Cunoscând toate astea, recunosc, că m-am dus la spectacolul teatrului Nottara regizat de Vlad Massaci cu teamă. (traducere şi dramatizare de Bogdan Budeş) Mărturisesc că nu-mi place să scriu despre spectacole slabe sau despre colegi în ipostaze nefericite sau penibile. De aceea ţin să felicit, de la început, direcţia teatrului pentru alegerea repertorială făcută, precum şi pe cei care s-au ocupat de caietul program (nr. 3) din care aflăm amănunte inedite, ceea ce nu pot face despre afişul spectacolului, care pare a fi, în cel mai bun caz, o reclamă a IDEB-ului! Dar mai toate temerile mi-au fost date la o parte de un spectacol inteligent, care a reuşit să despice cartea în liniile ei principale. Orice dramatizare este sortită din plecare criticii. Se pot emite pretenţii că un episod a fost omis, că un altul a fost dilatat, că un personaj a fost sacrificat, că un accent s-a nimerit să cadă invers decît trebuia, dar în general regizorul, a înţeles esenţialul lucrând, uneori cu migală anumite scene, având la dispoziţie un buchet de actori extrem de talentaţi, cu comprehensiunea actului creator,
Şi cu toate acestea sunt de făcut unele observaţii pe care regizorul şi actorii sper că nu mi le vor lua în nume de rău. Trecând peste multe amănunte (lucruri simple), dar care par absolut nefireşti în comportamentul personajelor (suitul repetat pe mese, mersul pe scaune), pătrunderea prin zid, obsedantă al personajelor, lasă impresia neplăcută că teatrul respectiv (din piesă) ar fi populat în exclusivitate de vanitoşi, de idioţi, de fuduli, isterici, de arivişti, de obedienţi, de caraghioşi, stupizi, nerozi, de orolioşi stăpâniţi de delir de grandoare, închipuiţi, megalomani, farsori, îngâmfaţi, în concluzie de nebuni, ceea ce este, evident, un lucru fals, (deşi există şi asemenea specimene), ajung la un lucru de fond. Chiar de esenţă. Cine sunt cele două personaje cu care se luptă sinucigaşul Maxudov? Spectatorul simplu, care habar n-are de istoria artei, nu află absolut de loc, cine sunt de fapt, Aristarh Platonovici şi Ivan Vasilievici. Au fost oare, numiţi directori, politic, cum se obişnuieşte astăzi? Au fost prieteni cu Stalin, Molotov, sau Kaganovici. Erau ei, oare, rude cu Beria? Spectatorul obişnuit află doar din caietul program, extrem de judicios întocmit, că cei doi sunt două personalităţi marcante ale teatrului sovietic. Pe Constantin S. Stanislavski şi Nemirovici-Dancenko oamenii de teatru îi cunosc destul de bine. (Actorii bătrâni îşi mai amintesc cum au reînvăţat să joace teatru, făcând celebrul exerciţiu, din sistemul lui Stanislavski, cu aprindera focului, sub privirile severe ale consilierului sovietic Vasiliev) Fiind în plină teroare stalinistă, având cunoştinţă de soarta tragică a colegului lor Meyerhold, (ucis în închisorile staliniste) se poate trage concluzia că cei doi excelenţi oameni de teatru, suflau şi-n iaurt de frică, căutând, pe cât se poate, să pună surdină şi să netezească asperităţile textelor lui Bulgakov, reuşind până la urmă, cu ajutorul cenzurii să-l reducă la tăcere, sau cum singur s-ar fi exprimat: mi-a semnat condamnarea la moarte!
Spectacolul are din acest punct de vedere un minus care se cheamă în limbaj lăutăresc “a pune batista pe ţambal!” Apoi apariţia intempestivă într-un tablou, a unui panou negru m-a pus serios pe gânduri, ca şi pe spectatorul obişnuit: oare ce a vrut să însemne, afară de faptul că la un moment dat actorii se ascund în spatele lui? Am găsit însă lămuririle necesare, în caietul program nr. 3, anume că panoul negru nu este un simplu element de décor, sau un fel de Deus ex machina din teatrul de altă dată, ci “Pătratul negru suprematist”, capodopera pictorului Malevici, un corifeu al artei Ruse!!!
Ca să vezi şi să nu crezi!
L-am revăzut, ca de atâtea ori, cu plăcere, pe Alexandru Repan căruia i-a revenit dificila partitură a lui Ivan Vasilevici, recte Stanislavski, care a reuşit performanţa de se păstra în limitele decenţei neaccentuând mai mult decât era necesar clapele ridicolului.
Este de apreciat efortul lui George Alexandru de a diferenţia cele trei personaje pe care le interpretează excelent: Dacă în Ilia Rudolfi are mister, în Gavril Stepanovici de dovedeşte, cu ajutorul autorului, un fin ironist, momentul semnării contractului find aproape o pagină de antologie.
Contribuie la suculenţa unor scene cu vervă şi temperament Camelia Zorlescu şi Catrinel Dumitrescu, iar Viorel Comăneci (revenit după o lungă absenţă), Gabi Răuţă, Alex Mike Gheorghiu şi Ion Haiduc interpretând mai multe personaje încearcă cu success, fiecare, după posibilităţi, să le diferenţieze, ceea ce unora, uneori, le reuşeşte de minune. (Cazul lui I. Haiduc în scurta apariţie a servitorului Kliukvin). Mai sunt mici roluri care rămân la stadiul de schiţe, executate cu entuziasm de Ada Navrot, Ioana Calotă şi Mihaela Subţirică.
O siluetă sensibilă desenează Anca Băjenaru, dar greul spectacolului este dus de Ion Grosu care a avut momente foarte bune, mai puţin bune şi unele anoste, uitând de multe ori că eroul pe care îl interpretează s-a sinucis. Lui şi bineînţeles regizorului îi aparţine momentul de început al spectacolului de o excelentă teatralitate: în decorul simplu, pereţii unei camere alb, gri, într-o tăcere adâncă Maxudov (Ion Grosu), se aşează pe un scaun şi timp de un minut, tace! Ceea ce în teatru este enorm. Dar şi minunat!
În final câteva gânduri care n-au legătură cu spectacolul decât tangenţial
Dacă despre birocraţia şi cenzura regimului Stalinist, cu care s-a luptat, Bulgakov a avut curajul să scrie, despre actuala stare de lucruri din Teatrul Românesc, minat de aceiaşi birocraţie, cine oare va scrie?
Despre faptul că dramaturgia originală este pur şi simplu izgonită de pe scenele mai tuturor teatrelor, oare va scrie cineva?
Despre faptul că directorii de teatre, care mai nou se numesc manageri, nu citesc piese de teatru, nici să-i pici cu ceară, se va găsii cineva să scrie?
Despre o directoare de teatru care a recunoscut, cu lacrimi în ochi că nu poate citi piese de teatru, implorându-l pe autorul respectiv să se adreseze altui teatru, va avea curaj să scrie autorul respectiv?
Despre o secretară literară a Teatrului Naţional care după ce a citit o piesă de teatru a refuzat să-i trimită autorului, referatul de respingere pe motiv că teatrul e în reparaţii?!
Despre faptul că piesele lui Caragiale sunt sfârtecate, amputate, în spectacole derizorii, sub privirea entuziastă a directorilor manageri, se va găsi un Bulgakov?
Despre directorii manageri care nu catadicsesc să răspundă autorilor dramatici, sau despre directorii de teatre care conduc prin interpuşi numiţi de ei, cu acceptul mutual al organelor de resort, cine oare va scrie?
Despre faptul că unii directori manageri stau înţepeniţi în posturile lor ani în şir, fără să aibă rezultate notabile, care Bulgakov va scrie?
Dar despre unii directori care fug din calea autorilor autohtoni neprimindu-i în audienţe, fiind ocupaţ până peste cap cu emisiuni la Radio, la Tv şi cu repetiţii la alte teatre, ca directorul de la Teatrul Metropolis, se va scrie oare?
Dar despre cele câteva piese care, totuşi, se joacă în care nu pătrunde nimic din viaţa contemporană mai rău ca pe vremea lui Ceauşescu, când exista cenzură, ca de exemplu “Noiembrie” de Ana Maria Bamberger şi “Scara Pisicii” de C. Thuroczy, care se joacă la Teatrul Naţional, cine oare va scrie?
Dar despre o altă distinsă directoare de teatru care s-a pronunţat cu suficienţă că o piesă despre Teodor Mazilu nu este demnă de Teatrul Naţional, va comenta vreun scriitor, se va scrie, dacă nu un roman, măcar un comentariu satiric ?
Se vor scrie, de acum încolo, iar piese cu aluzii şi şopârle, ca pe vremuri, într-un stat unde nu mai există cenzură, nu mai sunt vizionări şi unde a avut loc o revoluţie în care au murit oameni?
Să se fi reveni la situaţia când un cronicar dramatic a catalogat teatrul interbelic, “Teatrul cu punţile tăiate”?

18. 02. 2013. Candid Stoica