LA GRANDE MAGIA

”La grande magia” sau cum arată gelozia… la Bulandra!

Un titlu teribil, făcut anume pentru a atrage spectatori, un autor cu o biografie fabuloasă, patron de teatru, senator pe viață, popular, excentric, cu o mare vogă în lumea teatrului, creatorul multor piese de mare succes de public internațional (Filomena Marturano, De pretore Vincenzo, Minciuna are picioare lungi, jucate și pe scenele din România) și a multor scenarii de filme (Neapoli, orașul milionarilor) saturate de realitățile Italiei postbelice, La grande magia, piesă scrisă în anul 1948, se prezintă ca un spectacol, destul de inegal, dar susținut din răsputeri de un excelent și puternic ansamblu, iată pe scurt, rezumativ, ce se poate spune despre autor, dar și despre spectacolul regizat de Elie Malka, un cunoscut regizor de talie europeană, a cărui premieră a avut loc la sfârșitul stagiunii trecute și reluat înainte de sfârșitul anului.
După un început întradevăr șocant pe care te aștepți să fie dezvoltat în aceiași manieră senzațională autorul o cam lasă mai moale, risipind rapid ceace câștigase prin neașteptat, îndreptându-si atenția spre fluctuațile, și șocurile ce poate produce în conștiința unui soț înșelat așa numită boală a Geloziei considerată de unii specialiști mai întâi o boală acută care cronicizată dă individului uman un comportament anormal, aberant, care poate, uneori, să ajungă până la crimă. Ea, gelozia, este universală și se poate instala cu succes și la femei și la bărbații de diferite naționalități, și rase, dar deși nu e contagioasă, poate produce efecte secundare cum ar fi bănuiala, suspiciunea sau invidia. Se pare că italienii au naționalizat așa zisa boală făcând din gelozie un fel de sentiment național, inventând chiar un termen specific pentru cel înșelat: ”cornuto”! Adică, în argou, ”încornoratul” A produs capodopere, cea mai cunoscută fiind piesa lui Shakespeare, Othelo. Martori oculari mărturisesc că suferințele gelosului, atât de genul masculin cât și de cel femenin sunt sfâșietoare ducând la pierderea rațiuni, drept pentru care medicii sfătuiesc pacienții să se lepede de ea cât mai repede posibil…
Eduardo de Filippo, (fiu al lui Eduardo Scarpeta) considerat de critici un demn discipol al lui Luigi Pirandello, construește de fapt o parabolă despre viaţă. Otto Marvuglio, un magician ambulant, prezentând o scamatorie într-un hotel de pe Riviera italiană, moment în care o face să dispară pe Marta, soţia lui Calogero di Spelta. În realitate, Marta profită de stratagemă pentru a fugi la Veneţia cu iubitul ei, magicianul, disimulând adulterul sub masca scamatoriei, a iluziei. Soţului înşelat îi rămâne alternativa fie să accepte adevărul crud, fie să se iluzioneze că soţia sa a fost victima unui act de magie şi că se va întoarce la el într-un viitor apropiat
"Eduardo de Filippo propune o călătorie presărată la tot pasul cu artificii prin care realitatea capătă contururi incerte, fugitive. Scopul nu e acela de a-l face pe spectator să creadă că nu există diferenţă între realitate şi iluzie, ci de a puncta tendinţa lumii contemporane de a fi nesigură cu privire la distincţia dintre real şi ficţional. Piesa sugerează că iluzia este în acelaşi timp o pavăză şi o capcană, îndemnând la reflecţie asupra farselor pe care suntem dispuşi să ni le jucăm nouă înşine pentru a evita confruntarea cu suferinţa", este prezentarea cu care secretariatul literar al Teatrului speră să atragă un public cât mai numeros, dar şi avizat, la spectacol. La Bulandra în sala de la Podul Isvor ale cărui foaiere au devenit un fel de sanctuar ca să nu scriu cavou, al celui care a fost marele regizor Liviu Ciulei, unul din reformatorii teatrului românesc postbelic făcându-lș prin spectacolele, sale să scape din chingile realismului socialist, dincolo de derularea exactă a spectacolulului se petrece un fenomen pe care spectatorul obișnuit însă nu-l poate percepe, poate mai interesant, mai captivant. Un spectacol în care toată trupa se luptă cu piesa, cu regizorul care de multe ori e absent, sau care uneori lipsește cu desâvârșire, cu textul de multe ori incomod care ar fi necesitat nenumărate reducții, cu autorul, care a răsucit piesa spre alte meleaguri, vorba poetului: ”Cine-i autorul care-a înfăptuit omorul în cinci acte cu sete, ca o crimă pe îndelete?”
Pe Virgil Ogășanu, l-am regăsit cu plăcere la vârsta compozițiilor. Acum, odată, cu trecerea timpului, nu mai este tânărul sclipitor din ”Leonce și Lena” sau din ”Răutăciosul Adolescent” , totuși sub noua carcasă a vârstei recunoști calitățile care a făcut din el unul din actorii cei mai interesanți ai generației sexagenare, dând viață cu detașare unui amărât de prestigitator care trebuie să trăiască din minciună, încercând să aducă o notă de humor într-o meserie care are ca țel să-i păcălească pe oameni prin ceace fiecare prestigitator numește cu mândrie: iscusința minții și nebăgarea de seamă a spectatorilor. A existat în România mai multe exemplare de asemenea scamatori: Iozefinii și Ovidiu Rene, care chiar dacă n-au atins marile performanțe ale iluștrilor magicieni Hudini, sau Coperfield și-au făcut cu brio meseria…mistificând cu talent publicul pe care l-au avut la dispoziție. (Am cunoscut fenomenul: în anii tinereții mele am făcut un fel de ucenicie pe lângă unul dintre acești magicieni, care își spuneau prestigitatori, fiindu-le, pentru puțin timp, partener, atât la televiziune cât și într-o baracă la Obor, dar microbul nefiind extrem de puternic nu m-a molipsit) Pe scena de la Podul Isvor al Teatrului Bulandra ii ține piept cu success lui Virgil Ogășanu într-un rol mult mai dificil excelentul, minunatul actor care este Răzvan Vasilescu, autorul a multor izbânzi scenice și filmice, care poate trezii gelozia multor confrați. Nu vreau să amintesc decât performanța sa din filmul unde joacă cu success de la egal la egal cu un star internațional de talia unui Armand Assante. L-am admirat și continui să-i admir performanțele surprinzătoare. Îi secondează pe cei doi, cu humor căutând cu tot dinadinsul calea performanței Adrian Ciobanu într-un rol de servitor și Gh. Ifrim într-un rol de polițist optuz. Restul distribuției, destul de numeroase, neavând roluri pe măsură își fac datoria încercând mici crochiuri de individualizare al măruntelor roluri: Camelia Maxim, o excelentă și modestă actriță (Zaira, soția magicianului), Valeria Ogășanu (madam Locascio, și Bogdana Darie (madam Zampo), două excelente bârfitoare, Mihai Bisericanu (Gervasio), Romeo Pop (Arthuro), Vlad Zamfirescu, des întâlnit pe scenele capitalei (Mariano), Radu Amzulescu (Gregorio), Anca Androne (soția lui Calogero), Simona Pop (Amalia) și punct. Felicitări tuturor pentru profesionalismul și modestia cu care se achită de micile roluri pe care le au de interpretat, dovedind încăodată că Teatrul Bulandra este un colectiv închegat capabil de reînoda vechile și marile lui performanțe.
07. 01. 2014