Valorificarea
moștenirii proletcultiste!
(Trei generații de Lucia Demetrius la teatrul Odeon)
Cumpăna,
Vadul nou, Oameni de azi, Vlaicu și feciorii, producția dramatică a Luciei
Demetrius a atârnat greu în judecata posterității, fiind catalogată, de noua critică, fără nici
un drept de apel, proletcultistă, deși
în ultimile piese mesajul politic al partidului unic devenise mai anemic și era
mai subtil strecturat. De câtva timp asistăm
însă la un interesant și paradoxal fenomen: un fel de restaurație mascată a
vechilor mastodonți intelectuali În anii așa zisul obsedantului deceniu, în
presa vremii, condeieri iscusiți au
militat cu îndrăzneală și cu învoire de la partidul unic pentru valorificarea moștenirii culturale…după ce,
bineînțeles ”moștenirea” fusese izgonită din cărțile de școală și din istoriile
literare. Erau vizate poeziile ca și piesele lui Lucian Blaga, Ion Barbu, T. Mușatescu,
Arghezi ca și a altor scriitori și dramaturgi dintre cele două războaie
mondiale
”Promovând
o așa zisă literatură nouă, realist-socialistă, în fond mistificatoare şi
propagandistică, a fost nevoie de suprimarea vechilor modele, adevăratele
valori ale tezaurului clasic şi interbelic, ce erau periculoase prin influenţa lor malefică", scriu mai toți comentatorii de astăzi
analizând cu acuitate fenomenul. Arta a fost înlocuită cu ideologia, libertatea
scriitorului, cu "sensul unic", fără nici o putinţă de alegere. Ori
"aderai", ori dispăreai. Arghezi, Blaga, Ion Barbu, era stigmatizați
cu cele mai defăimătoare epitete. Sarcina ideologizării este preluată, de
ziarele și revistele vremii: Scânteia, România liberă, Flacăra, Contemporanul,
Veac nou etc, unde articolele de direcţie, ultradogmatice erau semnate de Mihai Novicov,
acompaniat de o echipă, formată din Ov. S. Crohmălniceanu, Ion Vitner, Mihnea
Gheorghiu, I. Popper, Petru Dumitriu, scriu
mai toate istoriile literare prezente.
Astăzi asistăm la încercări din ce mai îndrăznețe
de a valorifica scenic această ”moștenire culturală”, acest moloh de piese scrise la comandă având
sarcina să ilustreze noua ordine instalată pentru cinzeci de ani, cu ajutorul
tancurilor sovietice.
”Trei generații” este un text modest dar plin de glorie și în penuria
de texte cu substanță adevărată, alături de piese îmbibate de proletcultism,
făcea o figură cât de cât onorabilă,
mimând dramatismul autentic. S-a jucat ani de zile pe scenele teatrelor bucureştene. Două montări în
decursul a zece ani la Teatrul Bulandra (fost Municipal) care îi jucase și
celelalte piese incriminate astăzi. S-a jucat cu obstinație în mai toate
teatrele din provincie (Brăila,
Ploieşti, Constanţa,
Oradea, Braşov, Reşiţa, Sf. Gheorghe...).
În 1964 am participat la Teatrul din Piatra Neamț (interpretând rolul lui
Chiril) într-un spectacol regizat de Lucian Giurchescu cu actorii, N. Vurtejanu
(Ioniță), Sereda Varduca (Sultana), Cătălina Murgea (Ruxandra), Ioana Manolescu (D-ra Macri), Dionisie Vitcu
(Îlie), Ileana Stana Ionescu (Eliza), Paula Chiuaru Veronica), Traian Stănescu (Pavel)
A
fost jucată chiar și în străinătate (în Italia, Letonia şi Lituania). S-a
tradus în cinci limbi (rusă, germană, franceză, maghiară, arabă). A fost
ecranizată în trei versiuni: a lui N. Motric şi a Ioanei Prodan (1971) la care
am participat și eu împreună cu Sandina Stan, Toma Dumitriu, Ov. Shumacher,
Mircea Cosma, Marius Pepino, Iarina Demian, Genoveva Preda, Catiţa Ispas
Berceanu, George Stilu, Florina Luican,
Constantin Brezeanu.
Celelalte două versiuni din 1981 și din 1985 au aparținut lui Nae Cosmescu și
respectiv Olimpiei Arghir. Sergiu Sarchizov (pe versurile lui Teodor Bratu) a
scris în ‘89, o operă, însă Revoluţia a
împiedicat să mai fie cântată În prezent
profesor dr. Elena Ruxandra Petre, din Bucureşti, a scris o carte despre autoare cu un titlu
incitant „Lucia Demetrius-Ascensiunea şi declinul unei scriitoare
La Teatrul Odeon un excelent regizor versat în mai
toate tainele teatrului modern, Dinu Cernescu, autor a unor interesante
spectacole care s-au strecurat ca prin minune printre furcile caudine ale
literaturii realist socialiste, apreciate la unison de critica teatrală a
vremi, printre care un excelent ”Hamlet”, un sulfiros ”Măsură peste măsură” și
un…” Escu” care a făcut carieră, jucându-se ani de zile, relansând un mare
actor de comedie (Șt. Bănică), cu o carieră extraordinară atât în țară cât și
în străinătate, profesor la Institultul de teatru, director artistic pentru
scurtă vreme al Teatrului Național, salariat și apoi pensionar al Televiziunii
române, unde a realizat o suită de excelente spectacole el însuși victimă a
defunctului regim, (tatăl arestat) prieten la toartă cu unul din potentați
vremii (Gogu Rădulescu ), autor a două excelente cărți de memorii, intitulate
sugestiv Regizor și Martor, pe care le-am citit pe
nerăsuflate, s-a căznit cu ajutorul unei minunate și sudate echipă de actori, să reînvie, să dea într-un
fel, o nouă față acestui text datat, ca să nu scriu, prăfuit, care la timpul potrivit, a vrut să
arate cu obstinație fața hâdă a familiei burgheze, care obligau tinerele fete
să se căsătorească pentru avere, așa cum o cereau tezele de partid . Într-adevăr Crina Mureșan, interpreta eroinei
principale, parcurge cu virtuozitate și cu adevăr scenic cele trei ipostaze ale
rolului dovedind că este o excelentă actriță de compoziție: ea este cu succes,
pe rând și tânăra femeie cu idealuri romantice îndrăgostită de un tânăr pianist
și femeia resemnată a cărei unic scop în viață a rămas educarea tinerei
vlăstare, Eliza, precum și femeia în vârstă, resemnată, care totuși și-a păstrat
luciditatea și inima tânără…Realizarea ei îmi amintește straniu, ca într-o
într-o străfulgerare, de minunata înterpretă din spectacolula Teatrului din
Piatra Neamț, din 1964, Cătălina Murgea, plecată în lumea umbrelor. O revelație pentru mine sunt actorii Mircea Crețu (ce actor de greutate!)
și Laurențiu Lazăr (altă personalitate seducătoare) care caracterizează cu mult
nerv, cu aplomb, ca doi mari actori a căror artă a ajuns la maturitate, două
posibile ipostaze, diferite, ale lumii burgheze atât de încriminate de toată
literatura de partid. Compozițiile lor sunt atît de autentice, de perfecte că
regreți că ei nu mai apar în decursul piesei, decât la…aplauze, pe care le
merită din plin. Îi secondează cu compoziții bine închegate,
apariții pline de umor, cu surprinzătoare reacții, pe toată întinderea celor
trei acte, Rodica Mandache (domnișoara Macrii) și Alex. Papadopol (Iliuță)
O apariție stranie, dar plină de virtozitate, cu o
voce bine pozată și un temperament ardent ne arată în rolul Elizei, Sabrina Iaschievici
în ciuda siluetei pe care o posedă făcându-ne să ne întrebăm: de unde scoate
atâta forță și mai ales cu ce se
hrănește oare? Rolurile celor
trei tineri pretendenți (pianistul Șerban, medicul Panait și Pavel, alături de
care studiază Veronica, ultima descendentă) de care cele trei femei din cele trei
generații succesive sunt îndrăgostite …sunt prea palide ca actorii respectivi,
Ionuț Kivu, I. Batinaș și Dragoș Panait să poată face ceva cât de cât
rezonabil, deșii ei arată excelent și sunt îmbrăcați de scenografa Maria Miu
foarte elegant, și se străduiesc din răsputeri, dar neexistând text, reprezentă
doar personaje decorative, care ar fi trebuit să ațâțe nevoia de evadare din
cuibul părintesc a celor trei eroine. În schimb Marian Ghinea,
(avocatul Alexandru) și Marian Lepădatu (vecinul Ștefan) au găsit elemente de
care să se agațe ca să dea o formă de autenticitate, rezonabilă rolurilor
respective, amândoi jucând ”fermecător” grobianismul personajelor. Dar dacă
primele două acte curg destul de corect, monoton, dar firesc, ultimul începe să
scârțâie și aplicurile regiei ca introducerea poeziei cu glorificarea puterii
partidului, recitată de slujnica Tinca (Ruxandra Maniu) sau grupul de muncitori
care scot abuziv mobilele din casă, extremi de autentici, pe muzica agitatorică a
vremii aleasă de cunoscutul și îndatoritorul redactor muzical Vasile Manta, care
se aseamănă ca două picături de apă, cu ”soluțiile” operate în epocă de vestitele și în același
timp durerosele vizionări, care prin ”ingenioase” schimbări de sens, reușeau să
dovedească neapărat că ce era negru sau
maculat trebuia arătat că nu e chiar negru și eventual chiar alb și curat…soluții
preluate cu entuziasm de echipele urmașiilor politrucilor de pe vremuri, practicându-se astăzi pe scară întinsă. Nu
trebuie uitată Angela Ioan care cu modestie compune în filigran un portret de
femei modeste al secolului, tăcută supusă, ascultătoare și care nu iese din
cuvântul bărbatului.
Un decor corect, semnat de Maria Miu, ilustrând o sufragerie cu toate
ustensilele adiacente, dulap, masă scaune, fotolii, pe care actorii le ocolesc
cu iscusință dovedind că au parcurs destule repetiții, complectează acest
spectacol de fix trei ore.
Salutăm cu hohote de râs în surdină, acestă inițiativă…Începutul a fost făcut. Vor urma
probabil ”Minerii” de Mihail Davidoglu, ”Vadul Nou”, ”Cumpăna”, ”Vlaicu și
feciori” de autoarea celor Trei Generații, ”Martin Rogers descoperă America” de C.
Constantin și V. Rogoz, ”Secunda 58 de Dorel Dorian, ”Marele fluviu își adună
apele de Dan Tărchilă, ”Pentru fericirea poporului” de N. Moraru și A. Baranga,
”Citadela Sfărâmată” de H. Lovinescu și în mod neindoios ”Cartea lui Ioviță
și capodopera realismului socialist ”Fluturi
pe lampă” de Paul Everac, (unde actorii marii ai țării, V. Rebengiug și Emil
Bota era puși să joace niște fatoșe care încriminau intelectualii românii
”fugiți” peste hotare, texte scrise la comandă cu ordinul de a îndobitoci și îndoctrina
poporul
Ca o dovadă că titlul cronicii nu e ales întâmplător,
ci face parte dintr-un program, reproduc declarațiile directoarei teatrului
Odeon, distinsa mea colegă Dorina Lazăr: ”Premiera
cu Trei generații a Luciei Demetrius, nu e un moft, nu e un capriciu
melancolic, ci începutul unui program,
un demers estetic, profesional, menit să pună la dispoziția tinerilor –
actori, regizori, spectactori – o privire avizată a românilor despre români, o
privire asupra a ceea ce a însemnat subtilitatea autorului de a lăsa să
transpară printre rânduri adevărul, arta de a fenta cenzura, să înțelegem de ce
erau sălile de spectacol pline ochi, chiar dacă cei din sală stăteau cu mănuși
pe mână și cu pledul pe genunchi”.
Adică d-na
Demetrius propagând mesajul partidului fenta cenzura! Să nu-ți vină să crezi , ce abilă era d-na Demetrius. Dar și d-na
Dorina Lazăr (sau cine i-o fi ”sugerat” rizibilul text) dovedește abilitate
când încearcă cu obstinație să ne inducă încăodată în
eroare. Așa cum, pe vremuri actori au reușit, ajutați de talentului lor excepțional, să
facă să trăiască pe scenă piese propagandistice, așa și în prezent, la
inițiativa unor nostalgici ai epocii comuniste, actorii vor reușii să facă, de
voie, de nevoie, să vibreze pe scenă învăluite în noi învelișuri estetice, acoperite
de noi explicații morale, piesele care au încercat să mistifice istoria....
P.S. Despre regizorul Dinu Cernescu în folclorul teatral circulă multe
povești cu întâmplări amuzante. Una dintre ele: pe timpul împușcatului apăruse
o hotărâre de partid care interzicea
românilor să aibă convorbiri cu cetățeni străini, care trebuiau să aibă loc
doar într-un cadru legal. Întrebat
pe stradă de un cetățean străin unde se află strada Batiștei, Dinu Cernescu, vrând să respecte legea,
a telefonat directoarei teatrului C.F.R Giulești. - Tovarășă, un străin m-a întreabat unde e
strada Batiștei, Ce fac, îi spun?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu