Trei actori în rolul lui El Fugitivo

Un triplu dezastru. După directorul Teatrului Masca Mihai Malaimare, înca doi colegi Cezara Dafinescu si Alexandru Arșinel, au părăsit UNPR. Dafinescu a declarat ca s-a înscris in partid doar la initiativa președintelui de atunci Gabriel Oprea si după ce Opera plecat din partid, a plecat și ea. La scurt timp si Ilie Nastase, senator UNPR, a declarat ca va pleca și el  din partid. Adevărat exod!

Simpaticul actor  Mihai Mălaimare, director al Teatrului Masca a anunțat pe pagina s-a de Face book că a demisionat din UNPR, ca urmare a faptului că a realizat asemenea celebrului acolit al lui Ceaușescu, Postelnicu, că a fost ''un dobitoc” ! Ca să vezi ce chestie! Dar când a fost declarat incompatibil pentu că a încasat  două lefuri cum era?

Împlinindu-se  un an de la plecarea dintre noi a lui SERGIU IONESCU, republic articolul apărut în ziaru Națiunea

A pleca dintre noi, prematur, anonim, modest, un excelent om de televiziune, poate tocmai atunci când ar fi avut ceva mai mult de spus. A făcut sute de emisiuni de varietăți, unele mai reușite decât altele. La viteza și la teroarea sub care lucra, cu nu știu câți informatori risipiți pe platou, se poate spune fără să-l jignim memoria, că unele au fost mai reușite decât altele. De formație actor, fire inteligentă, scolită, deși n-a avut mari mentori, aplecat lecturi și plăcerii muncii cu actorul în platou și-a descoperit de timpuriu sigur vocația, printr-o străfulgerare a soartei  și televiziuna în  primii ei pași de existență l-a îmbrățișat cu toată persuaziunea ei. Era lucid și știa că ultima emisiune, dacă greșește, cumva, cu ceva, dozajul de adevăr care se permitea și demagogia perpetuă sacrosantă, care  obliga pe aproape toți creatorii de artă să folosească un dublu limbaj, putea să fie în mod sigur, și ultima. Am realizat împreună mai multe emisiuni  având fiecare dorința de a înveseli publicul imens al varietăților, poate cea mai populară emisiune a mult hulitei televiziuni autoare a atâtor potlogării

Sunt sigur că a plecat dintre noi trist că n-a mai putut lucra din cauza unor legi stupide care calculează aportul artiștilor dup numărul anilor și nu după combustia interioară… Oamenii care conduc azi instituțiile de cultură fac parte dintr-o specie de oameni reci şi fără inimă. Colecţionează case, mobilă, maşini, dar nu şi bătrâni fiind convinși că sunt nişte suveniruri proaste. Vorbesc  mult, spun prea mult, arată ca viitorul pe care nu-l întrevăd. Ei, habar n-au că într-o bună zi se vor  alătura acestui trib, îmbătrânind. Problema este nu că viaţa e scurtă, ci că e prea lungă. Nu vor să se uite atent la oameni ca Sergiu Ionescu. Ei însă sunt, din păcate,  viitorul. Dacă generația tânără se va teme de viitor, se va teme de alți oameni ca Sergiu Ionescu. Nu vor reuși să-i ascundă. Bătrânii sunt supravieţuitorii. Ei ştiu ceva. N-au rămas în lume, printre oamenii tineri, doar ca să le strice petrecerea…. Dumnezeu să-i odinească sufletul sensibil …

                                                                                                

Revista Bucureștiul literar și artistic publică un interviu cu un proaspăt octogenar, polivalentul actor Candid Stoica, căruia cu această ocazie îi trimit mesaje călduroase Radu Beligan, George Bălăiţă, Dinu Grigorescu. Despre cel care pe vremuri fusese invitat să întregească excelenta echipă a Teatrului de Comedie de sub directoratul marelui Radu Beligan, prietenul lui Candid Stoica, prozatorul George Bălăiţă scrie o mică şi ataşantă perlă prozastică: „Am citit, cu delicii, falsele lui memorii. De fapt cronici ale culiselor. Care înseamnă lumea largă şi nu numai jungla de carton din văpaia reflectoarelor. Cred că, în sfârşit, Candid şi-a găsit rolul vieţii sale: autor al acestor cărţi. Prin anii ’30 apărea o carte, Cartea de la San Michele, autor: Axel Munthe. Un personaj fabulos. Medic şi aventurier. Cartea lui a avut milioane de cititori, generaţii succesive, pe întreg mapamondul. Curios şi intrigat de faima lui, G.B. Shaw i-a trimis un mesaj: «Dragă dle Munthe, ţi-am citit cartea. N-am găsit în ea nici urmă de literatură, dar mor de invidie că n-am scris-o eu»… Schimbând ce este de schimbat, pot spune şi eu la fel despre cărţile amicului meu din tinereţe, Candid Stoica, actor născut iar nu făcut, librar de plăcere, scriitor de duminică, bun de citit în fiecare zi a săptămânii“. Când un mare scriitor ca George Bălăiţă scrie cu peniţa de aur câteva rânduri ca acestea, parcă-ţi vine să simţi că ţi-a pus Dumnezeu mâna-n cap: nu-ţi mai trebuie altceva, doar cititori să fie! Însă dramaturgul Candid Stoica şi-ar dori spectatori pentru piesele de teatru pe care le-a scris: teatrele promit şi uită să-i răspundă. Directorii de teatre – spune el – „s-au constituit în adevărate cazemate în care nu pot pătrunde decât prietenii lor, creatori de insipide piese care ocolesc cu bună ştiinţă realitatea ce le-ar putea periclita scaunul“. O directoare, fostă prietenă şi bună colegă îi spune, „plângând“, că „nu poate să citească piese de teatru“: piesa se cheamă Dosarul curvelor. O altă piesă a dlui Candid are ghinionul că nu ştie cum (şi dacă) va fi privită (citită) de noul director al teatrului respectiv (care vine cu preferaţii săi); cu altă piesă e „în discuţii cu cei de la Radio“. Încurajat şi optimist, dl Candid Stoica scrie mai departe: scrie piese de teatru şi „lucrez de zor la un alt volum cu titlul: Cronici cu ţepi de trandafiri“.                                                         (Articol semnat de C. Stănescu pe site-ul Cultura din 10. 01 2016)

Actorul George Ivașcu, care este directorul Teatrului Metropolis din București, s-a prezentat marți la sediul Direcției Naționale Anticorupție. Potrivit unor surse judiciare, actorul a fost citat în calitate de martor într-un dosar de corupție.

 Actorul a afirmat la ieșirea de la DNA, unde a stat mai puțin de o oră, că a dat declarații în calitate de martor, în dosarul "cuiva", fără a preciza despre cine este vorba.

"Știți cum e. Totul e bine, când se sfârșește cu bine, în ceea ce mă privește. Sunt martor, dar pentru mine ăsta a fost episodul", a spus Ivașcu. Incet, încet, DNA ajunge și la Teatre. Azi martor, mâine, cine știe...s-au mai văzut cazuri..(din Cotidianul).

Bună dimineata Candid,

Astăzi,  este o zi deosebită, când gândurile o iau înaintea vorbelor, când amintirile de tot felul ne invadeaza sufletul și mintea.

Mă gândesc cu multă dragoste și respect la ființa spirituală si plină de întelegere a Sarei, mi-e cumplit de dor de ea, pot numai să mă rog pentru Binele ei etern, pentru tot ce înseamna credința adevarăta in ființele rămase aici si care o iubesc și o pomenesc.

Să-i fie amintirea Binecuvântată !

Să odihneasca în pace și liniște veșnică ! Amen!

In semn de recunoștintă să aprindem luminile și să ne reculegem prin rugaciuni și pioșenie pentru sufletul Sarei, care dealtfel se află cu noi in fiecare clipă !

Te pup și te imbrațisez cu drag,

Marina

Plagiatele au împânzit lumea politică românească. S-au extins ca o plagă. Nu există politician care se respectă  cât de cât, care a ajuns ministru sau parlamentar să nu aibă la activ un plagiat.                                                                         Tinere ce plin de visuri / urmărești un post titrat / într-un solid aparat / Bine plătit de stat / voind să fii ”doctorat” /  Probabil ai uitat / că un adevărat bărbat / îl dă dracu de plagiat / care nu-i decât un surogat / după ceva adevărat /   Plagiatul nu-i nici crez, nici decalog / plagiatul e…plagiat / adică e ceva profund  necurat / pentru că e  identic copiat / după cel adevărat / care e un unicat / iar autorul va fi judecat / chiar renegat / declarat / neliterat / pentru că... a copiat /     ca un nerușinat / Neobrăzat / făcându-se de rahat!

Proștii sub clar de lună la Timișoara

Teatrul lui Teodor Mazilu, intrat după moartea sa în 1980 într-un con de umbră, în ultimul timp iese la suprafață, managerii teatrelor descoperind cu surprindere actualitatea temelor și personajelor sale. Piesă magnet, enigmatică, cu un destin frânt chiar din plecare a dat semnalul decesului teatrului realist socialist vestind un nou dramaturg. Gogu, Sile, Iordache, Gherman, Dobrișor, Clementina, Ortansa au țîșnit în teatru, acum 60 de ani, ca o bombă cu explozie întârziată, în „Proşti sub clar de lună”. Piesa aceasta a făcut ravagii în mentalitatea vremii, schimbând aproape total faţa dramaturgiei româneştii şi dinamitând pur şi simplu aşa numitul realism socialist,  anunţând un dramaturg de talie şi spirit european.

Omul, T. Mazilu, părea un  boem, care își petrecea cea mai mare parte a timpului în crâșme sau la restaurantul Casei Scriitorilor de la Mogoșoaia,  scriind cronică de football, deși părea un ageamiu în materie. Era, totuși, un scriitor harnic, un băutor de cursă lungă şi un degustător de farmece feminine, care a suspinat pe sub ferestrele multor frumuseți ale zilei, făcând „achiziții” surprinzătoare, de care a fost mult invidiat de confrații săi. Sub influenţa alcoolului şi a farmecului feminin scotea panseuri caustice, aparent inofensive, care ulterior au circulat sub forme de glume prin peisajul teatral bucureștean: „Ideea că scriitorul Băeşu ar fi influenţat de Shakespeare e falsă”; „Aserţiunea că Dinu Săraru ar avea doar patru clase primare, nu se susţine”; sau, acuzat că e fricos, dramaturgul a răspuns: „Eu am văzut şi oameni proşti şi nu mi-a fost frică”. I se se mai spunea și „Mazilu de seară”.

A scris sumedenie de articole satirice ‒ unele pe placul celor ce diriguiau cultura, altele în răspăr ‒, articole sportive, articole estetice şi de morală, foiletoane, romane, poezii cu iz de romanță, piese mai scurte ‒ mici bijuterii ‒ şi cinci  piese mari care au întors pe dos, cu ajutorul paradoxurilor, mai toate temele favorite ale realismului socialist, atacând corupția, ipocrizia, minciuna din viața socială, aducând pe scenă o „faună” ciudată, dar camunflându-și atacul sub masca unor personaje cu grad mic, aparent inofesive: gestionari, directori de cooperative, chelneri, inspectori financiari, actori, actrițe, sau pur și simplu șmecheri, care respingeau apriori sloganurile normelor socialiste și care se extrăgeau sistematic, cu inconștiență, de la normele etice cerute de partidul-stat. Gogu, Sile, Gherman, Iordache, Urecheatu, Gore, aparent intoxicați de dogmele așa zisei morale a eticii și echității socialiste promovată de regimul de tristă amintire, sunt de fapt niște delapidatori, dar și oameni  întreprinzători, care își recunosc deschis ticăloșia, iar partenerele lor, indiferent că le cheamă Clementina, Ortansa, Gabriela, Vasilica, Camelia, când cinice, când tandre, sunt de fapt niște șmechere, excroace sentimentale, dornice de îmbogățire și de trai leneș, în căutarea unui vieți în care apetitul sexual să fie pe prim plan alături de o valabilă bunăstare socială. Ele  sunt de fapt niște explotatoare a prostiei bărbătești. Criticat că nu adus pe scenă și un personaj cinstit, Mazilu a creionat în răspăr tipul personajului pozitiv: Emilian, care se zbate ca și eroii romantici de altă dată între datorie și pasiune intrând  în competiție pentru farmecele feminine ale Ortansei cu Gogu, care mimează remușcări existențiale de genul: „În câte combinații necurate m-am băgat și totuși mirosul liliacului mă tulbură ca pe vremea când eram cinstit.”.

L-am cunoscut pe autor în urmă cu 54 de ani când făcuse o scurtă pasiune pentru  colega  mea Paula Chiuaru, de fapt modelul în carne și oase ale Ortansei și Clementinei și împreună am degustat multe băuturi, ascultându-i panseurile. Despre puseul emoțional al lui din anii aceia, ulterior, am scris o piesă intitulată Paula și Teodor  sau Dosarul Curvelor, care încă n-a văzut lumina rampei.

Spectacolul Teatrului Național din Timișoara, montat de Ion Ardeal- Ieremia, s-a apropiat în galop de textul lui Mazilu, actualizându-l. Această „operație” i-a dat posibilitatea să-i arate pe Gogu, Ortansa, Clementina și Vasilica de parcă ar fi oamenii de azi, căutați și ridicați de DNA sau DIICOT, singura deosebire ar fi că atunci DNA sau DIICOT se numeau Controlul Financiar. Regizorul trebuie felicitat pentru corespondențele actuale pe care le-a găsit piesei și mai ales implicațiilor ei, deși, atenție, scandalul Condrea și Hexipharma nu apăruse încă la orizont, dar pe care regizorul  parcă le-ar fi intuit. De asemenea este de  felicitat pentru excelenta distribuție pe care a alcătuit-o, dar mai ales pentru extraordinara performanță artistică pe care a obținut-o cu interpretul principal. Am văzut mulți interpreți ai acestui rol, dar Ion Rizea mi se pare unic. De asemenea, interpretele Clementinei (Cristina Konig), Ortansei (Claudia Ieremia) și Vasilicăii (Alina Chelba) prin jocul lor inteligent, uneori pe muchie de cuțit, au oferint ipostaze originale rolurilor respective. Apar în compoziții suculente Romeo Ioan și Ana Maria Cojocaru, care, din părinții Ortansei în textul original, au fost „transferați” în spectacol în părinții lui Emilian, pentru un motiv deocamdată misterios… Mai apar Nic. Pârvulescu (un comentator), Flavius Retea (un cameraman) și Toth Iosif, Tiberiu Horduț înbrăcați în haine preoțești, fără nici o substanță și fără nici o vină.  Este de apreciat decorul simplu și la obiect semnat de Mihai Vălu și costumele ”exacte” create de Alina Lățan.

În concluzie Proștii sub clar de lună de la Timișoara au făcut publicului bucureștean o impresie excelentă la cea de-a 14 ediție a Festivalul Comediei de la București, în pofida faptului că juriul a preferat alte spectacole și alți interpreți.

                                                                                                                             25. 05. 2016                                                   Candid Stoica                

În timp ce eruropenii mai căutau să sape în fundul curții pentru noi weceuri, englezii zgâriau fața pământului cu calea ferată apoi cu locomotivele cu abur. În timp ce în Europa se mai ardeau cărți pe rug, englezii brăzdau mările pentru a aduce ceai, piper sau nu știm mai ce din Indii. În timp ce fotbalul englez, muzica rock engleză, Heathrow, canalele de irigații, manufacturile de bumbac, America cucereau lumea, europenii îi aveau pe Stalin, Lenin și mai târziu pe Ceaușescu sau Brejnev. În timp ce Anglia ne trăgea după ea spre secolul 21, noi, europenii, mai ales cei din vestul estului o tot trăgeam înapoi spre secolul 19. În timp ce Anglia trăiește bine mersi fără nicio Constituție, multe țări europene, cum am fi noi, încă o mai bălmăjesc. În timp ce Pink Floyd, Rolling Stones, Beatles, Who, Yes sau Genesis au schimbat pentru totdeauna fața lumii, noi o înfundam cu Holograf, cu formații maghiare sau sovietice care trebuiau tunse că altfel nu suna chitara ca lumea. Nu mai continuăm, este clar ce vrem să spunem. Și după toate astea, Anglia să iasă din Europa? Să se despartă de partenera ei vioaie, imposibilă, dragă și deseori iubită Europa? Noi credem că nu. Anglia va ieși, dar va rămâne, va fi semnat acolo un act, o scrisorică, care, evident, va fi pierdută prin biroul lui Trahanache de la Bruxelles.(Text de pe blogul Călimara cu cerneală al lui Denis dinulescu)

Am ajuns fără voia mea, nesilit de nimeni decât de d-l Fetacău,  la DNA.  Am scăpat ușor, doar cu humor.