Sunt un orb

De aproximativ o lună de zile Bucureștiul are o sală a unui teatru nou: Teatrul Elisabeta! Chiar în buricul orașului pe b-dul cu același nume la nr 45 chiar lângă clădirea Primăriei Capitalei a cărei reconstrucție nu se mai termină, prelungindu-se, cum zice latinul Sine Die Ne-am grăbit să-i salutăm apariția cu entuziasm fiind convins că pentru mulțimea tinereilor oameni de teatru, actori, regizori scenografi, designeri, scoși pe bandă rulantă de noile scoli particulare de teatru, care sunt aciuați prin tot felul de imobile, improvizate, înjghebând simulacre de teatre particulare, noul așezâmânt, care deși are la coadă un cuvânt cu conotații bahice, restaurant, cred că va fi o adevărată mană cerească. Deși clădirea nu e nouă, nici sala nu e nouă, nici spectacolul cu care s-a inaugurat sala nu e nou. Clădirea are o vechime de câteva decenii, iar premiera spectacolului s-a situat aproximativ acum 4 ani, cu ocazia căreia casa de producție Eurofirm, a scos și un CD cu același titlu. Dar ce contează. Dacă teatrul respectiv nu va fi acaparat, de anumite găști, ca unele din așezămintele teatrale bucureștene, sau nu va cădea pe mâinile unor impresari veroși, puși pe îmbogățire cu orice preț, va fi ceva ce mai toată lumea va avea de câștigat: actorii, dar mai ales spectatorii! Ca și vinurile, spectacolele vechi au farmecul lor, depinde însă de conținutul ce îl vor avea. Deși are o scenă mică, fără degajamente, mai potrivită pentru conferințe sau pentru recitaluri, ambalajul e deocamdată strălucitor. Revăzând sala mi-a amintit că în urmă cu 50 de ani aici a avut loc un recital de poezie eminesciană în care marele actor George Vraca a recitat cu neîntrecuta-i artă ”Luceafărul”, iar eu tânăr elev la Școala Populară de Artă, am rostit ”Cugetările sărmanului Dionis” Alături, sau odată cu cele patru săli date în folosință într-un ritm accelerat și cu osârdie de d-l Caramitru la Teatrul Național, noua sală de pe b-dul Elisabeta ar putea fi considerată una din micile minuni ale lumii în care trăim. Spectacolul inaugural a fost al unui mare artist: Horațiu Mălăiele. Personalitate plurivalentă, actor, caricaturist, având chiar un magazin în care figurile colegilor sunt hipertrofiate la comandă, cu simpatie, regizor de teatru și de film, autorul și interpretul mai multor spectacole de pe aproape toate scenele teatrelor din capitală, Național, Comedie, Metropolis, Bulandra, Tineretului, la care trebuie să adăugăm și provincia, deținând de câtva timp recordul absolut, integral al reprezentațiilor de teatru, îmbinând de multe ori succesul eclatant cu însuccesul cu…succes, ca cel cu ”O scrisoare Pierdută”, o gafă impardonabilă, de la Teatrul Național. Deține un record pe care nici un înaintaș, nici un contemporan nu l-a putut stabili. Nici chiar maestrul Beligan, Nici chiar marele, infatigabilul meu coleg prieten și amic, Florin Piersic. Nici chiar, pe vremuri, marele Dem. Rădulescu-Bibanu, campionul spectacolelor de la Sala Polivalentă și al tuturor șușanelelor. Record întrecut poate doar primul ministru. Pentru că dacă H. Mălăiele apare odată, de două ori, ai să zicem de trei ori pe săptămână în fața spectatorilor în săli diferite de teatru, care au maximum 800 de locuri, primul ministru apare în fiecare zi pe multiple canale de televiziune, totalizând, în ultimă instanță milioane de telespectatori! Dar, așa orb cum se declară, a reușit, în mod miraculos, să nimerească, conform zicalei populare, nu numai la Brăila, dar să străbată mai toate orașele și târgurile atât ale țării cât și ale mapamondului. S-ar putea din varii motive, independente de voința lui să nu fi ajuns la Anchoras sau la Birobidjan capitala republicii ruse evreiești. Sunt un Orb este de fapt ceace se numește în zilele noastr One man Shaw un spectacol care se vrea poetic, și chiar este de multe ori, îmbinând poezia cu muzica, humorul, causticitatea cu tandrețea, calități în care marele artist excelează cu prisosință într-un melanj uneori aiuritor. Și-au dat întâlnire în interpretarea marelui artist poeți de diferite vârste, din diferite epoci, de diferite valori și de diferite naționalități: Nazin Hickmet, Topârceanu, Sorescu, Geo Dumitrescu, Mircea Micu, Emil Brumaru, Teodor Pâcă, George Țărnea, pe care el, asemenea unui experimentatat matador, care în coride dă taurului lovitura de grație, aici pe scenă mânuește cum vrea, verbul , despică noi și minunate înțelesuri, și tălmăcește intențiile cele mai ascunse ale poemelor cu o plăcere aproape sadică și cu o o artă neîntrecută, H. Mălăiele punându-și amprenta interpretării sale pe oricare poezie, oricât de banală, căutând cu obstinație simpatia publicului. Oare, care actor n-ar vrea să izbutească să o obțină? Dar asemenea matatorului care are în fața sa un taur, H. Mălăiele are în față poezia cu care însă se luptă ca să o salveze de banalitate, despicând cuvântul, fraza, obținând de multe ori efecte inedite. Spectacolul începe timid și duios printr-o confesiune soresciană, la prima vedere pardoxală prin echivocul ei: Știa că era chior, dar în fața iubitei devine subit orb, iar ea, în mod miraculos reușește să vadă, prin el, ce e rău și ce e bine, și continuă cu două frumoase poezii, una a poetului comunist turc, Nazim Hickmet și alta a regretatului de toți Nichita Stănescu, expuse simplu, cald, fără înflorituri, dar acompaniate de muzica Mihaelei Măcelaru, după care trece prin melodramaticul poem a lui Adrian Păunescu, Părinții, rostit sfâșietor de morocănos, iar după câteva interludii sensibile prilejuite de Mircea Micu și Grigore Vieru, primul cu poezia Mama și al doilea cu respectiv Întrebare, urcă amețitor, prin intensitatea trăiri și a imaginilor dure din splendidul poem, Grajdurile de Smarald, în care poetulul lumpen, stâlp de cârciumă, Teodor Pâcă, a încearcat ”să pună șeile pe îngeri”, ca să coboare vertiginos la inodorul poem (f. puțin cunoscut) în care Topârcenu mărturisește cum a luat o boală venerică - se-ntâmplă și la case mai mari, nimeni nu e perfect - ajungând și mai jos la ciclul de versuri ale stimabilului poet Emil Brumaru, un extra obsedat sexual, poetic, (în unele poezii) în care anticul nume Andromaca este asociat prin diverse rime cu vaca și tot coboară, coboară deși actorul se metamorforizează vocal în mici glume grosiere cu efect caduc, de genul …”Reparata făcea pipi”, sau ”spune-mi iubit-o ce chiloți ai”, care făceau deliciul studenților de altă dată ca aceia cu chiloți, ca aceia cu Reparata…etc Tensiunea însă se redresează amețitor, era și timpul, în izbucnirea vulcanică, violentă, care atinge cote incandescente în finalul poemului lui George Tărnea, ”Sunt un actor fad”, o diatribă împotriva potentaților demagogi, poltroni, sfertodoxi, incapabili și corupți ai vremii noastre, cu exclamații retorice de genul, ”poporul meu contemplativ a fost belit în mod festiv” , în care actorul se dezlănțuie atât vocal, temperamental, cât și psihic, după care H. Mălăiele, calmându-se revine, acompaniat de muzica Mihaelei Măcelaru la starea primară, la tonul duios, insuportabil de duios, de la început menținându-si aserțiunea inițială că… deși știa că era chior în fața iubitei devenea orb, ca ea să vadă prin el ce e rău și ce e bine … Cu toate suișurile și coborâșurile lui, Sunt un orb, dedicat în subsidiar, encomiastic, femei, dragostei, amorului, cu vagi aluzii misogine, este un spectacol original, aproape unic și poate fi comparat pentru tensiunea interioară, prin varietatea trăirilor, doar cu colajul Eminescu de acum aproape 50 de ani susținut de marele actor George Vraca, de care am mai pomenit, (colaj reprezentat ulterior la teatrul de revistă C. Tănase), deși diferența fizică dintre cei doi actori e zdrobitore în favoarea celui dus dintre noi în urmă cu ani. 21. 11. 2013