candid Stoica

candid Stoica

vineri, 21 decembrie 2018


De vorbă cu un revoluţionar de la baricada de la „Inter”

   Ştiind de mai mult timp că  Sandu Dinu, fostul şofer al teatrului de Comedie ar fi participat la ”baricada” din 21 Decembrie 89, la sfârșitul lunii trecute i-am  propus să-i i-au un interviu. După multe reticenţe şi amânări a acceptat să stăm de vorbă cu un reportofon în faţă numai și numai dacă am să-i reproduc întocmai, fără tăieturi ce ce are să-mi spună
- Am certificat de revoluționar, dar nu m-am prevalat niciodată de drepturile ce au decurs din el, a precizat Sandu Dinu, S-au  prevalat de ele, alte lichele…Au trecut  peste douăzeci de  ani dar numai când îmi amintesc de orele alea mă trec transpirațiile de frică. A fost cumplit. Târziu am realizat că a fost din partea mea un gest de inconștiență. Doamne ce nebunie, ce demență a fost… Puteam să mor de o sută de ori. Numai norocul și Dumnezeu  m-au salvat. O spun fără sfială, dacă s-ar mai repeta lucrurile nu m-aș mai băga în așa ceva nici mort…Ce a urmat în 22 a fost o joacă, o bagatelă față de ce s-a întâmplat în 21 la baricadă…Gândiți-vă, Ceaușescu era în viață, înconjurat de tot aparatul lui represiv, generali, armată, securitate, miliție, plus oameni în civil, special pregătiți pentru asemenea evenimente, iar un grup de nebuni, de zăltați, cu mâinile goale, ne-am strâns acolo cam în fața fostului restaurant Dunărea, dar peste drum, chiar în fața hotelului ”Intercontinental”  și am construit un fel de baricadă și am început să strigăm Jos Ceaușescu, Moarte Tiranului și alte lozinci, sub privirile plictisite ale trecătorilor care se uitau la noi ca la teatru, ca la circ…și nu le venea să creadă că ceeace făceam noi era o, cum să spun, o revoltă adevărată
- De ce erați voi mai revoltați decât ceilalți?
Sandu Dinu și-a oprit șuvoiul vorbelor rămânând câteva clipe interzis…
-  Cum de ce? Ați uitat tot ce am îndurat? Foametea, toate restricțiile pe care ni le impusese la toți ca să plătească datoriile externe, cozile la alimente, la benzină care mă-nebunea, demolările nebunești care au lăsat atâtea familii fără case, restricțiile la lumină și căldură iarna, groaza de ”organe”, …că o clipă dacă suflai în front, erai dat pe mâna securității de care nu scăpai fără pușcărie…doamne ce necazuri am avut cu ei, și iar numai norocul și Dumnezeu de sus m-a scăpat de închisoare…Parcă d-stră nu erați revoltați, că  jucați în frig, că vi se interziceau piesele cum a fost  la Teatrul de Comedie cu piesa aia, Concurs de Frumusețe, în care jucați și d-voastră,  care a fost considerată chiar un atac împotriva șefului statului, nu erați supărați și d-stră actorii, că vă dădea voie să jucați numai spanacuri, numai minciuni, ca piesa ailaltă cu care vă duceam peste tot în turnee, Măseaua de minte! Dar  totuși artiștii n-au ieșit în stradă, pentru că majoritatea aveau funcții, iar ceilalți stăteau ascunși și spuneau doar bancuri cu Ceaușescu,  nu vreau să jignesc pe nimeni, actorii au venit a doua zi în C.C, când totul a fost ca să zic așa, ca la operetă sau estradă: Diaconu, Maftei, Mărăscu, Nicolaescu, Visarion și alți pe care i-am văzut în Comitetul Central, unde  eu am fost unul din cei care l-au dus, aproape cu forța pe Dăscălescu în balcon de l-a huiduit lumea…Doamne ce a fost la C. C!…Am reușit să pătrund, că intra cine vrea și cine nu vrea, era un du-te vin-o ca-n talcioc…
- Hai să ne întoarcem la baricadă. Ce te-a făcut să te duci acolo?
- Eu atunci, trebuie să vă spun, că eram furios din cauza unui conflict cu secretarul de partid din teatru, nu-i  dau numele, persoană foarte influentă și atunci și acum, director de teatru, acum, nu atunci, care a vrut să mă dea afară! Plus că avusesem o mare deziluzie…Directorul, de atunci al teatrului, Silviu Stănculescu, în  care, am crezut că pot să spun, că sunt amic, (copilul meu și  băiatul lui erau ca frații,) mă trădase și semnase actul cu care în urma mașinațiilor omului de care am vorbit mai înainte, să vă feriți de el, urma să fiu dat afară cu un articol tare urât cu care nu mai puteam fi angajat nici la canalul Dunăre Marea Neagră, cum mi-a și spus o funcționară de la sectorul de partid al sectorului trei, de care aparținea Teatrul de Comedie (Otulescu) la care fusesem chemat într-un fel de audiență…pentru că în urma unor confruntări verbale cu secretarul de partid, acesta căruia nu i-am  dat numele, e un om rău de care vă sfătuiesc să vă feriți, pe unele probleme personale legate de viața particulară, în speță legate de o femeie, o iubită a mea la care râvnea și  el, acesta, care nu i-am dat numele. Sunt lucruri vechii care  încă mă rod… Și poate n-ar trebui!                                                                   Viața, maestre, e așa de frumoasă că nu merită  ne ocupăm de rahaturi!     Deci, în 21, rețineți, 21, eram pe la teatru, când  auzind de la diverse persoane de manifestația din piața palatului m-am decis să mă duc glonț  acolo. Era cam ora prânzului. Ajunsem în spatele statuii lui Mihai Viteazul unde i-am întâlnit pe S. Stănculescu, Vl. Găitan, Mihăiță și Morărescu, directorul adjunct al teatrului care  priveau în tăcere ce se-ntâmpla dincolo de statui. Măi, fir-ar al dracului mi-am zis, ăia de acolo au curaj și eu să stau să mă uit ca grangurii ăștia?  Și fără să mă mai gândesc la ce fac m-am dus acolo, în fața hotelului și i-am ajutat să  care scaune și mese de la restaurantul de visa-vis  peste o mașină răsturnată, de fapt o autoutilitară cu număr de Buzău care venise din spre piața Palatului, se oprise acolo și șoferul, o piticanie de om, a șters-o și a lăsat-o acolo…(nu l-am mai văzut și nici mașina nu știu dacă a revendicat-o cineva)…Dan Iosif, Dincă, mulți oameni pe care atunci îi vedeam pentru prima oară, colegul d-stră Râlea, fiica și fiul d-nei Pleșa, caserița teatrului, Ciucu, unul din recuziterii teatrului care tocmai atunci i se năzărise să-mi ceară niște bani și alții printre care un tânăr profesor de la politehnică! Și un bărbat înalt care zicea că e academician și-l chema Radu, numele ălălalt nu mi-l amintesc, care era cu fiul său…Parcă avea un nume de sârb…Să fi fost, zic eu, cam peste 50 de oameni la baricadă, în momentele de vârf. Dar mai plecau, mai veneau, iar în jur inactivi să fi fost cam 200…La un moment dat am luat împreună cu Dincă firma aia mare de Parching de la parcajul subteran și am pus-o deasupra mormanului de mese şi scaune de la fostul restaurant  Dunărea, acum Pescarul! Toți eram suiți acolo pe, construcţia asta, toţi, vorba vine, sus erau cât încăpeau, ceilalți erau prin prejur. Eu eram când jos când sus, aveam o energie ceva de neînchiput! Eu, de felul meu, sunt  repezit, dar atunci eram ca sfârlează, strigam: jos cismarul! Cântam: desteaptă-te române,! Înjuram, împreună cu ceilalți nebuni…Dan Iosif, v-am spus, avea o porta voce, dracu știe cum făcuse rost de ea …În timp ce noi strigam, cineva mi-a arătat că pe trotuar se plimba agitat  ambasadorul Statelor Unite care striga și el ca nu cumva cordoanele de militari care se formaseră în fața noastră să  tragă în noi…M-am dus la el să mă conving că e el. Şi așa era. Era el, ditamai ambasadorul!
- În ce limbă striga ambasadorul?
- Dracu mai stie! Spunea cam așa: Non violent, non violent, libery, democrat! La un moment dat cineva a strigat : Jos comunismul! Atunci, țin minte, ca acu, a început să se tragă nebunește din toate părțile! După care  au venit pompieri cu furtunurile cu apă și ne-au udat…
- Și ce ați făcut?                                                                                                           - Ce dracu să facem!. Ne ascundeam pe lângă zidurile ”Inter-ului, după care avansam și încercam să ne suim iar pe baricadă…Unii reușeau, alți nu…Între timp veneau iar pompieri, iar puneau tunurile cu apă pe noi, iar ne retrăgeam înjurându-i și protejându-ne cu câte o masă sau un scan, dar până la urmă iar ne retrăgeam, ajungând până la intrarea în Teatrul Național… și asta de mai multe ori până au terminat apa și atunci i-am luat la goană pe Pompieri,  care după aia au  devenit revoluționari cu diplome! Ca să vedeți cum se scrie istoria! Dar veneau alte mașini și nenorocirea iar începea! Cum am mai spus: noi, ne retrăgeam pe trotuar, sau ne adăposteam sub zidurile Interului, fiecare pe unde apuca și apoi ne întorceam iar…uite așa de zeci de ori, ca un joc cu șoarecele cu pisica, dar la început n-am văzut că cineva ar fi căzut sau ar fi fost ucis pentru că trăgeau în sus și în caldarâm și gloanțele ricoșeau și uneori ne treceau vâjâind pe le urechi, dar dacă intrase dracu-n noi nu simțeam, nu auzeam nimic! Dar până la urmă a fost atinși câțva care au căzut şi a început să  curgă sânge! Atunci a fost sperietura cea mare! Când ne-am dat seama că nu e joacă și că am putea să murim…
- Erați drogați?
- Pe dracu, eram ca și drogați, dar nu era nevoie de droguri câtă ură aveam  împotriva lui Ceaușescu. Când ridicam privirile și vedeam în balcoanele ”Interului” că se filmează ne creștea inima de bucurie gândindu-ne că o să vadă străinătatea ce se petrece aici, că nu puteau să ne omoare și căpătam  curaj și strigam cu infocare, jos tiranul, jos Ceaușescu, vrem libertate…oboseam, fumam câte o țigare, mai beam o tărie, o cafea…de pe la unii oamenii de pe margine care ne aduceau cu termose…unii ne-au dat și sanviciuri cu ceva pe ele, salam, crenvurști…după  care iar strigam lozinci cu jos Ceaușescu, jos tiranul până când întradevăr am obosit…
- Și cum s-a terminat?
-  La un moment dat, să fi fost zece seara, m-a tras de mânecă un civil  care mi-a șoptit: ”Dacă nu vrei să mori întinde-o că va fi jale” Atunci m-am dezmeticit, mi s-a făcut frică și am plecat, nu  acasă ci la niște prieteni…că acasă mi-a fost frică să mă duc…acolo la prieteni mi-am dat seama că aveam pe față :sânge, pantofii îmi erau de asemenea năclăiți tot de sânge, iar hainele erau și ele pline de sânge… pentru că…nenorociții uciseseră oameni.

Când am revenit dimineața baricada dispăruse, asfaltul fusese spălat ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Aduseseră și flori… Nu-mi venea să cred că ceace se întâmplase fusese adevărat și nu o închipuire de a mea…Cum stăteam așa prostit, am  zărit venind din spre piața Unirii mulți oameni, ca le manifestațiile de 1 Mai, care și ei strigau lozinci împotriva lui Ceușescu. Când au ajuns  lângă mine m-am lipit de ei și împreună am ajuns la  Comitetul Central…și unul, care mai târziu am aflat că-l chiamă Voicu, nu acela care făcea figurație la noi la teatru a spart primul geamurile ușilor de la intrarea principală, şi  am intrat buluc zeci, sute de oameni… dar nu mai pot să mai vorbesc, amintirile m-au copleșit, ….uitați am început să tremur, parcă aș avea friguri…
L-am lăsat.  Sandu acum nu mai e tânărul zvelt și zurbagiu cu plete de altă dată, s-a îngrășat, are cearcăne sub ochi și părul (tot  plete) i s-a rărit, îmi spune că a lucrat un an în Germania, probabil a fost tot șofer, dar una peste alta parcă ce  a fost atunci când au vrut să-l dea afară din teatru, omul cel rău al cărui nume nu vrea să mi-l spună, îl roade cel mai mult. Mi-a spus cu regret în glas că nu-mi închipui eu cât de mulți informatori au fost și mai sunt în teatru și mi-a promis că va mai sta de vorbă cu mine și-mi va spune toată istoria cu omul cel rău de care trebuie să mă feresc (va urma)

                                                                           A consemnat Candid Sto

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu