Moartea lui Caragiale n-a fost aşa cum ne-a povestit-o Zarifopol. Dar de ce să ne mai mirăm?! Nu i-a spus tot el socrului său, Gherea, ca să-l inducă în eroare: „Cînd te gîndeşti ce strălucit a murit Caragiale!“ ? În realitate, adevărul e cu totul altul. Dibuit în cele din urmă, ingeniosul spion de pe „frontul din umbră pro-unionist“ a pierit de mîna agenţilor cesaro-crăieşti. Că a fost găsit mort pe stradă, în data de 21 iunie 1912 (stil nou), la căderea nopţii, ne-o spune chiar o gazetă nemţească (cotidianul berlinez Vossische Zeitung), într-un articol semnat cîteva zile mai tîrziu de un alt posibil agent acoperit, complice cu victima (sau poate adversar): Adolf Flachs… Sau Flasch… Sau Last. În fine, de traducătorul în limba germană al dramei Năpasta, pomenit şi el de Georgeta Ene în cartea din 1992.
Să nu-ţi vină să crezi! Din iunie 1912 şi pînă astăzi s-a scurs un întreg secol, şi în tot acest lung răstimp, adevărul ne-a fost ascuns cu bună ştiinţă, iar atenţia ne-a fost abătută în altă direcţie. De Şerban Cioculescu, de Tudor Vianu, de G. Călinescu (activi şi ei în cine ştie ce altă reţea ocultă) şi mai ales de Paul Zarifopol. Dar, la urma urmei, nu e niciodată prea tîrziu să spunem lucrurilor pe nume. Nu-i aşa?
(Florin Manolescu: Viaţa Românească nr. 5-5 din 2012: Caragiale în exil)
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu