Unspectacol nostalgic

Un spectacol nostalgic,

În grija lor acută de a nu supăra în nici un fel autoritățile, care pot să le subțieze, drastic, bugetele, sau chiar existând posibilitatea de a-i schimba, actualii manageri care și ei sunt cam de demult înțepeniți în scaunele lor transformând unele teatre în adevărate ”ghetoruri de interese”, în care nimeni în afara găștilor deja constituite nu poate pătrunde, teatrele bucureștene recurg la tot felul de incropiri ale unor succese trecute, ”antice și de demult” inofensive în actuala configurație a țări, ca spectacolul teatrului Bulandra cu ”Voiajul d-lui Perichon” de E. LabicheÎ În aceiași ordine de idei să fie oare vreo legătură între faptul că în anii când era primar Traian Băsescu au văzut lumina rampei câteva spectacole îndrăznețe, pline de aluzii la realitate, a unor autori necunoscuți până la ora respectivă ca, Comedie Roșie de C. Turturică, (la Teatrul Național), ”O zi din viața lui Nic Ceaușescu de Denis Dinulescu (la Teatrul Mic), Poker de Adrian Lustig (la Teatrul de Comedie) și Mătușa Tamara de Marilena Dumitrescu, al grupul Vouă, și faptul că acum primarul capitalei este PSD-istul Sorin Oprescu? Este posibil se întreabă mulți comentatori teatrali și chiar spectatori obișnuiți ca teatrul care l-a lansat pe Teodor Mazilu cu celebra-i piesă ”Proștii sub clar de lună”(1957) care a revoluționat într-un fel teatrul românesc și ulterior ”Mobilă și durere”, locul unde au avut loc spectacole interzise ca ”Gluga pe ochi” de I. Naghiu (regizor V. Moisescu) sau vitriolantul ”Revizor” al lui Lucian Pintilie să nu existe o dorință sinceră de a realiza spectacole după piese românești îndrăznețe și de substanță și să se apeleze în permanență la autori străini și la vechi succese…de altădată. Să se refacă oare la alt ciclu istoric situația din vremea lui I. Caragiale care, la rândul lui se lupta din răsputeri cu ”localizările” artizanilor contemporani. Oare să nu-și aducă aminte Alex. Darie de curajul pe care la avut în 1985 când a montat la Teatrul din Oradea incisiva piesă Jolly Joker de Tudor Popescu, care ataca fățiș regimul comunist, spectacol interzis ulterior de cenzură? De ce oare atunci tinerii regizori (Tocilescu, Moisescu, Darie, Cernescu) au avut curajul să se i-a voinicește la luptă, cu mijloacele ce la sta la îndemână ale dramaturgiei autohtone, cu regimul anti democratic și dictatorial și acum când există libertate totală, să tacă să se eschiveze și să accepte închizând ochii în fața racilelelor și derapajajelor, câte sunt, oho, ale societății de tranziție? Să nu se vrea să se stigmatizeze actuala demagogie, actuala poftă nesăbuită de îmbogățire a unor ariviști? Să le fi pierit elanul? Să fii îmbătrânit. Sau să fi ”îmburghezit”? Este posibil ca la cenaclurile de dramaturgie (câte există) care funcționează de ani de zile, unde au fost citite excelente piese să nu fie prezent nici un secretar literar al teatrului? Nu numai al teatrului Bulandra. Nu mai vorbesc de directorii de teatre care le tratează cu aroganță și…lipsă la apel. Singurul director de teatru prezent fiind Mircea M. Ionescu (teatrul Tudor Vianu din Giurgiu) devenit celebru prin redescoperirea teatrului cu două personaje. (ca pe vremea lui Eschil)
Eugene Marin Labiche, (1815-1888) a fost un prolific autor francez de comedii și vodeviluri, scrise pe gustul publicului de atunci, care și-a exersat pana criticând burghezia franceză din vremea celui de al doilea imperiu. Cea mai cunoscută piesă a sa fiind ”Un chapou de paille d italie”, tradusă la noi cu titlul Pălăria Florentină și jucată până la epuizare de foarte multe teatre printre care și Teatrul de Comedie, iar de curând și de către Teatrul Național din Iași (regia Purcărete)
Voiajul d-lui Perrichon este o piesuță sălcie, de un umor inofensiv din care, trebuie să o spun de la început, regizorul Dinu Cernescu și echipa de actori a Teatrului Bulandra au făcut un amuzant spectacol cu…materialul clientului așa subțirel cum se prezintă el (am făcut fără voia mea un vers). Echipa condusă voinicește de Virgil Ogășanu se străduiește să scoate din amorțire câteva situați cât de cât hazoase, de un umor adormitor, ca indeciziile eroului titular asupra viitorului ginere, precum și unele declarații ”idioate” ale protagonistului în cartea de onoare a hotelului în care a poposit, sau lupta pentru a câștiga mâna fetei d-lui Perrichon de către doi tineri îndrăgostiți mai mult de zestrea d-rei Perrichon, decât de persoana în chestiune, care ne este prezentată ca un personaj cu slabe abilități mentale, gen fata lui Bulă, sau tribulațiile cvasi amoroase al doamnei Perrichon în fața celor doi pretendenți, amintind de tinerețea ei trecută, jucate cu un deosebit farmec și aplomb de Manuela Ciucur, dovedindu-se o mare comediană. Perichon nu are nici grandoarea ignoranței ”burghezului gentilom” și nu atinge nici granițele naivității lui Orgon din celebrele piese a lui Moliere și Virgil Ogășanu pare în permanență derutat de absența rolului, pe care îl caută cu disperare, cu îndârjire pe tot timpul spectacolului în care n-are la dispoziție decât niște vagi rudimente ale comediei de salon de atădată, uneori echivalente cu ”zicerile” lui Bulă: ”Nu ești ce ești, ci ce nu ești!” (care trebuie să fi amuzat copios și echipa de traducători și cea de actori)
Cei doi tineri sunt interpretați adecvat, cu materialul clientului, de Vlad Zamfirescu și Gh, Ifrim refăcând în duet și la alt diapazon tripleta din excelentul spectacol cu piesa Arta de Yasmina Reza (despre care urmează să scriu) Atât Zamfirescu cât și Gh. Ifrim, doi excelenți actori de comedie storc cu mijloace elegante mai tot ce se poate obține din asemenea roluri…câștigând, bineînțeles simpatia publicului încă treaz. Mai apar în două compoziții suculente lucrate cu migală și un humor surprinzător Ion Cocieriu (comandantul Mathieu) și Ilinca Manolache (Henriette, fiica cuplului Perrichon) obținând prin jocul lor, uneori neașteptat, adeziunea și singurele aplauze ale publicului deșteptat din amorțire. Decorul Mariei Miu, aparent somptuos nu servește decât prima parte a piesei, celelalte locații, fiind doar simple aranjamente ale unor mobile, iar ”realizarea” munților în apropierea cărora se deplasează Perrichon cu familia și unde rostește celebra frază ”Ce mic e omul în fața muntelui” întrată într-un Guines Book al idioțenilor, sunt realizați la nivelul teatrului de păpuși… Am apreciat noua îndeletnicire a lui Alexandru Darie de realizator al luminilor numite acum în limbaj anglo-saxon lighting design, pe care o exersează și în alte spectacole, dar n-am apreciat de loc fumul care se revarsă năvălind din abundență peste sărmanii spectatori, făcându-i să tușească amarnic…regretând amarnic că nu și-au luat de acasă și o mască de gaze.

P.S: În aceiași ordine de idei cu aserțiunile critice de la începutul cronicii, amintesc că de multă vreme directorul Teatrului Bulandra se opune cu îndârjire de a aduce pe scena o savuroasă piesă în care apare fondatoarea teatrului, faimoasa, renumita doamnă Bulandra, de care noile generații ar putea afla, cum se face pactul cu diavolul, pe motiv că profilul ei nu este întocmai cu propaganda oficială. Dar formidabila directoare, rămasă celebră în ochii contemporanilor și prin pactul care l-a făcut cu puterea comunistă, într-un fel legiferând-o, în ochii intelectualilor, act care a intrat în folclorul teatral prin nenumăratele epigrame din ciclul Babaiada, dedicate ei de actorul Ion Manu, din care reproduc unul, edificator, care a circulat și circulă în continuare sub formă de samizdat; ”Cu poporul faci pe tandra Ții grozav să fii Bulandra Când poporul lua bătaie. Îți plăcea să fii Sturzoaie. Sturza ești sau Bulăndroaie După timp și după ploaie”.

Sigur, există dictonul ”despre morți numai de bine”
De bine, dar adevărat, au adăugat comentatori moderni.
Candid Stoica