Un artist de Guinness Book

Un fenomen artistic neegalat Un artist de Guines Book: Radu Beligan De curând decanul scenei românești și-a serbat și a fost omagiat la a 95- aniversare! Dacă n-ar trăi, dacă nu l-ași cunoaște, dacă n-aș fi jucat alături de el, aș fi tentat în mod sigur, recitindu-i imensa activitate, să declar că e o invenție a unui inspirat scriitor autor de romane senzaționale. Dar știu sigur și precis că nu-i așa . E născut în, ohooo, 1918 și încă de la debut un cronicar a scris despre el: ”Actorul acesta poartă în tolbă bastonul de mareșal”. A avut dreptate. A fost elevul, la conservator, al Luciei S. Bulandra și ulterior și-a făcut ucenicia sub bagheta lui V. I. Popa, despre care are amintiri emoționante, după care a pornit pășind cu dreptul, cum se spune, în teatrele particulare având un succes fulminant în două piese regizate de Ion Iancovescu, când, scriu contemporanii, la simpla apariție în scenă a trezit hohote de râs și tunete de aplauze la ieșire… Și-a continuat ascensiunea devenind una dintre vedetele teatrelor particulare antebelice, a luat parte la celebra, de acum, gestație a spectacolului cu ”Steaua fără Nume” de Mihail Sebastian, când cu un curaj demn de invidiat, împreună cu alți colegi, din propria-i companie de teatru, a reușit să aducă pe scenă, în plină dictatură antonesciană, un autor, evreu, ceea ce, atunci era interzis prin lege. Trecând apoi la Teatrul Național a fost protagonistul multor spectacole de mare succes, iar în 1961 a înființat cu ajutorul statului român cel mai interesant și valabil teatru postbelic, Teatrul de Comedie, care trăiește și astăzi din gloria de altădată adusă de el și unde a realizat cu ajutorul excepționalilor regizori Lucian Giurchescu (ulterior înlocuindu-l cu succes la cârma Teatrului de Comedie) și David Esrig, două spectacole care a revoluționat fațada teatrului Românesc, Rinocerii și Troillus și Cressida, cu care a avut peste hotare un succes fulminant.După zece ani a revenit la Național, de astă dată ca director și a adus pe scenă în premieră piesa lui Camil Petrescu, Danton, într-o montare fastuasă, el interpretând dificilul rol al lui Robespiere, împlinind un vis al regretatului dramaturg care n-a apucat să-l vadă cu ochii săi…E adevărat în această perioadă fost membru în comitetul central PCR, din 1969, fără să facă politică, teatrul de calitate, fiind politica lui personală, punând în discuție publică sintagma ”Teatru rentabil”, fiind pe rând artist emerit și al poporului și apoi… popular! Dar după evenimentele din Dec. 89 a fost alungat din teatru de elemente, pe care el le adusese și după o recluziune în Australia la a doua nevastă a revenit în forță pe scena Naționalului, nerefuzând ajutorul unui demagog ceaușist care avea nevoie mai ales de uitarea carierei lui de slugoi al regimului comunist, dar și de o relansare pe umeri trainici, ai maestrului, unde a reușit, iar, cu incontestabilului talent să aducă din nou publicul din stradă la teatru, realizând multe spectacole interesante la care lumea s-a îmbulzit să-l vadă, uneori ca la circ, jucând până la epuizare Tache Ianke și Cadâr A fost Pilalcheria din ”Orașul fără avocați” de N. Manzari, Miroiu în Steaua fără nume, de M. Sebastian, Rică Venturiano, Catindatul, Agamiță Dandanache, Leonida, în piesele lui Caragiale, Hlesteacov în Revizorul de Gogol, Tuzenbach din Trei surori de Cehov, Romulus cel Mare în piesa lui Durenmat, Richard al III-lea de Shakespeare, Ciriviș din din Capul de Rățoi, și a dat viață efemeră multor piese conformiste: Celebrul 702, Ziariștii, Șeful sectorului suflete, toate scrise de Al Mirodan, dar a fost mai ales acel admirabil Beranger eroul din Rinocerii de E. Ionescu și bineînțeles Ianke din Tache I.anke și Cadâr, iar acum la venerabila vârstă pe care o are, se metamorfozează săptămânal în rolul Egoistului lui Jean Anouilh (înșir doar câteva din marile lui creații) Deși mulți cronicari de multe ori au strâmbat din nas acuzându-l că n-are dicție, că morfolește cuvintele, că nu se înțelege ce spune, Radu Beligan, a reprezentat prin stilul lui atât de criticat, dar mai ales prin nonșalanța și eleganța pe care o a arăt-o pe scenă, prin modul simplu dar inteligent de a fraza și de a rosti replica prototipul actorului întelectual român modern. Deși s-a povestit multe despre modul său versatil de a fi, eu pot depune mărtirie despre generozitatea omului care m-a ajutat, schimbându-mi firul vieții, angajându-mă la teatrul pe care-l conducea, iar ulterior m-a sprijinit moral, cum numai un mare artist generos o poate face: intrând peste noapte într-un rol din Opinia Publică de A. Baranga, jucat până atunci cu mare succes de Gh. Dinică, după prima replică pe care am spus-o în scenă s-a întors cu spatele la public și s-a adresat către cei prezenți cu mezzo voce: ”E f. bun băiatul ăsta!” Mult mai târziu mi-a dat o altă dovadă de generozitate prefațându-mi laudativ prima mea carte, ”Acele lucrurii aiuritoare”, iar mult mai târziu a avut răbdare să citească cu mine alături prima mea piesă de teatru despre un om pe care l-a cunoscut foarte bine: ”Mircea Șeptilici, sau ultimile două ore din viața unui artist” care așteaptă și azi să fie pusă în scenă de Teatrul de Comedie. A apărut în nenumărate filme, regizori, folosindu-se de numele său pentru a obține o minimă audiență de public și unde el s-a străduit să dea puțină umanitate personajelor osificate, impregnate de morala comunistă, care le populau, a scris câteva excelente cărți cu însemnări acide despre lumea teatrului dovedind un talent impresionant de eseist și a pus în circulație încâtătoare aforisme, pline de savoarea autenticității ca acela în care numește filmul drept o conservă în comparație cu alimentul proaspăt, care este teatrul. A fost căsătorit cu trei femei fermecătoare, iar actualmente este însoțit pretutindeni de o încântătoare domnișoară, autoare a ultimei piese interpretate de maestru pe scena Teatrului Metropolis, care se numește, printr-o formidabilă coincidență, Mona! Este autorul a trei copii și a nenumărate spectacole regizate de el cu o artă de bijutier pe care numai marii maeștri o posedă… Nu mai adaug decât că de fapt numele de Beligan, care a dat glorie teatrului Românesc, nu reprezină decât anagrama cuvântului Galbeni, denumirea satului de lângă Vaslui, unde s-a născut marele actor. ”Teatrul nu este un cămin liniștit. Cine caută pe scenă un adăpost trebuie să știe că această casă cu numai trei pereți, este cea mai descoperită dintre toate, purtată când pe valurile succesului, când pe cele ale înfrângerii. Ca să reziști și să birui îți trebuie nu numai talent ci și curajul de a crede până la capăt într-o idee și mai ales energia morală de a accepta aversiunile”, iată mărturisit, într-una din cărți, unul din secretele, longevității și biruințelor sale de-a lungul drumului parcurs de aproape un secol.. P.S: O glumă involuntară: un distins și talentat coleg, m-a întrebat deunăzi: .”Am aflat că scrii cronică teatrală la Viața Medicală. S-au înființat cumva teatre în policlinici și spitale?” - Nu, dar n-ar fi rău, i-am răspuns! 18. 12. 2013 Candid Stoica (Apărut în revista ”Viața Medicală” nr 2 din 9 Ianuarie 2014)