Un Hamlet particular

Un Hamlet particular

”Hamlet e un băiat căruia i-a murit tatăl”
Dem. Rădulescu- Bibanu


În lumea show busness-ului teatral s-a întâmplat o schimbare bruscă de atitudine, un reveriment benefic. După ce ani de zile majoritatea trupelor particulare, sau a înjghebărilor de acest fel, pentru a atrage publicul, au apelat insistent la comedii facile cu tentă sexuală sau cu aluzii, chiar din titlu la erotism și senzualitate (Sex drogs and rock and roll, Menage en trois) sau la un umor suburban (Moș Crăciun o jigodie), iată că o formațiune teatrală, particulară, atacă, nici mai mult, nici mai puțin, chiar vârful piramidei dramaturgiei universale: Hamlet de W. Shakespeare. Gest care nu poate fi decât de admirat.
Studiile și exegezele shakespeariene au totalizat de-a lungul timpului zeci de mii de pagini în mii de volume, iar figura complexă a prințului danez a fascinat atât lumea teatrului cât și ce-a universitar-intelectuală, ajungându-se chiar la ideia, sau teoria, că piesele declarate că ar fi aparținut lui William Shakespeare din ediția ”in folio” din 1623 n-ar fi putut fi scrise de cel care se numea W. Sh, un ins aparținând unei familii analfabete, un actor cu o instrucție sumară obținută într-o scoală dintr-o localitate agrară, situată la 70 de mile nord Londra, iar conform unor erudiți cercetători străini, dar și a românului Emil Lungeanu, care au emis ipoteza că cele trei duzini de capodopere dramatice nemuritoare, 154 sonete și a altor poeme narative…ar fi fost scrise de alți contemporani ai săi cum ar fi lordul Southampton, sau de filozoful Francis Bacon sau chiar de regina Elisabeta…(într-un film englez, Anonimous, cu tema asta, slugile contelui mai sus pomenit îl bat și-l schingiuesc pe amărâtul actor Shakespeare ca să admită că el a scris celebrele piese, de care autorul lor adevărat se dezminte) În ceace îl privește pe Hamlet, simplificând puțin lucrurile, se poate presupune că fiecare epocă a avut un Hamlet al său, care i-au reprezentat atât idealurile, gusturile dar mai ales aspirațiile. Unii comentatori îl asemuiesc în celebritate pe Hamlet, Monei Lisa, a lui Leonardo Da Vinci, iar replicile ”a fi sau a nu fi și au ajuns să fie cunoscute în România de azi chiar de copiii de grădință, iar alteori, au fost chiar parodiate prin sloganul; ”a lua sau a nu lua” (șpagă). Asta din cauza corupției de la vârf Dacă la început, au scris comentatorii, a fost Richard Burbage, primul interpret care l-a jucat sub deviza ”Vidicta Mihi” (cineva să mă răzbune), la modă, în teatrul elizabetan, ulterior Hamlet a fost de-alungul vremurilor pe rând romantic, baroc, realist, politic luând înfățișarea lui: Garrick, Kemble, Kean, Irving, Alex Moisi, Ernesto Rossi, Sarah Bernard (în travestii), când a lui Laurence Olivier, când a lui Richard Burton sau Smoktunovski (Gamlet), când a lui Mel Gibson într-un film a lui Zefirelli cu Glenn Clos în rolul Reginei. John Gielgud l-a interpretat în 6 montări diferite în prima jumătate a secolului trecut. Ultimul film Hamlet, aparține lui Keneth Branagh (1996) se petrece în rusia țaristă, durează 4 ore, are în distribuție nume mari ale filmului și a fost filmat la reședința lui W. Churchill.

Și românii s-au străduit să aibă un Hamlet al lor. E adevărat destul de târziu, dar au avut: Gr. Manolescu Aristide Demetrid, C. Nottara, Tony Bulandra, Dan Demetrescu la Craiova, (intra în scenă pe un cal) trei ”Hamleți” la București: G. Vraca, V. Valentineanu, G. Calboreanu în 1941, și alti doi mai târziu, Fory Eterle și Puiu Hulubei…Lista continuă cu Gh. Cozorici, Șt. Iordache, L. Azimioară (în cadru studențesc), I. Caramitru, Adrian Pintea, Marcel Iureș, Sorin Leoveanu, Daniel Badale, lista oprindu-se în anul de grație 2014 la Tudor Aaron Istodor… De asemenea Gilda Marinescu, Gina Patrichi, Valeria Seciu, Ileana Predescu, Oana Pellea au strălucit în rolul reginei Gertrude, iar Lucia Mureșan, Anda Caropol, Silvia Popovici, Mariana Buruiană, Ozana Oancea, Adriana Titieni, în cel al Ofeliei. I. Besoiu, Octavian Cotescu, Ilie Gheorghe, Anton Tauf, I. Pavlescu iau dat viață lui Polonius, iar Nic. Bălțățeanu, Alex Repan, Mihai Constantin, V. Rebenciug, C. Florescu, Dan Aștilean lui Claudius, iar Șt. Radov, C. Rauțchi, groparului, Amza Pellea, Andrei Ariditis lui Horațiu, Emil Hossu, Fl. Pitiș și Șt. Bănică jr, Radu Bânzaru lui Laertes. Marcel Iureș l-a jucat și pe Hamlet și pe Horațiu, iar I. Caramitru pe Hamlet în două montări (1963 și 1983,
Regizori: Soare Z. Soare, Dinu Cernescu, Vlad Mugur, Ion Olteanu, Liviu Ciulei, de două ori (la Arena Stage în și la Buc) Alex. Tocilescu, Tompa Gabor s-au luptat cu textul Shakesperian, având reușite certe.

Istorici literari atestă că prima traducere a piesei în românește a fost făcută, după un text german, la Brașov, de către Ioan Barac (1776-1848), numindu-se: Amlet, prințul de Dania, tragedie în cinci perdele. După Șakeșpeer. (rămasă în manuscris), iar primele spectacole au folosit traduceri după texte în limba franceză. De-abia în 1940 a apărut prima traducere din engleză datorată lui Dragoș Protopopescu, dar parțială. Maria Banuș, Ion Vinea au dat și ei o traducere aproximativă, semnată de Petru Dumitriu, dar în 1971 apare prima traducere integrală a textului shakesperian datorată unor angliști de marcă, Leon Levițchi și Dan Duțescu care au tălmăcit celebra replică ”a fi sau a nu fi” prin ”Ființă, neființă”, dar care n-a avut răsunet nici în rândurile teoriticienilor, teatrologilor, Shakesperiologilor, Hamletologilor, dar nici în straturile ”populației”. În 2010 editura Paralela 45 a tipărit Hamlet în traducerea Violetei Popa și a lui George Volceanov cuprinzând cele trei variante ale piesei, care se cunosc, descoperite în ultimele decenii: Q1: tipărită în 1601, care conține 2154 de versuri: Q2, publicată în 1602 cu 3674 de versuri și F3 publicată postum în 1623, în ediția ”in folio” care are 3535 de versuri ……

Spectacolul Hamlet produs de Artextract și Euteascult,, regizat de tânărul de 37 de ani, Marcel Țop, (se pare o nouă stea a regiei românești) student al profesorului Valeriu Moisescu, care are deja la activ 25 de spectacole realizate prin puzderia de trupe particulare, dar și un Hamlet la Atena, trebuie să o spun dintr-un început este un conglomerat, un fel de îngrămădire, de amestec de lucruri bune, cu lucruri mai puțin bune și lucruri care ar fi putut să lipsească, ca să nu spun jenate. În primul rând trebuie apreciată temeritatea de ataca un text profund și important al dramaturgiei universale pe care îl și traduce. Apoi, capacitatea de a aduna în jurul proiectului său actori de marcă, cu o mare experiență, extrem de potriviți rolurilor respective. Al treilea a demonstrat, dacă mai era nevoie, că piesa se poate juca cu puține elemente de decor, îndeplinind, fără să vrea, unul din dezideratele formale ale marelui regizor Grotowschi. Lucrurile mai puțin bune e că a ciopârțit piesa tăind multe scene, chiar una esențială, cu stafia, a scurtat altele (scena cu regina) și a extins enorm altele (cu groparul), iar celebrul monolog, a fi, sau a nu fi ,este spus cu totul nesemnificativ, Hamlet hălăduind prin sala de spectacol…În mod normal regizori caută să scurteze pe unde se poate, înghesuind, uneori piesa pe un singur făgaș (”Danemarca e o închisoare” sau ”E ceva putred în Danemarca”) , ceea ce Marcel Țop nu reușește în nici un fel, i nu proclamă nici o altă formulă

Cele ca să zic așa ”rele”, ar fi schimbarea sexul și identitatea unor personaje care deveniseră cu timpul emblematice, generând în jurul lor o anumită literatură: Rozencranz și Guildinstern, transformați în două feitișcane apetisante cu care se ”joacă” regele, chiar în prezența reginei, vrând să demostreze, probabil, că moravurile celor doi monarhi, erau destule de libere. Mai rămânea ca și regina să aibă ”jocuri” cu Reynaldo sau cu Osric… Sunt și alte inadvertențe, cum ar fi absența Ofeliei la scena teatru în teatru, învierea ei de mai târziu, total anapoda, sau brutalitatea cu care e tratată aceeași Ofelie de un Hamlet, absolvent al scolii de la Wittenberg. Poate era suficientă replica prin care o trimetea, după unii comentatori, la bordel.…
Tudor Aaron Istodor poate fi acceptat cu îngăduință un posibil Hamlet autentic. Are un facies chinuit de insomniac, frustrat, care poate dovedi și suferință și mai poate mima adecvat gândurile abisale care îi acaparează personajul și mai ales comportamentul isteriform de rudă săracă la masa stăpânului. Dar așa cum e costumat are un aspect de plebeu și o voce tubată care în regim mediu se poate asculta cu interes, dar în registru acut devine dificil de receptat. Desigur, în realitate un om cuprins de isterie avansată nu i se poate înțelege și recepta cuvintele. Dar aici suntem la teatru unde totul trece prin filtrul rațiuni. Ce păcat că atunci când ajung să interpreteze personaje care se manifestă vocal puternic tinerii actori nu au organul pregătit și de multe ori ineficient. Tudor Aaron Istodor are însă o calitate pe care nici un alt actor, în situația respectivă n-ar putea-o avea. E fiul interpretei rolului reginei și de multe ori, poate fără voia lui, în glasul și atitudinea sa, dincolo de revolta sinceră se strecoară un soi de timiditate necontrafăcută de copil părăsit de o mamă care și-a îndreptat atenția spre alți bărbați. Ce-a mai bună scenă, în ceea ce îl priveste dovedind, dacă mai era nevoie, că e un actor inteligent și înțelege profund ceea ce debitează, e însă scena cu actori, dar care regizoral din varii motive e ratată (și prima și a doua)…Majoritatea marilor actorilor români pe care i-am văzut de după 1950 s-au lovit de complexitatea rolului (personajului) pe care nu l-au putut epuiza nenumăratele lămuriri, adesea plauzibile, dar cel mai des ireconciliabile, miezul ființei sale rămânând un mister, deși realizările lor au fost minunate chiar excelente.
Claudius al lui Marius Bodochi, etichetat de Stafie, drepr o bestie incestoasă, este un personaj la fel de complex care asemenea lui Hamlet prețuiește din plin gândirea, dar care oscilează între rațiunea pură și înrobirea simțurilor, fiind când sceptic când hedonist, Bodochi ținând o cale de mijloc, refuzând efectele facile, retorice, jucând sincer ipostazele rolului și căutând un drum sinuos printre meandrele ori neclare, ori cețoase ale regizorului, dar, îmbrăcat total inadecvat de scenografi Adina Buzatu și Răzvan Ciobabu. O interpretare surprinzătoarre a rolul reginei o dă Maia Morgenstern în primele scene jucând în falset, dându-ne impresia că este o femeiușcă robită de pasiunea carnală a noului soț. Ulterior trecând la un ton mai adecvat încearcă, în scena cu Hamlet să refacă hadicapul, reușind doar parțial… Și Maia și Bodochi rezolvă în final cu succes partiturile rolurilor lor, fiind foarte potriviți din multe puncte de vedere dezvoltând cu siguranță o tehnică și o știință dramatică pe care au dobândit-o de-a lungul nenumăratelor roluri pe care le-au ”străbătut” cu succes, dar desigur mai au loc. Maia mi s-a părut obosită. E adevărat, în ziua respectivă actrița dimineață a fost la TV, iar la ora 18 a avut un spectacol în fața Teatrului Evreiesc, iar la ora 20, Hamlet. Poate e prea mult.
Viorel Păunescu se descurcă bine în pielea lu Polonius, construind cu succes multe din ipostazele rolului, ca și Andrei Runcanu în Laertes, spre deosebire de Cristina Mihăilescu, care deși e înviată de regizor, e mult prea ștersă. Dorin Andone în rolul groparului, este o revelație, care, deși e lăsat fără ajutorul lui, dar având la dispoziție un text gonflat dezvoltă cu o siguranță surprinzătoare un personaj mucalit, vorbăreț din cale afară, având în viscere stiința nativă a paradoxului, înnobilează scena cu un farmec inefabil în ciuda condițiilor scenice precare…Cu părere de rău, cu toate strădaniile mele n-am reușit să identific care din cele două Rosencrantze și Guildelsterne e Laura Cosoi a cărei prezență în spectacol era anunțată cu surle și trompete pe mai toate site-urile internet-ului și nici aportul ei artistic deoarece, ca să folosesc o veche sintagmă, nu era” în chestiune”.
Deși Marcel Țop folosește cu deosebit curaj multe din descoperirile spectacologice moderne, însă spectacolul său, cu regret o scriu, este la un nivel studențesc, când intențiile sunt copleșite de aspirații.
Dacă de-a lungul veacurior fiecare generație și-a pus în Hamlet idealurile, necazurile aspirațiile ei, ce se poate desprinde din cel a tânărului Marcel Țop, într-o vreme în care majoritatea actorilor trăiesc din salarii la limita sărăciei și când furăciunea și corupția au atinis cote alarmante, iar așa zisa democrație a devenit atât de fragilă că oricând o lovitură de stat ar fi posibilă. Răspunsul e: mai nimic!

Am fost la Esinore și la Stradford. Am fost chiar la cimitir și am văzut celebrul bust conroversat făcut în onoarea lui și am citit, și faimosul epitaf din biserica Sfânta Treime: ”Dragă prietene, pentru numele lui Dumnezeu / șterge praful de aici / binecuvântat fie cel ce va ocroti aceste oase / Și blestemat cel ce le va muta”, atribuit lui Shakespeare încă din secolul XVIII.
Helsingor sau Elsinor
Vis neliniștitor
ideal de actor
vis acaparator
de viață zdrobitor
măreț și înrobitor
- Ori Hamlet joc
Ori mai bine mor
Jură cu mult foc
fiecare tânăr actor
în ale artei începător
Doar unul are noroc
Să ajungă la soroc
și să-l pună la breloc…
Helsingor sau Elsinor
Vis de tânăr actor
Ideal mereu orbitor…
O dată în priviri mi te-ai ivit
Și-am rămas în veci dezamăgit…

20.02. 2014 Candid Stoica