Revolta actorilor de la Iași

O treime dintre cei circa 30 de actori ai Teatrului Naţional Iaşi (TNI) au organizat săptămîna trecută o conferinţă de presă, însoţită de trimiterea unui memoriu către Ministerul Culturii, în care îşi declarau nemulţumirea faţă de managementul instituţiei, directorul Cristian Hadji-Culea şi contabila-şefă/director economic, Luminiţa Condurache. Deşi revolte ale actorilor faţă de conducere au mai existat, în timp, în alte teatre, acesta e un caz rar, mai ales prin vizibilitatea acţiunii.

O altă parte dintre actorii Teatrului au ales ca, deşi recunosc problemele, mai ales de comunicare, ale managementului, să nu se alăture protestului, în principal din cauză că el nu i se adresa directorului general, care nu a putut citi memoriul trimis la Minister. Aflat în repetiţii – chiar cu unii dintre actorii protestatari –, Cristian Hadji-Culea a încercat să amîne discuţia despre nemulţumirile angajaţilor după premiera spectacolului la care lucrează acum (ceea ce e artistic explicabil).

Pe de altă parte, unele dintre afirmaţiile protestatarilor sînt factual incomplete: lunga perioadă în care spectacolul Golem nu s-a jucat nu s-a datorat unei decizii de programare, ci faptului că întîi unul dintre interpreţi, Doru Aftanasiu, a avut piciorul în ghips, iar ulterior o actriţă din distribuţie, Doina Deleanu, a avut altă problemă locomotorie. La fel, cazul Visului unei nopţi de vară nu e unul de eliminare aleatorie din repertoriu, ci unul de context de producţie deficitar: actori în distribuţie subplătiţi căci studenţi, contracte de colaborare pe un număr foarte limitat de reprezentaţii şi bugetare ulterioară a colaborărilor non-negociabilă. Altfel spus, Teatrul a produs un spectacol cu mulţi colaboratori, pe care nu era dispus să-i plătească şi fidelizeze pe termen lung. Şi, cel mai probabil, ştia asta de la bun început. La fel de complexă e şi chestiunea festivalurilor internaţionale (unde nu se participă, oricum, pe bază de înscrieri) – nu e ca şi cum Teatrul Naţional Iaşi ar fi o excepţie, iar „internaţionalizarea“ – o misiune a teatrului public, sînt puţine instituţii româneşti de spectacol care circulă în străinătate, din motive ce ţin de modul şi priorităţile de producţie din România.

În esenţă, departe de a fi o problemă strict locală de incompatibilitate între nişte actori şi un manager, conflictul de la Iaşi scoate în evidenţă cîteva hibe globale ale actualului sistem public al teatrelor de repertoriu: un regim juridic şi fiscal intens birocratic, ce face ca jumătate dintre angajaţii acestor instituţii să fie personal administrativ şi auxiliar; un tip de finanţare uşor haotic şi profund discreţionar, care, asociat birocraţiei anterior menţionate, face din contabili factori de decizie inclusiv artistică; un mod de producţie în cerc vicios, cu scene mari care impun spectacole de dimensiuni mari, cu timpi de repetiţie şi cheltuieli mari, dar ale căror costuri de deplasare fac participarea la festivaluri naţionale dificilă, iar la festivaluri internaţionale – imposibilă; diferenţa de statut între actorii angajaţi şi regizorii/scenografii invitaţi, ceea ce face ca, deşi primii sînt cei care se expun public, priorităţile instituţiei să fie setate după cei din urmă. Şi faptul că, oricît de egale în drepturi cu bărbaţii, pentru femeile-actriţe, timpul se măsoară, profesional, altfel.

 (din Observatorul Cultural)