Final de festival

Final de festival Ediția a XXIII-a a F. N. T s-a încheiat, deși era cât pe aci să nu mai aibă loc din cauza unor dificultăți financiare…Dar până la urmă impasul a fost depășit și timp de zece zile s-au putut derula prin faţa spectatorilor bucureşteni şi a invitaţilor din străinătate (spectacolele au fost titrate şi în limba engleză, iar cele ale teatrelor maghiare și în limba română) zeci de spectacole în câteva săli bucureştene. S-au putut vedea câte două spectacole pe zi. Cine a avut timp, dispoziţie şi a putut învinge oboseala, în unele zile a putut vedea chiar trei. “Ediţia 2013 şi-a dorit să le propună spectatorilor, un eșantion concentrat, reprezentativ, al artei scenice românești așa cum s-a înfățișat ea pe parcursul stagiunii 2012-2013”, a declarat în scris d-na Alice Georgescu directorul şi selecţionarul unic al festivalului, în prefaţa caietului program al festivalului. Întradevăr selecţia oferită a avut o bună cumpătare, îmbinând mai multe cerințe și opinii, iar la spectacolele oferite se mai adaugă multe activităţi conexe, legate, bineînţeles, tot de teatru: lansări de cărţi, filme, conferinţe, audiţii Radio, etc. Peste toate astea se poate adăuga un impresionant caiet-program cu toate spectacolele prezentate şi cu activităţile anexe, încât spectatorul să ştie précis încotr-o îşi va îndrepta paşii. Desigur, ca la orice festival au fost bucurii depline, adică cote înalte de artă artistică, ca spectacolul de la Opera din Iaşi, cu Troenele, dar şi dezamăgiri ca de exemplu cel semnat de Mihai Mănuţiu în dublă ipostază de scenarist şi regizor, la Teatrul Naţional din Iaşi. Au fost mai multe cote slabe, ca să le numesc eufemistic, sau spectacole mai vechi, asezonate, lustruite ca să pară noi, ca cel de la Craiova cu “O scrisoare Pierdută” semnat de M. Cornişteanu, altfel un regizor stimabil autor al unor nenumărate succese. Dar dezamăgirile nu vreau să le contabilizez. Ele sunt inerente într-un festival de o asemenea factură și în mod sigur cei în cauză şi-au dat seama după reacţiile publicului. De exemplu cazul spectacolului cu Pescăruşul al Teatrului German din Timişoara semnat de un minunat regizor, Y. Kordonski, dar care însă n-a găsit interpreţi pe măsura intenţiilor sale. Publicul a dat năvală, dar la pauză foarte mulți spectatori au plecat ilustrându-se perfect proverbul că la pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Au mai existat şi alte ciudăţenii: spectacole prezentate în excelentul caiet program, dar care n-au avut reprezentaţii ca: Povestea Soldatului la Teatrul Odeon sau 4 (patru) spectacole ale teatrului Bulandra: “Căsătoria”, “Îngropaţi-mă după plintă” (amândouă regisate de Yuri. Kordonski, “Conul Leonida de faţă cu reacţiunea” (regizor Silviu Purcărete), “Lear(a)” regizor Andrei Şerban. Ce s-o fi întâmplat?? În altă ordine de idei, opinia mea este că vârful festivalului l-a constituit spectacolul lui Andrei Andrei Şerban, un tot rotund, unitar, care, după atâţia ani, şlefuit ca un diamant, a atins perfecţiunea. Ansamblu, corurile, muzica originală compusă de Liz Swados, costumele creiate de Doina Levintza…interpretele (soliste) Hecuba (Simona Titeanu, Laura M. Scripcaru, Maria Macsim Nicoară), Andromaca (Ana M. Donose, Marinela Nicoară), Casandra (Lăcrimioara M. Hrubaru,, Cristina Grigoraș), dar mai ales Helena (Cristina Tâlmaciu, Ana M. Donose) au fost la înălţime şi scene întregi au atins paroxismul spectacologic, ca aceea cu dansatorul urs, violator (Victor Zaharia). E o minunăţie a artei teatrului. A fost bine că A. Şerban şi-a reluat demersul regizoral adnotat, corectat, adăugat. Îi mai rămâne o singură şi unică ipostază: aceia de reface spectacolul în limba română. Există o traducere admirabilă prin conciziunea şi plasticitatea ei a poetului Dan Botta, de care marele regizor, alături de echipa sa credincioasă de care nu se desparte, ar trebui să se folosească. De fapt, Teatrului Naţional din Iaşi i se datorează primul spectacol post belic cu Troenele realizat de Anca Ovanez în limba română, în anul de graţie 1969 (după ce A. Şerban realizase faimoasele sale spectacole de la Piatra Neamţ şi-şi luase sborul, cu o bursă Ford, spre SUA) spectacolul Ancăi Ovanez având ca protagonişti pe Cornelia Gheorghiu, Liana Mărgineanu, Cornelia Hâncu, Viorica Popescu, Costel Constantin, Sergiu Tudose. Au fost multe spectacole interesante în peisajul festivalului. Mai toate ar merita o cronică specială, ca, de exemplu, cel oferit Teatrul (de limbă maghiară) Tamasi Aron din Sf. Gheorghe, în regia lui Laszlo Bocsardi, cu un interpret remarcabil al Avarului, cu o scenă antologică, unicat, care ar putea fi denumită “Harpagon în pielea goală”, dar spațiul, în mod sigur, nu-mi permite. Spectacolul Teatrului de Nord din Satu Mare cu piesa lui Matei Vişnec regisat de Ovidiu Căiţa, “Paparazzi sau cronica unui răsărit de soare avortat” m-a impresionat în mod deosebit prin calitatea lui profesională. Matei Vişnec, un nume care a ţâşnit în teatrul românesc puţin înainte evenimentele din Decembrie 89, a scris o sumedenie de piese, (20 cu cea de faţă, până în anul 1992 când au apărut 2 volume de teatru la Cartea Românească) încercând, probabil să-l depăşească pe Paul Everac. Până la data curentă are 21 de volume apărute în România şi tot atâtea în străinătate (trei în Bulgaria) Dacă nu l-a depăşit, cu siguranţă îl va depăşii. Are doar doar 57 de ani. A plecat la Paris la vârsta lui Isus Christos matur, adică la 33 de ani. Dacă la început îşi denumea piesele cu un sigur cuvânt (Dinţii, Uşa), ulterior chiar cu două (ţara lui Godot, Arthur Osânditul) de la un timp a ajuns să aibă titluri kilometrice ca: “Mamă dar ăştia au ajuns să povestească în actul doi ce se-ntâmplă în actul întâi” Sau: “Istoria urşilor Panda şi a unui saxofonist care avea o iubită la Frankfurt”, realizând, în mod sigur cele mai lungi titluri ale unor piese de teatru din literature dramatică română, depăşindu-l, după cum se poate observa pe cel al piesei de faţă. Cred că nu există teatru în ţară care să nu-i fi jucat o piesă. Dacă la inceputul comunismului a existat o epocă Baranga, ulterior urmată de una Everac, epoca actuală se poate denumi: Matei Vişniec! “Paparazzi”…de fapt este un eseu dramatic format din mai multe secvenţe care are câte un personaj de legătură (orbul, cerşetorul) şi se petrece undeva pe o stradă populată, bineînţeles cu lumpeni, chiar asasini de ocazie, (după propria lor mărturisire), și tot felul de personaje ciudate, fără o carcterizare precisă, unde există bineînţeles o cafenea, cu ocazia căreia aflăm amănuntul că se plăteşte în franci, (deci undeva în Franţa) remodelându-mi impresia că s-ar petrece undeva în scumpa noastră ţară, pe care o iubim, o stimăm, ne joacă piesele, dar noi locuim în străinătate, în spaţiul Schengen, că acolo se plăteşte mai bine serviciile pe care le prestăm. Bechet, Ionescu, Mrojek, Pinter chiar Mazilu și Băieșu se îmbulzesc în textul lui Vişniec dând naştere de multe ori unui compozit ciudat spectacologic, care are dorinţa de a copia identic realitatea cea mai diurnă, personaje destul de rudimentare care folosesc expresiile cele mai uzuale, iar alteori cuprinse de verbozitate fantastică debitează neînterupt, panseuri, teorii nebuloase exibându-se, uneori fermecător, alteori déjà vu În cazul de faţă autorul este, împreună cu personajele sale, torturat de sfârşitul iminent al lumii anunţat de mai toate canalele de televiziune, de toţi comentatorii politici, economici şi chiar sportivi şi în consecinţă traectoria personajelor e angoasată, panicată, neliniştită, absurdă. - D-le trebuie să plătiţi consumaţia, spune o bamaniță - Când peste câteva minute, va veni sfârşitul lumii d-ta ai pretenţia să plătesc consumaţia, întreabă clientul care îngurgitează apă minerală - Chiar dacă vine sfârşitul lumii aveţi obligaţia de a plăti consumaţia, răspunde logic barmanița (ce replică maziliană) Într-un décor semnat de Eliza Labancz, Ovidiu Căiţa reuşeşte performanţa să dea consistenţă şi adevăr unor personagii fantomatice, unor scheme de fapt, într-o lume ce se vrea crepusculară. Scena cea mai copioasă, mai plină de humor absurd din spectacol, căruia regizorului i-a reuşit de minune şi a stors-o de toate semnificaţiile ei ascunse, plină de un savuros humor, este scena “sacului” (de fapt remontată de autor după celebra scenă a sacului din “Vicleniile lui Scapin” de Moliere. Întreaga distibuţie, chiar şi cei în apariţiile fără cuvinte , dar mai ales omul din sac (Ionuț Mateescu) trebuiesc felicitaţi pentru performanţa de a realizea un frumos şi rotund spectacol modern cu un text destul de debil uneori: Ciudat: un teatru românesc, la hotarul ţării care nu are un nume caracteristic, care să-i dea o personalitate, ci doar o indicație geografică! (o sugestie: acolo a montat câteva spectacole marele artist care trăieşte acum la Monreal: Septimiu Sever, care era ardelean get beget) Nu pot încheia cronica fără să amintesc de două emoționante spectacole: unul de poezie și muzică susținut de Ion Caramitru și de violoncelul lui Adrian Naghie …(ințiativă care ar trebui extinsă și cu alți actori care ar putea susține chiar singuri un recital)…și alt exemplu cu un teatru întradevăr independent care are acum un sediu improvizat (de fapt ca mai toate teatrele independente), care și-a făcut loc în festival numai și numai calităților originale ale spectacolulului cu piesa lui Tennesse Wiliams, “Un tramvai numit dorință “regizat de Andrei și Andreea Grosu și interpretat impecabil de tinerii actori Mihaela Trofimov, Florina Gleznea, Nicoleta Lefter, Liviu Pintileasa și Richard Bovinoviczki Trebuie remarcat că pe lângă teatrele de stat, suvenţionate de la buget au apărut şi unele teatre independente, ca nişte flori de colţ rare, nesuvenţionate decât de pasiunea celor ce le alcătuiesc: unele total independente ca Godot Café-Teatru sau Unteatru (funcţionând într-un local improvizat dar având un excelent și surprinzător spectacol cu “Un tramvai numit dorinţă” de Tennesee Williams care ar merita desigur un premiu) şi altele afiliate încă la Teatrul-Mamă ca Studioul “Yorik”, compania Tompa Miklos (care a produs interesantul spectacol cu piesa scriitorului maghiar Csaba Szekely Bezna din mină) şi Compania “Liviu Rebreanu ale Teatrului de stat din Tg. Mureş. (ultima a produs un amuzant spectacol cu “Scola Nevestelor”, într-un décor fabulos) Extraordinară emulaţie teatrală la Tg. Mureş! Când credeam că festivalul se va încheia fără să prezinte o piesă românească de actualitate, (celelalte spectacole fiind purgate de orice aluzie la contemporaneitate, mai rău decât pe timpul Împușcatului), în penultima zi, am avut bucuria și plăcerea de asista la o bombă dramatică: Spectacolul oferit de Studioul Yorick al Teatrul de stat din Tg. Mureș și Compania Tompa Miclos, Bezna în Mină, a scriitorului maghiar Csaba Szekely în care se vorbește pe larg de ce se petrece azi România la nivel micro. Însă în limba maghiară: “În lupta acerbă pentru putere unii nu se sfiesc să recurgă chiar și la cele mai imorale instrumente. Aflându-se în pragul alegerilor pentru primăria localității, edilul ununui sat se agață de funcție până la ultima-i suflare. Corupție, nționalism – două teme răspândite, tratate drept tabuuri într-o societate tradiționalistă maghiară”, se scrie în micul caiet program. Autorul, regizorul Aba Sebastyen, interpreți, Laszlo Szacacs, Barna Banyai Kelemen, Miklos Levente Ordog (o cu tremă), Juliana Cziko, dar mai ales Dorottya Nagy, au dat, după părerea mea o lecție de artă interpretativă și curaj civic, prezentând dramatic realitățile dure din România de azi. Când oare teatreele din România vor avea curajul de a arăta realitatea țări, pe scenă? Probabil printr-un ordin guvernamental, ca pe vremuri, sau…la “Sfântul așteaptă”, frica că le va fugii scaunul de sub fund al actualilor manageri, fiind prea mare… Duminică seara după intresantul și prolixul spectacol al Teatrului Național din Timișoara, al reputatului, de acum regizor Hausvater, dar cu multe minusuri, provenite din inabilitățile scenaristului, dar salvat în ultimă instanță de entuziasmul și pasiunea grupului de actori care l-au interpretat, fost anunțat și marele premiu al Festivalui Național de Teatru oferit de juriul Internațional al criticii, unui teatru extrem de tânăr Uniteatru! Bam-bam! P. S.: Un fapt fără legătură cu estetica teatrului ci datorat doar îmbulzelii: Mă găseam ca spectator la “Troienele” pe scenă, nu în sală unde se desfăşura prima parte a spectacolului regisat de Andrei Şerban. Stam, împreună cu ceilalţi peste 300 de spectatori (cifră aproximativă) pur şi simplu lipiţi unul de altul ca sardele într-o conservă şi ascultam litaniile sguduitoare ale Troenelor într-o limbă necunoscută mie, cu toate eforturile ce le făcem, când, deodată, am simţit cum o persoană adultă s-a lipit de spatele meu nepermis de mult. La început concentrat la tot ce se petrecea pe estradele pe care troenele îşi pângeau soarta şi la dute-vino-ul din jur, al carelor în care erau transportate învinsele, (maltratate sadic), împinşi de “greci” mătăhăloşi, care miroseau a Dior, n-am dat importanţă faptului în sine. Mai stătusem în aglomeraţii similare în metroul londonez şi parizian şi la celălat spectacol cu “Troenele” din anii ‘90 de la Teatrul Naţional, regisat tot de A. Şerban. Dar la un moment dat când apăsarea din spate a devenit excesivă, aproape de nesuportat, pradă unui gând ascuns, am dus mâna la buzunarul de la spate al pantalonilor şi am constatat cu stupoare că nu mai am portofelul! M-am întors cu greu, folosind din plin coatele şi în spatele meu am descoperit o planturoasă doamnă pe care o cunoşteam bine şi care în niciun caz nu putea să aibă o asemenea îndeletnicire. Atunci, instantaneu, m-am întrebat unde ar putea fi portofelul meu?