candid Stoica

candid Stoica

sâmbătă, 12 noiembrie 2016



Teatrul C. Tănase                                       Un teatru care trăiește din amintiri!


Tănase, Stroe, Mircea Crișan, Maximilian,  doar câteva nume care au dat rezonanță  și au făcut din teatru de revistă o tribună de atac împotriva nedreptăților timpului. Cuplete lui Tănase (Și cu asta ce am făcut?, Nu-s Parale!, Cu ce, pe’nce?...) parcă ar fi fost scrise astăzi. Chiar regimul comunist a încurajat demagogic critica. Chiar se lăuda cu ea. Erau criticați aspru, în nesfârșite monoloage și scheciuri, chelnerii care încărcau notele de plată, frizeri care cereau bacșiș, cei care întârziau la serviciu, coafezele guralive, cosmopoliții, malagambiștii, infumurații, dar mai ales soții care își înșelau soțiile, încălcând morala proletară…tot ce se putea critica fără a supără protipendada.  Sloganul fără mănuși al lui Stroe, apoi cupletele pline de miez ale lui Maximilian în care ataca mascat demagogia, minciuna și pofta de îmbogățire a liderilor atât comuniști cât și a urmașilor lor post revoluționari. Îmi este clar în amintire, ca un cristal, cupletul Stelei Popescu scris de Puiu Maximilian despre revoluționarul anonim împușcat în decembrie 89, moment unic de adevăr pe scenele românești atât de maculate de demagogia și minciunile regimului comunist. Dar Puiu Maximilian nu mai e. O vreme teatrul Tănase și implicit Arșinel și Stela Popescu au trăit din zestre lăsată de el ca și de ceilalți
Dar după ani de zile de când a fost numit și s-au autonumit cuplul Arșinel, Moraru au reușit prin neperformanțe să lustruiască mesajul înaintașilor  până la anulare. Aproape nu mai există nimic din tot curajul cu care se atacau altădată, tarele  societății…Frica celor doi directori de a nu supăra autoritățile și implicit ași pierde scaunule a dat naștere la un repertoriu sălciu, fără strălucire, fără imaginație, anodin care reia cu obstinație vechile teme, vechile texte, care odată cu  timpul și-au mai pierdut din acuitate
Pentru a arăta că totuși mai au activitate au apelat la piesă minoră a lui T. Mușatescu, când maestrul de mai târziu își făcea, cum se zice mâna, în care criticul acid al societății deabia se întrevedea.
Sosesc diseară e până la urmă o …glumă scrisă cu talent pentru prietenul său de o viață, marele actor Ion Iancovescu, pe  care împreună au și regizat-o, jucată prima oară  la Teatrul ”Regina Maria” cu o distribuție care cuprindea pe Vl. Maximilian, I. Talianu, Ion Manta, Elvira Petreanu, Angela Mateescu și după cum scrie I. Masoff și alți cronicari ai vremii, n-a fost un mare succes dar nici o cădere răsunătoare. Lumea a venit că în piesă juca Iancovescu!
Spectacolul actual regizat de Nae Cosmescu, versat om de televiziune, autorul cărții de poezie ”Arca lui Nae” ilustrată de Iurie Darie, pentru o vreme, ocupat cu afacei, era dispărut din câmpul muncii artistice, este o ”cosmetizare” a piesei, scrisă în 1932 și adusă la zi, în dorința de a face un spectacol popular, pe gustul marelui puplic. O parte din ”asperitățile” piesei despre viața de provincie sunt date la o parte făcând loc unor bufonerii unele de bună calitate, alte atingând sfera grotescului. Dar în afară de tel. mobil al lui Puiu, de toaletele doamnelor, de perdelele și canapelele din scenă, mai nimic nu amintește că acțiunea piesei s-ar petrece în zilele noastre.
Vasile Muraru, ajuns și el la o vârstă înaintată, puțin speriat că trebuie să ducă în spate o partitură atât de mare, singur, fără colegul său, Nae Lăzărescu, cu care s-a lansat în atâtea scenete, ar putea juca cu succes pe Harpagon dacă și-ar propune. Aici însă  încearcă de multe ori să-l facă veridic pe chițibușarul Olimpiu. El duce în spate un întreg eșafodaj de atitudini, de scheme, de ticuri care în mare parte sunt aplaudate de public obținând în final un un tip grotesc prin neverosimilul unor atitudini.                       L-am cunoscut, cu ani în urmă, când tânăr fiind, negăsindu-și un loc care să-i convină în teatrele din provincie, bătea la porțile teatrelor bucureștene oferinu-și talentul, statornicindu-se în final la umbra unui  textier travestit în actor și s-a…clasicizat.                                                                                                        Îl secondează cu un aplomb deosebit de duenă cu o fermecătoare prestanță scenică Valentina Fătu, o demnă urmașă a rolurilor jucate de  Tamara Buciuceanu, sau de I. Stana Ionescu, poate singura achiziți valoroasă a teatrului, care cu modesteie, urmând o pistă numai de ea cunoscută, a reușit să se strecoare prin plasa antitanc instituită de cei doi directori contra tinerelor talente.  Scena seducerii lui Olimpiu, prin neverosimilul ei poate e cea mai reușită scenă a spectacolului. Într-un rol de farmec, de explozie de simpatie, de licheluță simpatică, rol în care altădată excelau Radu Beligan sau Florin Vasiliu, Cristian Simion…se străduiește cu resursele pe care le are să fie la înălțimea predecesorului său ceace, recunoaștem, este greu de realizat. Dar de multe ori și intenția contează. Deabia acum cu un  înterpret mai puțin briant se observă că rolul nu e nici pe departe  ofertant, fiind chiar anodin. Rolul pentru care ar merita să vezi actualul spectacol e însă cel al tinerei Ana Maria Donosa (nepoata lui Olimpiu) o apariție scenică diafană, o siluetă de neobișnuită sensibilitate. Tânăra actriță, pătrunsă și ea printr-un miracol în contextul rutinier și revuistic,  iși interpretează rolul cu o neobișnuită și debordantă sinceritate. Sunt convins că vom mai auzi de ea.                                                                                Lucrurile se cam încurcă cu personajul Sache, croit de regizor după modelul personajului Ilie din Take Ianke și Cadâr de V. I. Popa, jucat cu deosebit aplomb, pe vremuri, de inimitabilul Karol Kron, unde cusăturile se văd în mod evident, tânărul actor, Nae Alexandru, altfel harnic și sârgiuncios fiind  depășit de alura pe care regizorul a dat-o rolului. Și cu toate astea mijlocul piesei datorită lui, dar mai ales lui Moraru duce piesa într-o zonă de vârf al grotescului. Înspirată soluția telegramei care anunța sosirea fiului rătăcitor la finalul piese și nu la sfârșitul actului doi, ca în textul original.
Paula Rădulescu, acum la vârsta pe care o are  creează cu modestia care o caracterizează un personaj ce prilejuiește apariții simpatice.                                               În final ceva despre decorul semnat de Ana Iulie Popov care  e funcțional, are ușile camerelor respectiv afară de cea de la intrare, dar n-are personalitate. Nu îl reprezintă pe Olimpiu. Nu e nici Kitch, nu e nici stilizat. E un interior cu perdele de la un mic magazin. Reprezintă eventual un hol de la o casă de cultură. Din cauză că intrarea propriu zisă în casă este mascată, neinspirat așezată, scena sosiri lui Puiu, noaptea, care trezește groază în locatarii casei devine nulă, iar efectele, factice.  Pe cât de inspirate sunt costumele personajelor  feminine pe atât de urâte, de insipide sunt cele al bărbaților, în special al lui Olimpiu                                                                                                Una peste alta, la finalul spectacolului când pe scenă se joacă, tam nesam, Perinița și totuși publicul generos aplaudă eforturile interpreților care le-au oferit o seară cât de cât plăcută, împreună cu alți colegi de breaslă preocupați de soarta teatrului, mă întreb până când cuplul Arșinel, Moraru vor ține teatrul de revistă în starea de mediocritate în care se complace, trăind din amintirile succeselor de altădată   

19. 01. 2015.                                                      Candid Stoica

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu