Teatrul Dramaturgilor
Consiliul
General al Municipiului Bucureşti (CGMB) a aprobat, de curând, cu 35 de voturi
"pentru”, opt voturi "împotrivă” şi nicio abţinere, organigrama
Teatrului Dramaturgilor Români, care cuprinde 25 de posturi, dintre care trei
de conducere" (Ziarele) Am
putea scrie că minunea s-a întâmplat. Un deziderat mai vechi al oamenilor de teatru
s-a realizat. Dramaturgii pot sta acasă la ei și creia liniștiți pentru că un
organism nou creiat de stat va aduce publicului larg rodul muncii lor, adică,
cu alte cuvinte li se vor juca piesele
scrise de ei.
Pe scena acestui teatru! Cum
scriam minunea a avut loc. Deși există ideia că o
minune nu se poate petrece de mai multe ori, se mai întâmplase o dată. De
mult de tot, în urmă cu 70 de ani, cu noile teatre înființate de regimul
communist după evenimentele din 23 August 1945, 15 la număr în țară și 10 în
București care aveau stipulat în
regulamentul de funcționare datoria
expresă de a juca dramaturgia originală.
Tânăra dramaturgie originală. Bineînțeles o anumită dramatugie. Cea izvorâtă din docucumentele partidului
conducător, unic. Și au jucat-o cu vârf
și îndesat. Atât de mult au jucat-o că până la urmă au compromise-o, publicului
acrindui-se de ea: Pentru fericirea
poporului, Marele fluviu își adună apele, Minerii, Vadul Nou, Cumpăna, Poarta, Citadela
Sfărâmată. Secunda 58, Simple coincidențe, Fluturele pe lampă, (citez la
întâmplare) doar câteva din “capodoperele” acelor vremuri, care au încercat să
pervertească mintea copiilor de scoală. Bineînțeles a urmat un alt val de dramaturgi
care au încercat unii dintre ei reușind să dea o altă față dramaturgiei
originale, mai aproape de nevoile intelectuale ale maselor de spectatori și în
care vestitele șopârle erau la loc de cinste, aplaudate cu o veselie de
nedescris, unele piese atacând
pieptiș poncife al timpului. Teodor Mazilu, I. Băieșu, Alex Mirodan,
Ecaterina Oproiu, Radu. F. Alexandru, Tudor Popescu sunt câțiva dramaturgi (citez la întâmplare)
care, luptându-se din răsputeri cu comisiile de vizionare, au încercat să dea o
altă față, mai umană textelor scrise de ei.
(Unul dintre texte, Concurs de frumusețe
de la Teatrul de Comedie a fost considerat un atac împotriva șefului statului).
După evenimentele din Decembrie
89 ministrul culturii, Andrei Pleșu, aprobă înființarea unnui nou teatru,
intitulat Thetrum Mundi cu indicația expresă de a juca dramaturgia original
contemporană, ceace a rămas stipulat și urmașului de astăzi, Teatrul Metropolis, care însă preferă să
joce dramaturgie interbelică sau piesuțe anemice luate de pretutindeni, dar mai
ales promovarea vizuală a noului său director. Dar noua generație de regizori
și mai ales noii directori de teatre proveniți în majoritate din foștii secretari
de partid (Arșinel, Mihăiță și alții, se
știu ei)) și-au făcut un stindard de a refuza sistematic dramaturgia originală
alungând-o pur și simplu de pe scele teatrelor, deși încă mai funcționa
obligativitatea de a juca dramaturgie originală lăsând dramaturgii actuali fără
produsul muncii lor.
Revenind la tema noul înființat teatru al dramaturgilor. Dar deabia a apărut comunicatul oficial de constituire al
noului teatru că au și apărut
contestările: - Am sunat azi un dramaturg român. Mi-a spus ca sunt piese care se joacă
si altele care nu se joacă. Nu are niciun sens să inventam un teatru pentru
autori care nu sunt jucați. O să facem o institutie moarta din start, a
declarat Nicușor Dan, consilier general USB.
Deasemenea Revista Observatorul cultural se face și ea ecoul
acestor contestări în care câțiva
cronicari care se ocupă în mod constant
de fenomenul teatral cred că nu e bine, nu e nimerit, e o greșală să se
înființeze un asemenea teatru cu un asemenea profil deziderat: - În primul rînd, „ghetoizarea“
dramaturgiei locale – impresia soluționării problemelor, reale ori imaginare,
ale dramaturgiei din România prin relegarea obligativității montării ei într-un
anume teatru – poate, probabil, satisface niște frustrări ale unor scriitori
nemontați (au fost astfel de discuții despre impunerea obligatorie a unor cote de
dramaturgie românească în teatrele publice; credeam că vremea lor a trecut), (Iulia
Popovici)
Există o glumă care se petrece în Iad. După
orele de muncă dracii se odihnesc plângându-se de extenuanta munca ce o prestează : fiecare țară are cazanul ei
în care sunt fierți păcătoșii care încearcă din răsputeri să iasă la suprafață.
Slujba dracilor constă în ai împiedica să iasă din cazan, lovindu-i cu un
ciocan. Slujbă extenuantă. Numai dracul de la cazanul cu români nu se plânge:
- La mine e o liniște deplină pentru că cum încearcă unul dintre
păcătoși să scoată capul ceilalți, de la fund îl trag de picioare.
Spectacolul propus spre deschidere se numește “Confidential. Scene argheziene”, este realizat pe
baza unor schite dramatice mai putin cunoscute ale lui Tudor Arghezi, in regia
lui Dan Tudor, și este un compozit alcătuit de Dan Tudor, unul
din cei mai prolifici regizori actuali, care a avut
loc in Sala Noua a Teatrului de Comedie (strada Sfânta Vineri, nr. 11) și
s-a vrut un fel de omagiu adus marelui poet care însă a scris doar tangential
teatru, fiind de fapt o cooproductie a Teatrului Dramaturgilor
Romani, a Muzeului National al Literaturii Romane, in parteneriat cu Teatrul de
Comedie.
Din distributie fac parte: Marius
Bodochi, Eugen Cristea, Tudorel Filimon, Cristina Deleanu, Afrodita Androne,
Luana Lute. Scenografia fiind semnată de Corina Grămoşteanu, muzica de Vlaicu Golcea şi
coregrafia de Florin Fieroiu.
Acum câteva
cuvinte despre spectacolul propriu zis interpretat admirabil de câțiva
excelenți actori , (unii vajnici pensionari), unii încă în stare de funcționare
și de două tinere promițătoare, toți
obligați prin natura profesiunii lor, să dea coerență și un cât de cât adevăr
scenic în lipsa celui mai mic indiciu că pe scenă s-ar afla un cât de cât conflict dramatic coherent în ciuda unei
vânjoleli permanente, care vrea să dea impresia că se întâmplă ceva dramatic.
Intradevăr se deschid și se închid excelent de zeci de ori două uși, actorii intrând
și ieșind pe ele cu brio, dovedind o îndemânare deosebită, cațărându-se undeva la o deschizătură care
vrea să dea impresia că e o fereastră, vorbind încontinuu, schimbându-și
permanent înfățișarea, cu perucă sau fără, monologând permanent, subiecte numai
de ei înțelese, stropșindu-se la spectator, că așa e modern, așa s-a văzut în
spectacolele lui Andrei Șerban, ciocnindu-se unii de alți, chiar târându-se
spasmodic pe jos, un impesionanant moment se realizează prin pipăirea unei
servitoare răstignită la un perete, creind cu success, demn de cauză mai bună,
un absurd al absurdului, totul asamblat într-un mecanism îndelung studiat și
pus la punct de coregraful Fl. Fieroiu, în care nimic nu e întâmplător sau
rodul unei improvizații pasagere, dar în final desamăgirea fiind totală.
Arghezi în lunga lui viață a avut de înfruntat două regimuri vitrege,
ostile care au încercat, fără success să-l reducă la tăcere. (pentru pamfletul „Baroane”a făcut chiar puşcărie!), care puteau oferi un
excelent material dramatic. El este
autorul unor replici celebre intrate de mult în folklor. Ne-am fi așteptat să
auzim sau să vedem intepretată celebra
replica adresată lui Zaharia Stancu care îi ofera gentil oțigarăKent: - Adică una zicem și alta fumăm!
Sau doleanța pe care o face lui Gheorghiu Dej: - Domnu’ Dej, bună ziua,
aici Arghezi!...Ce mai faceţi?...eu aş avea poftă de ceva cegă, nu am mai
mâncat de multă vreme!”. Sau
cum și-a scăpat fiul de la închisoare cu ajutorul lui Ana Pauker pe care o cunostea: -
Am vorbit cu Ana Pauker, pe care o ştiu
de când era împachetatoare la Facla”. Tovarăşa Ana împacheta ediţiile ziarului
lui N.D. Cocea, unde colaboram cu mulţi ani în urmă. Sau
scena celebră de la un spectacol de teatru în care Miron Radu Paraschivescu în calitate de spectator, în
pragul unei crize de alienație mintală a strigat furios peste capul
spectatorilor: - Să iasă din sală nenorocitul de Arghezi! Dorință
care iritând la maximum un spectator l-a
făcut să strige: - Care
ești Arghezi ieși dracului din sală! Sau dacă autorii s-ar fi ocupat de celebra campanie dusă împotriva sa
de Sorin Toma prin publicarea în ziarul Scânteia a articolului: Tudor Arghezi sau Poezia putrefacţiei sau
putrefacţia poeziei”, am fi avut parte de un portret întradevăr dramatic al
marelui poet ostracizat care a fost obligat poate ca nimeni altul, să reziste
presiunilor morale ale conteporaneități istorice. Dar
ce vedem, și auzim debitat excelent de
actori profesioniști, ilustrează perfect ideia
inutilității demersului efectuat, precum și teza că nu e nevoie de un
teatru cu un asemenea repertoriu desprins de realitatea de azi a României,
purgat de orice aluzie la vremurile pe care le trăim și la oamenii care
locuiesc în acest teritoriu numit România. Este un exemplu tipic de teatru
numit altădată de Mihail Sebastian Teatru
cu punțile tăiate! Prin
ce opțiune stranie s-a ajuns la această situație este de neînțeles și oare cine
se face vinovat de un asemenea eșec al unei ințiative catalogată de mulți, excelentă și la care eu ader necondiționat.
Regizorul
Lucian Giurchescu, creatorul atâtor
excelente spectacole pe scenele teatrelor din România și din lumea întreagă, a
revinit în atenția publicului românesc la vârsta venerabilă pe care o are, nu
cu un spectacol de teatru, ci cu o incitantă
carte biografică, de fapt un
dialog spiritual de peste 400 de pagini cu excelentul istoric de teatru Vera Molea, căruia i se confesează cu
subiecte ce vor interesa în mod sigur nu numai oamenii de teatru dar și
publicul larg de spectatori. La lansarea cărții, intitulată sugestiv,
Capriciile Destinului, au fost prezenți critici și istorici de
teatru (Claudia Dimiu, I.Cazaban) și foștii
colaboratori: scenograful Puiu Antemir, actorii
Sanda Toma, Eugen Racoți, Candid Stoica, etc. Criticul Adrian Mihalache a vorbit pe un ton
ce s-a vrut glumeț atât de cariera fulminantă a regizorului de la începuturile
ei anevoioase din anii obsedantului deceniu, trecând prin sângeroasa etapă a
vizionărilor ceaușiste până la ultimele spectacole creiate în deplină
libertate. Desemenea s-a ocupat de activitatea (ipostaza) laborioasă a acestuia
ca director în două mandate, cât și
despre personalitatea deosebită a excelentului
istoric de teatru Verea Molea
care a știut să atace cu minuozitatea-i caracteristică atât momentele cheie ale
vieți artistului dar și momentele mai umbroase ale vieții sale (plecarea și
stabilirea definitivă în străinătate, alungarea din Teatrul de Comedie, etc),
neferindu-se să-l întrebe despre animozitățile pe care le-au stârnit
spectacolele sale anumitor oameni de
teatru, (critici, dramaturgi, etc), înregistrând mărturisiri vitriolante de
multe ori despre anumiți oameni de teatru, încercând pentru o clipă să dea jos aureola
encomiastică a multora pe care posteritatea s-a obșinuit să-i recepționeze
favorabil. 
