Vizita bătrânei doamne la Național

O piesă despre criză în plină recesiune

 Într-o clădire asediată de schele, în care zeci de ciocane pneumatice  se luptă de zor ca   să-i redea înfățișarea ințială, obturată, mascată de regimul de tristă amintire, într-o țară care se cufundă pe tăcute,  într-o criză fără sfârșit, dar în care publicul plătitor umple până la refuz sălile teatrelor, Teatrul Național izbutește să prezinte publicului un spectacol mamut de peste trei ore și jumătate, care vorbește în termeni duri despre o  criza similară din secolul trecut, în care oamenii au fost aduși  la o stare lamentabilă de lașitate din cauza sărăciei.          (Prin rapel a se vedea la TV. cozile și bătăile pentru câteva sarmale )                                                                                                                Iată unul din paradoxurile  României de azi                                                                      Vizita bătrânei Doamne cu titlul original Der Besuch von alten Dame, considerată cea mai importantă operă  a elvețianului Friedrich Durrenmatt, a  avut premieră mondială  în  1956 și de atunci a străbătut glorios mapamondul    fiind jucată pe mai toate scenele mari ale lumii,  prilejuind  protagoniștilor creații remarcabile. A avut parte și de o ecranizare celebră în 1964 cu două staruri internaționale: Ingrid Bergman și Anthony Quinn (în care marele actor este pe generic și în postura de producător)                        

În anul 1963, într-un moment de liberalizare politică a regimului comunist Teatrul Național s-a bucurat  de un excelent spectacol în regia lui Mony Ghelerter cu Aura Buzescu și Jules Cazaban în rolurile principale (ulterior a jucat și Elvira Godeanu și Matei Alexandru).  S-ar putea spune că recentul spectacol e într-un fel un remake al celui de acum 50 de ani.                                                A mai existat un spectacol al teatrului Bulandra din anul 1993 cu V. Rebengiuc și Mariana Mihuț în regia tânărului Felix Alexa, dar care, deși avea protagoniști doi mari actori, nu s-a bucurat de mare succes. Ca să divagăm un pic amintesc că există și o piesă românească a dramaturgului Radu Iftimovici, cu un subiect asemănător, intitulată  sugestiv, ”Poftă bună canibali”, care, fără să fie o pastișă are certe virtuți dramatice,  dar Teatrul Național n-are, deocamdată apetit pentru dramaturgie autohtonă, de actualitate, mulțumindu-se doar cu piesuțele, altfel amuzante, dar minore ale Liei Bugnar și ale d-nei Rodica Popescu- Bitănescu. Probabil că secretarii literari ai teatrului sunt în șomaj.                                   Milionara Clara Zachanassian  întoarcându-se după 30 de ani în orașul natal, de unde fusese alungată și unde în tinerețe trăise o mare poveste de dragoste, promite locuitorilor orașului, ajunși la limita supraviețuiri, în urma crizei care a urmat după cel de al doilea război mondial, că-i va ajuta oferindu-le un miliard în schimbul vieții bărbatului care a necinstit-o și a trădat-o în tinerețe, iată pe scurt rezumatul celebrei piese,   veche de peste 50 de ani
Bulgarul Alexandru Morfov, care deja după succesul  spectacolului Exilații de acum doi ani (jucat și  la Teatrul Național) e o vedetă internațională (folosind o traducere a Mașei Dinescu), împreună cu scenograful Alex Toromanov, uzând de toate servituțile scenei Teatrului Național, realizează  un spectacol amplu, spectaculos, aproape senzațional, într-o desfășurare de forțe remarcabile, unde  se joacă în forță, se cântă ca la operă și se dansează ca în spectacolele de televiziune.  O asemenea întrebuințare a trapelor, nu am mai văzut pe scena naționalului de la  spectacol din anul 1993 cu Ghetou regizat de Victor Frunză.
Folosind o adaptare în care protagoniștii sunt ușor întineriți și schimbând data revenirii eroinei (doar după 30 de ani), tăind replica în care eroina declară că tot corpul îi este străbătut de proteze, regizorul, după exemplul distribuirii lui Ingrid Bergman, a dorit cu tot dinadinsul ca eroina să fie o divă și a distribuit-o în rolul titular pe Maia Morgenstern. Actrița care are  resurse complexe, deja recunoscute de dramă și comedie  reușește de multe ori să creiaze  scene de mare tensiune ca cea din catedrală când  demască ipocrizia preotului și profesorului strigându-și violent durerea de a fi fost alungată din oraș și nevoită, ca să poată supraviețui, să se prostituie și făcând zob cu o singură mișcare a mâini, asemenea lui Superman, câteva solide bănci,  dar  de multe ori mi s-a părut că a luat  mult prea ușor  rolul, lăsându-i greaua sarcină de a duce toată piesa, tot spectacolul, în spate, colegului Mircea Rusu în dificilul rol al lui Alfred III (pe care regizorul și-a luat libertatea să-l numească Alfred Miller), ceace actorul reușește pe deplin. Mircea Rusu este pe rând, timorat, umil, bulversat de formidabila accensiune a iubitei din tinerețe, vrând cu tot dinadinsul să șteargă gestul de a o fi respins atunci, scuzîndu-se mereu și sperând  că ea să fi uitat purtarea lui, când  bântiuit de gânduri negre, apoi disperat când simte că în jurul său se strânge lațul, ca în scena de la poliție, iar în final, când realizează că e vinovat, să aibă liniștea de a întâmpina moartea iminentă  cu seninătate. Cred că e o solidă realizare în palmaresul actorului care a părăsit pe moment scena naționalului, obligat de o lege neroadă, să se  dedice profesoratului. Ar fi o impolitețe din partea mea să dau note la doi  actori de frunte ai naționalului, M. Albulescu și  Costel Constantin care cu modestie și profesionalism îi secondează cu marea lor personalitate pe protagoniști
Piesei dure, acide, cu replici scrâșnite, plină câteodată de umor absurd, regizorul îi contrapune o viziunea mai cuminte, mai senină, iar  uneori prea realistă, prea naturalistă, aproape filmică creând și inventând noi scene diurne, care câteodată parazitează scene importante.
În primul act se jocă atât de realist  așteptarea trenului cu care trebuie să sosească ”Bătrâna Doamnă” atât de exactă este agitația notabilităților și a personalului gării, plus sgomotele adiacente  amplificate de difuzoare, încât atunci când se bagă și fum, vrând desigur să imite aburul, pe moment te aștepți să apară chiar…locomotiva!.  În locul ei  însă apare  anonim Doamna, care are de străbătut vijelios o distanță apreciabilă ca să ajungă în centrul scenei.
 Și dacă în prima parte spectatorul e încântat de realismul pe care-l dezvoltă regizorul, în partea doua a spectacolului rămâne oarecum mască, când eroul dispare inexplicabil ca în filmele stiințifico-fantastice. Din multitudinea de roluri interpretate de Erika Băieșu, Costina Ciuciulică, Mihai Călin, Ovidiu Cuncea, A. Mustache, Dragoș Ionescu, Mihai Calotă, când mai bine când mai rău în funcție de dicția și vocea respectivilor interpreți se relevă prin aplomb și siguranță, tinerii actori Marius Rizea în rolul primarului și Marcelo Cobzariu,  în rolul reprezentantului opoziției, de care sunt sigur că vom mai auzi,
Nu mă pot abține să nu remarc, ca o curiozitate, că pentru vârsta pe care piesa o cerea  inițial protagoniștilor, în Teatrul Național există doi mari actori care ar fi acoperit perfect rolurile : Sanda Toma și Damian Crâșmaru. Asta fără să știrbesc cu nimic realizările remarcabile ale celor doi protagoniști…
Merită felicitări responsabilii pentru excelentul și interesantul program de sală.
(Cronică apărută în nr. 4 al revistei ”Bucureștiul literar și artistic”, semnată de Candid Stoica )