Dialog dintr-o piesă de teatru

Dialog dintr-o piesă de teatru

Dragnea: : Nu îi faci un bine lui Cati cu vorbele astea.                                          Ștefănescu: De ce îți permiți să mă întrerupi?                                                                                                                              Dragnea: Îmi permit pentru că pot.                                                                  Ștefănescu: Și eu pot să te întrerup. Pot să spun lucruri nespuse care te întrerup pe tine de tot.                                                                                                                                 Dragnea: Te întrerup pentru că sunt încă președintele partidului.                                    Ștefănescu: Încă!”,                                                                                                                                                                                       (notație a  jurnaliştilor de la dcnews.ro.)

Cercul Dramaturgilor Dragon 2                                               își reia activitatea             Marți 30 Ianuarie 2018 ora 18             în localul  Muzeul Literaturii Române                               cu lectura piesei:                             ˮAh, de ce mint femeile, mamă?ˮ      de Candid Stoica.

Își vor da concursul actorii  Laura Creț, Radu Zetu, N. Crețu, Doina Ghițescu, Petre Moraru, Șt. Opreanu. Gloria Găitan, Vlad Troncea.                                             Regia: Candid Stoica.

Vor participa la discuții: Dinu Grigorescu, Horia Gârbea, Marilena Dumitrescu, Puși și Denis Dinulescu, Sebastian Ungureanu, Dan Psatta, C-tin Turturică, Fl. Tănase, Coca Popescu, Vera Molea, Violeta Berbiuc, Pușa Lipan, Sonia Neagu, Cornelia Mihulecea, Rodica Dobre, Cristina Roșianu, Diduța Polizu, Intrarea și Discuțiile absolut libere, dar fără invective.  Bufet asortat în limita posibilităților în situații de criză. Ieșirea de urgență pe lângă biserica Albă. Pentru cei care întârzie deobicei lectura începe cu oră mai devreme. Informații suplimentare la: 0724767822 și la stoicacandid@yahoo.com

  Jocul pe o singură coardă

În lipsa unei capodopere a unui text  inspirat, sau a unuia care să reflecte cât de  realitățile  teatrele recurg în ultimul timp la tot felul de...înlocuitori, de substituții, de cârpeli...de piese clasice, sau reluări a unor texte devenite prin prea desea folosire desuete

Stagiunea a început în surdină, obosită fără ca să dea un spectacol memorabil, marele spectacol la care publicul să dea năvală, în care societatea contemporană să se recunoască cu toate defectele și calitățile ei, să-i fie oglindă. Nu sunt încercări, nici măcar timide, evazioniste de a eluda tot ce se întâmplă, nici măcar oglinzi strâmbe, ca cea de la Național cu Istoria unui pian sau cea de reîntoarcere la literatura proletcultistă ca spectacolul  Teatrului Odeon cu Trei generații întreținute la foc mic, călduț de mastodonții culturali, foști secretari de partid, neschimbați de ani de zile, convertiți subit în manageri economici. Sunt două lumi paralele. Pe deoparte țara este silită să se democratizeze sub presiunea forțelor din afară introducând legi aspre pentru penalii din partide care nu mai găsesc ocrotire la mahării politici și lumea teatrului care băltește în aceleași vechi aranjamente și cutume: voi dați bani și noi promitem să nu vă supărăm cu spectacole care să oglindească realitățile,  care să prezinte conflictele existente, realitatea crudă și în schimb ne lăsați să ne facem afacerile, micile gheșefturi cu parandărăt și para-nainte…           

Mai mult orice piesuță dulce amăruie cu un minim conflict scrisă cu ani în urmă și jucată în străinătate este  tradusă și jucată imediat ca de exemplu spectacolul cu În culmea gloriei de Peter Quintet de la Teatrul de Comedie.                                                                                                                 O soprană de coloratură fără voce, fără acute, care cântă fals arii celebre,  are în SUA, imediat după ultimul război un inexplicabil  enorm succes de public, iată în câteva cuvinte subiectul firavei piese de teatru a mult prea premiatului autor și mult prea norocosului Peter Quintet. Soprana însă nu e o simplă soprană fără voce ci este moștenitoarea unei averi fabuloase care-i permite să închireze pentru o seară chiar Carnegie Hall și să aibă admiratori stipendiați care săă-i întrețină iluzia că e cea mai mare cântîreață...   Acestea sunt amănunte povestite în subsidiar pentru că o acțiune ternă, leșinată și personaje firave, însoțesc această insăilare dramatică, care are pretenția să se joace pe o singură coardă de... haz: aceia că d-na Florence Foster Jenkis, eroina piesei cântă fals…Și de aici tin-te râs. Odată, de două ori, de trei ori, până la sfârșitul piesei când hazul evident moare într-o apoteoză de falsuri în aplauzele nedumerite ale publicului                                                                                              Dacă celebrul compozitor, violonist, violist și chitarist italian Niccolo Paganini în faimoasele sale  concerte, după cum mărturisesc contemporanii, după ce apărea într-un nor de fum, uneori cânta pe o singură coardă până la epuizarea totală,  până ce respectiva coardă se rupea…Florence Jenkis aparea din înaltul scenei legată cu cabluri ca un înger...cantabil

N-ar fi nici o nenorocire dar nu mai urmează nimic

Dar nimic,  nimic ca să fie recomandată drept piesă de teatru…Există doar acest fapt: eroina principală n-are voce. Scriam la început că autorul e un norocos. Într-adevăr norocul lui a fost că peste anemicul lui text a dat echipa Teatrului de Comedie în disperare de o cauză mai bună cu ajutorul unei formidabile distribuții l-a transformat într-un spectacol cât de cît captivant demn de aplaudat conform proverbului care susține că se pooate face din rahat bici.                                                    Autorii spectacolului (regizor, coreograf, scenograf, actori) s-au străduit să facă imposibilul: adică să facă cât de cât prezentabil un text ce se vrea de teatru, fără conflict care se agață cu disperare de o singură poantă, aceia că protagonista nu are voce. Răzvan Mazilu (regizor și coreograf) Gabriela Popesscu (Jenkis) Mihai Bisericanu (pianistul Cosmé McMoon), G. Mihăiță (amantul eroinei, St. Clair)  Eugen Racoți (Dorothy, un excellent travesti), Andreia Samson (Maria) se străduiesc că aducă un minim de adevăr în această însăilare bizară dar efortul lor onest se pierde pe drum…într-un plictisitor ambalaj de staniol.                                                                                                     A fost adusă chiar o solistă autentică, soprana Felicia Filip, ca bomboana de pe…tort, dar  rezultatul e lovit de nulitate, iar publicul dacă nu e dezamăgit și nu flueră e pentru faptul că are bun simț, dar în orice caz este derutat…                                                                                                                                        Între timp a a apărut și o peliculă a cărei protagonistă e nimeni alta decât Meryl Streep film care cu ajutorul imagini ne arată toată goliciunea subiectului. Dar filmul e film și teatrul e teatru.                      Până să se joace o piesă despre adevărata  viața a Mariei Tănase va mai curge multă apă pe Dâmbovița, deși piesa e gata scrisă de Denis Dinulescu, autor roman încă în viață… Trebuie numai ca teatrele să ia cunoștință de ea și de autorul ei…Ehei dacă ar sta pe alte meridian, alta ar fi și soarta piesei…

Ps:Florence Foster Jenkins este un personaj real care a trăit în perioada interbelică și a devenit celebră datorită… lipsei de talent. Nefiind descurajată de criticile permanente aduse la adresa ei, Florence a continuat să cânte, ajungând în cele din urmă să concerteze la grandioasa  sală Carnegie Hall din New York. Ce se poate face cu banii, domnule…

O carte care a ajuns la a 2-a ediție!

O sensibilă și încântătoare carte de poezie de dragoste....bilingvă!
Citiți-o și nu veți regreta.

Vă dați seama in ce mizerie abisală e poporul ăsta? Suntem furați de 28 de ani de toate scursorile , școlile au ajuns fabrici de idioți cu ifose, maneliștii fac legea, clanurile țiganești ne sfidează la adăpostul corectitudinii politice, iar poporul ăsta tace încălecat de o mână de lepre cu damf de usturoi și strungăreață de gestionari de MAT, parlamentari analfabeți care se scobesc în dinți și votează fără sa priceapă de ce ridică mâna. Patru milioane de români și-au luat lumea in cap și NU se vor mai întoarce, copiii lor nu mai vorbesc româneste. Iar lăturile astea se infoaie la televizor și ne vorbesc ‘’ decât’’ de proiecte de țară... De 28 de ani, nu avem autostrazi spre Brașov, Timișoara, Iași, Cluj. De 28 de ani n-au reușit sa facă o autostradă până la Ploiesti, iar cea făcută până acum e degeaba, e goală, n-are ieșiri, ocolește și se termină in câmp pentru că nu sunt in stare să mai facă 7 km până in oraș. De 28 de ani n-avem o centură care să ocolească Bucureștii, oamenii mor zilnic pe ea. De 28 de ani ne pleacă medicii, spitalele sunt o ruină, copiii mor din lipsă de incubatoare ( la Realitatea TV o fundație ne cere să donăm 2 euro pentru ele, asta in timp ce codobatura lui Pandele face chefuri publice, cu Loredana c-o mână-n chiloți si una pe microfon). De 28 de ani ni se interzice istoria și ni se confiscă trecutul, tot soiul de idioți, sau oportuniști cu convingeri trecute in fișa postului, ne șterg din istorie marile personalități, după care ne vorbesc de repere, demnitate și identitate națională. Țiitoarele de partid au ajuns să ne dea, telegenic dubitativ, lecții de moralitate ( asta după ce, vorba unei prietene, mai ieri le fâlfâia șervetul sub masă la chefurile șefilor) . România a fost părăsită de istorie, a devenit o ficțiune administrativă ridicolă.
Nu mai cred în poporul ăsta, pentru noi viitorul tocmai a devenit trecut. Doru Costea

Rectorul Academiei de Politie "Alexandru Ioan Cuza", Daniel Torje, a declarat vineri ca demisioneaza din functie, dupa ce Corpul de control al ministrului Afacerilor Interne a demarat o verificare la aceasta institutie, anunta Agerpres. Controlul a fost demarat in urma unui articol aparut intr-un ziar local, in care o studenta il acuza pe acesta de hartuire sexuala.
Daniel Torje dezminte acuzatiile privind implicarea intr-un scandal sexual, care au pornit in urma unui articol aparut intr-un ziar local.

"Ceea ce a aparut in presa sunt inventii si mizerii incalificabile. Este un subiect inventat. Dezmint categoric orice implicare a mea intr-un astfel de scandal, care urmareste in fapt plecarea mea din functia de rector. Din pozitia in care sunt, de angajat al MAI, nu-mi este ingaduit sa ies in spatiul public pentru a prezenta toate dovezile prin care eu am fost impiedicat sa-mi exercit functia de rector si presiunile la care am fost supus pentru a renunta la aceasta functie. Nu vreau sa fac parte din acest 'razboi national'. Sunt un simplu functionar al statului care, prin constiinciozitate si rigurozitate, incerc sa-mi indeplinesc atributiile de serviciu", se arata intr-un comunicat al lui Daniel Torje.

Rectorul Academiei de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza”, Daniel Costel Torje, a anunţat că demisionează pentru "a-şi putea dovedi nevinovăţia" în ancheta privind suspiciunile de hărţuire sexuală. Anunţul vine după ce Corpul de Control al Ministerului de Interne a anunţat că face verificări în acest sens. Îl cunosc. Actor amator talentat în cadrul grupului Vouă. Are o soție splendidă. Nu cred în ce se spune.

O capodoperă la Teatrul Național

După atâtea piesuțe și piesulețe insipide, importate, cu subiecte departe de realitatea românească, după atâtea reluări a unor piese clasice, după atâtea adaptări a unor vechi succese, după catrastrofalul spectacol cu O scrisoare pierdută, realizat de H. Mălăiele,  după controversatul spectacol cu Livada de Vișini al gruzinului Doiașvili, care și-a descoperit în România un loc unde își poate propulsa spectacolele sale uneori îndrăznețe, alteori  fantasmagorice,  însfârșit Teatrul Național din București în eleganta și luxurianta lui nouă înfățișare a înscris în repertoriul său  capodopera Ionesciană, Regele Moare, care le-a permis tinerilor și  harnicilor regizori Andreea și Andrei Grosu un excelent spectacol, cuminte, așezat și care înainte de toate și-au propus să  redea piesa lui Eugen Ionescu în liniile ei integrale fără exerciții inovatoare.                  Gest de mare îndrăzneală în zilele noastre  când moda adaptărilor, a spectacolelor intitulate după răvășește  repertoriile tuturor teatrelor, zăpăcind, pur și simplu publicul obișnuit al teatrelor. Rezumând, după unii comentatori (Mircea Ghițulescu), capodopera Ionesciană poate fi considerată un basm filozofic, amintind frapant de cel  românesc Tinerețe fără bătrânețe al lui Petre Ispirescu și el la rândul său o lamentație asupra vieții și mai ales asupra morții.                                                                                                                  La o analiză mai atentă specialiștii, teatrologii, au  descoperit în textul existent  trei etaje: Povestea unui rege a tuturor timpurilor de o vârstă matusalemică ce supraviețuiește tuturor supușilr săi, dar nu apocalipsei ce va distruge planeta, lent, dar ireversibil. Alta, prescurtată a Omului, silit să dispară ca specie, și ultima, povestea lui Ionescu, însăși, care nu ˮcredea a învăța a muri vreodatăˮ, dar a încercat să învețe, scriind. Trei povești într-una singură din care cea mai apropiată de noi este cea din urmă. Toate acestea în interiorul unui  basm pentru adulți responsabili și copii inteligenți.                                                                                Unii critici au numit piesa o tragedie cu personaje comice.                                              Tineri regizori Andrei și Andreea Grosu  care au înființat acum șapte ani un teatru independent, Unteatru, într-o clădire dărăpănată, gata de demolare, în care au realizat excelente spectacole cu mijloace minime, au ajuns deodată să regizeze două spectacole în două dintre teatrele profesioniste și a căror spectacolul actual cu Regele moare, având o distribuție excelentă cu doi monștri sacri în componența sa și care poate fi considerat  cea mai limpede înscenare din câte a avut parte de la premiera ei din anul 1957 când a  avut ca protagonist alți doi monștri sacri:  Aura Buzescu și Ștefan Mihăilescu Brăila.   Folosind o traducere a lui Vlad Russo și Vlad Zografii, totul în spectacolul celor doi regizori este limpede, totul este lămurit, nimic nu este echivoc, totul este précis, poate prea explicit uneori lipsind marea emoție pe care o dă uneori improvizația.                                                                                                                  Protagonistul, Victor Rebenciuc cert cel mai mare actor în viață al ultimului deceniu nu lasă neacoperit nici unul din valențele rolului. El este când trufaș și irevocabil stăpânind cu noșalanță de destinele oamenilor și tot trufaș vrea să moară, apoi se răzgândește, nu vrea, cere ajutor celor pe care i-a oprimat, devine chiar laș, meschin, fricos neaccepând în niciun fel dispariția sa fizică, în cele din urmă descoperind chiar că secretul vieții constă în a trăi pur și simplu... Îl secondează cu temei, cu discreție și înțelegere       restul distribuției din care face parte Șerban Pavlu, unul din cei mai intrebuințați actori din ultimul timp atât în film cât și de teatrele profesioniste dar și cele independente, într-un rol și el destul de complicat (doctor, chirurg, călău, bacteriolog, astrolog) de care se achită cu destulă dexteritate.  Richard Bovnoczi (Guardul) un excelent actor, format în teatrele independente, dar care are un nume greu de pronunțat face tot ce e posibil pentru a fi remarcat într-un rol destul de dificil (Guardul) care citește un fel de panegiric în care se elogiază  personalitați importante - semănând mai mult a necrolog - cu menționarea unor merite care nu erau ale regelui, ci ale unor cărturari sau scriitori celebri.                                                                                       Desemenea   este de reținut. apariția fulgurantă a Florentinei Țilea (Julieta, servitoare și infirmieră) care se insinuiază cu discreție și sensibilitate în țesătura piesei.          Dar cele două personaje cu care se înfruntă de fapt pe  regele Beranger sunt Maria, a doua soție a regelui  (Ana Ciontea) și Margareta   cea a doua soția a lui  (Mariana Mihuț), amândouă actrițele reușind să-i țină piept cu virtuozitate  protagonistului.  Scena când Ana Ciontea  încearcă să-l revigoreze, chiar să-l amăgească, să-i întârzie desprinderea lui Beranger,  o exasperează pe regina Margareta, care îi spune tăios să termine cu minciunile, cu iluziile pe care i le picurase în constiință, și "de care se agață" cu disperare, este cât se poate de revelatoare actrițele făcându-I față cu brio. Dar Regele își pierde încrederea in Maria si repeta mereu "Mor", "Eu mor", "Mi-e frica, mor" deși  Ea încearcă să-1 facă să creadă că iubirea este nemuritoare, "daca iubești în mod absolut, moartea se îndeparteaza". Dar totul este  în zadar pentru că  el, regele se simte găunos pe dinăuntru.                                                                                                  Același îndemn spre iubire l-am auzit deseori în luările de cuvânt ale maestrului Beligan în timpul vieții…dovedind neîndoios că marile spirite se întâlnesc                         Pe același plan cu protagonistul răspunzându-i cu aceiași monedă, aproape de la egal la egal  reface rolul reginei Margareta, Mariana Mihuț căreia îi aparține integral finalul, regizorii folosind extraordinara mașinăriei a scenei naționalului.                                   Li s-ar mai putea reproșa regizorilor că obișnuiți cu scenele mici la care au lucrat până acum, că au înghesuit piesa, cu ajutorul scenografului Vl. Turturică, pe un practicabil de câțva metrii creind o aglomerare de personaje pe un spațiu extrem de mic...născând intrebarea logică de ce n-au folosit toată imensa scenă pe care o aveau la dispoziție, cum s-ar zice gratis...                                                                                                   Poate regele Beranger, regele tuturor timpurilor ar fi meritat un palat somptuos, nu o aglomerare de mobile care seamănă cu cele din magazia teatrului.                            Economie, sărăcie, dar orișicât...                                                                                             Parafrazând, în altă ordine de idei,  ar mai fi de adăugat, acum când autorul nu mai e, ca un paradox,  victoria unui Ionescu împotriva posterității. Putea să-și schimbe numele, putea să folosească un pseudonim ca atâția alți mari scriitori, dar l-a preferat pe al său impunând un Ionescu (cu un minuscul O la urmă) pe plan mondial.