Cronică teatrală

Reportaj de la un succes al Teatrului Naţional şi al dramaturgiei originale

“Cinci femei de tranziţie” de Rodica Popescu-Bitănescu (şarjă amicală!)


02. 03. O familie prietenă, din provincie (tată, mamă, fiică), m-a invitat să petrec împreună cu ei, o seară culturală la Teatrul Naţional! Era programată o piesă pe care din varii motive n-o văzusem în ciuda intensei şi zgomotoasei mediatizări a septuagenarei autoare. Sau poate de aceia. Un proverb românesc spune că la pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Am nesocotit averistmentul gândindu-mă că nimic nu se poate compara cu o seară la Teatru Naţional la o piesă românească. Intervenţia mea pentru bilet s-a soldat însă cu un eşec. Legitimaţia eliberată de Ministerul Culturi (ministru Răzvan Teodorescu) care-mi asigura un bilet gratis nu a avut succes. Tot ce legiferează un guvern nu este recunoscut de succesivul Trebuia să mă înscriu pentru o invitaţie cu zece zile înainte. Persoane amiabile însă m-au sfătuit să-mi incerc norocul la un loc liber, ceace şi fac cu sprijinul celor de la intrare cărora le arăt, legitimaţia de ziarist, dar care nu le face nici o impresie, mai mult decât mutra mea recunoscută cu promtitudine. Mi se spune zâmbind larg: Întraţi d-le Jean Constantin!
- Nu vă supăraţi, Jean a murit cam de multişor.
- Ieraţi-mă, m-am zăpăcit, cum să nu vă recunosc pe d-voastră, d-le Arşinel
Era un timp agreabil, 2 grade Celsius, avusesem drum liber cu maşina şi printr-un miracol găsisem un loc de parcare, aşa că nu m-a afectat confuzia, chiar m-a onorat. E mare lucru să fii confundat cu marii comici!
Ora 19. 30: Ajunsesem mai devreme, strecurându-mă printere macarale, schele, garduri de fier, spre intrarea sălii mici a teatrului, observând cum fac acelaş slalom, viitoarele spectatoare, rar însoţie de bărbaţi cu figuri placide şi indispuse, dând impresia că venind la teatru au pierdut un şpriţ cu prieteni, sau un thriller la TV. 19. 45: După ce mi-am depus pardesiul la garderobă, am cumpărat un program şi instalat într-un fotoliu l-am răsfoit. Am aflat cu această ocazie anul absolviiri Institutului de Teatru, al actriţelor, deducând astfel, printr-un exerciţiu de probabilitate, şi vârsta lor. L-am pus pe măsuţa din faţa mea. O doamnă a văzut programul l-a răsfoit şi a vrut să plece cu el. A rămas surprinsă când i-am spus că e al meu şi a plecat supărată. Încă un amănunt: am citit ceva ce m-a înfiorat: costumele celor cinci, sunt desenate de Zina Dumitrescu! Sunt scuturat de un suspin. Săraca! Acolo, unde e ea, luptându-se cu vitregia sorţii, a avut totuşi luciditatea să conceapă cinci costume de scenă. E de felicitat
Ora 20. 01. Imediat ce m-am strecurat în sală, neexistând cortină, am luat cunoştinţă imediat, cu decorul piesei, (Diana Dan) care se vrea o cameră de zi a unui apartanent care are tot ce se putea oferii celor cinci actriţe, care vor interpreta cele cinci femei de tranziţie, cum anunţă titlul piesei, un sejur confortabil, de o oră şi jumătate, durata maximă a unui spectacol modern, (exceptând cele ale lui Alex. Tocilescu care ţin patru (4) ore: a se vedea Casa Zoikăi de la T. Comedie şi “Oblomov” de la T. Bulandra), adică patru scaune tapisate, o canapea, o masă centrală, alta pe fundal plină cu sticle de băuturi din care, probabil se vor servi, mimând că vor bea, probabil, Wischi, Gin, Hennesy, Martell, Courvoasier. etc. În timp ce fotografiam mental decorul şi mă instalam pe un scaun rămas, printr-un miracol, liber, s-a făcut auzită la un difuzor o voce monotonă, care după ce s-a prezentat (era o tânără şi încântătoare actriţă pe vremuri) ne-a invitat să închidem telefoanele mobile, anunţ care s-a repetat de încă două ori în acelaşi fel, creendu-mi o intrebare logică: de ce era nevoie să se prezinte de trei ori?
20.10. În fine în scenă apare, pe o melodie a unui vechi tango septuagenara autoare, absolventă în 1960 a IATC, care, am dedus, va juca una din cele cinci femei, anunţate, de tranziţie, care în caietul program poartă numele de Gazda, şi care, vioae, în ciuda vârstei, printre, cunoscutele-i cascade de râs, a anunţat că asteptă vizita a patru prietene, după care, aşa, tam-nisam, a dat un telefon lui bărbată-su. Hait, mi-am zis: ăsta va fi mărul discordiei! Între timp prietenele sosesc şi în minutele următoare se produc cunoscutele banalităţi care se găsesc din belşug în manualele de bună cuviinţă. Face o impresie deosebită toaleta femei de tranziţie, intitulată în caietul program Profesoara (interpretată de Giliola Motoi care a absolvit în 1996 Academia de Arte “Luceafărul” avându-l ca profesor pe nimeni altul decât pe George Motoi, actualul ei soţ).
20. 14. Urmează un prim impas: una dintre prietenele de tranziţie şi-a trimis în locul ei, fiica, ceea ce o enervează pe Gazdă şi-i arde o lungă povestire despre moarte în care apare chiar Moartea! (poveste ciupită identic din Cercul Mincinoşilor de Jean Claude Carriere). Terfiant. Sunt sguduit. Mă uit în sala: impasibilă. Unele feţe par nedumerite. Veniseră la o comedie…
20.18. Începând o sporovăială tipic femenină, despre sex, imediat, Gazda îi arde o poveste despre sex, (de fapt un vis) după care urmează o partidă de ghicit în cărţi din care aceiaşi personă află că o înşală bărbatul…Hait mi-am zis, vom asista la o dramă de adulter. Dar minutele trec şi după ce mai toate personajele declară că vor să bârfească, să bea, chiar să se îmbete, iar Gazda care evoluează printere scaune ca pe papainoage (cum se exprimă despre ea, o invitată) declară iar, tam-nisam, că îi e dor de ruşi, ceea ce produce în scenă o linişte totală iar în sală o minimă rumoare. Sunt îngrozit: Ce personaj ciudat este Gazda. Ce curaj are să declarea asta., tocmai acum când suntem în Nato! Tare piesă! Dar după un moment de pauză în care se aude o muzică rusească, Gazda, începe o lungă peroraţie, în care explică faptul că ei îi e dor, de fapt, de muzica rusească şi-i arde iar o povestire despre cât şi cum a suferit ea şi familia ei din cauza ruşilor, cum i s-a confiscat tot avutul, cum a fost nevoiţi să se refugieze într-o cocioabă, si totuşi ei îi e dor de ruşi!
20.25. Gazda îşi continuă lungul monolog în care vorbeşte de închisori, de americani, de droguri, de faptul că după ce românii am fost slugi la ruşi, o să ajungă slugi la americani, de primele ei experienţe sentimentale cu un tânăr care, îndrăgosit de ea, trece neatent strada şi este călcat de o maşină, recită chiar o poezie, care se termină cu versurile (citat din memorie): să trăiască măta care te-a născut, datorită mătii, noi te-am…şi a facut o pauză, sugerând că versul se termină cu un cuvânt de argou, pe care Dex-ul nu-l menţionează, la care sala jubilează, evidenţiind că a înţeles depre ce e vorba în propoziţie, de Cioran, specificând, că noi l-am făcut mare pentru că în Franţa nu se ştie mai nimic de el, de hotărârea lui Brâncoveanu de a rămâne creştin cu preţul vieţii lui şi al copiilor lui, de revoluţia din Decembrie ’89, unde au murit atâţia tineri, ca să profite alţii… Atenţia de la piesă îmi e abătută de o spectatoare care a părăsit scaunul, a traversat spaţiul dintre scenă şi sală şi a disparut într-o direcţie necunoscută…Mă uit la ceas: deja s-a făcut 20.45. Zăpăcit, bulversat de atâta vorbăraie nu mă mai emoţionează faptul că una dintre femeile de tranziţie, cea numită Bibliotecara face o mărturisire şocantă, că ar fi mitomană, nici că altă femeie de tranziţie, Afacerista, care fusese acuzată că fură la cărţi, a aruncat spre sală o replică teribilă : “Te iei de mine, dar de ăia care fură milioane cine se ia?, după care işi exprimă dorinţa că ar vrea să i se taie capul, ca să i se pună altul în loc, nici că tânara, venită în locul mamei, primeşte, după ce se plânge că este terorizată de mamă, care n-o lasă să se mărite cu cel pe care îl iubeste, o palmă de la Bibliotecară, nu mai reţin de ce, nici de faptul că cele cinci au chef să se sărute, şi nici că încercă să facă antren, dansând după muzică italienească. Atenţia începând să-mi slăbească, nu prind ideia de ce Gazda declară, la ora 21.20 că vrea să se sinucidă, iar una dintre prietene îi oferă un pistol, pe care îl avea în dotare, ca să procedeze în consecinţă. Aici am redevenit atent, zicându-mi că, însfârşit, după atâta vorbărie, am să asist, însfârşit, la o scenă, dramatică. Sub privirile impasibile ale celorlate patru femei, Gazda, duce la tâmplă micul pistol şi după câteva secunde bine calculate, când chiar crezi că va apăsa pe trăgaci, scoate, din buze un sunet care ar imita glonţul!!! Aş mai putea continua să narez ce se mai întâmplă în aşa zisa piesă de teatru, multe lucruri, printre care faptul că Gazda află la ora 21. 25 de la Afaceristă că bărbătul ei o înşală de 9 ani, cu Profesoara , dar presiunea exercitată asupra mea de redactorul şef al revistei, cu privire la faptul că articolele mele sunt prea lungi, mă îndeamnă să închei aici reportajul meu despre un succes al al autoarei şi al Teatrului Naţional. La final m-am întâlnit cu familia prietenă _
Doamna: Aşa piesă mai rar: extraordinară! Când a adus vorba de imbogăţiiţi din zilele de azi, m-a uns pe inimă. Ce curaj!
Fiica: (17 ani) Asta e o piesă scrisă pe timpul lui nea Nicu şi asezonată.
Domnul: (grav) E posibil ca aşa ceva să se prezinte la Teatrul Naţional unde este director nimeni altul decât revoluţionarul Caramitru. El să nu fi auzit de conflict dramatic, de catarsis, de intrigă, într-o piesă de teatru?
Eu: În mod sigur a auzit..
Domnul: Şi atunci? Taci? (chiar am tăcut). Insinuezi, cumva, că distinsa autoare, n-a auzit de conflict? Taci în continuare? (chiar tăceam în continuare) Doamna: O fi auzit, dar a uitat, că are o vârstă, deşi arată minunat. N-aveţi dreptate. Când a făcut-o pe profesoară proastă, a fost un moment dramatic, mi-a îngheţat sângele-n vine, doamne ce i-aş fi făcut eu, si când i-a aruncat cu palincă pe faţă, la fel a fost îngrozitor de dramatic. Ce tărăboi s-ar fi iscat dacă la mine la serviciu s-ar fi întâmplat aşa ceva. Nu ştiu ce aş fi făcut eu, dar colegele mele sigur ar fi păruit-o, iar când tipa care se lăuda că e bogată, i-a spus că bărbatul profesoarei o înşală, a fost dedreptul tragic.
Fiica: Mie mi-a venit să râd.
Domnul: Cred că ai înţeles greşit: bărbatul Gazdei o înşeală cu Profesoara.
Fiica: Lasaţi controversa că totul e cam aiurea. Nu mai vorbesc de scena când tânăra se plânge că nu e lăsată de mamă să se mărite. Ce prostie. Când vrei aşa ceva apoi o faci nu te lamentezi…
Doamna: Ce vorbeşti? Ai face aşa ceva?
Fiica: Sigur că da. Dar tu ce ai face dacă ai afla că tata te-nşală? Doamna: Ai devenit obraznică (îi arde o palmă) Domnul: (către soţie) Numai tu eşti de vină. Tu ai crescut-o aşa.
Doamna: Mă acuzi pe mine? Nu tu a alintat-o şi a îndemnat-o să aibă personalitate? Să ştii că m-ai supărat şi am plecat. Ne vedem la gară. Hai fata mea cu mine.
Fiica: N-am chef de voi. Sunteţi naşpa. Am întâlnire cu nişte colegi super. Vom merge la discotecă să dansăm. Ne vedem mâine acasă.
Doamul: Nu vrei să mergi cu noi? Vrei să-ţi faci de cap? (Îi arde o palmă)
Fiica: Aţi dat în mine, aţi dat în fabrici şi uzine!
……………………………………………………………………..
(o clipă am avut impresia că în holul teatrului se prelungeste acţiunea piesei)
Cum trenul lor pleca la ora 11.30, m-am dus cu prietenul meu la o bere vorbind în continuare despre ce roluri interesante ar fi putut juca talentatele actriţe începând cu Catarina, Porţia, Lady Macbeth, şi terminând cu Nora, Hedda Gabler, Columbina, Ranevskaia, şi mai ales despre lipsa unui conflict dramatic puternic în dramaturgia actuală.
PS: Am vizionat spectacolul de două ori

10. 03. 2013 Candid Stoica