La moartea unui actor

...Și George nu mai vine...De curând, a plecat dintre noi, anonim, un excelent actor, un animator al teatrului, un pasionat al scenei, un admirabil coleg, un om vesel şi inteligent...




A murit acasă, deşi, asemenea tuturor actorilor, ar fi vrut să închidă ochii pe scenă. Fiindcă a trăit, a muncit numai si numai pentru scenă, ca actor, ca regizor, comediograf, poet, prozator, iar teatrul nu numai că l-a pensionat, dar l-a tratat cu indiferenţă. Asta l-a mâhnit cel mai mult. Indiferenţa ucide la fel ca şi glonţul.



Într-o lume în care relaţiile şi banii sunt primordiale a avut naivitatea să creadă că se poate realiza prin forţe propri, doar prin puterea talentului. Şi talent avea cu carul. Acesta însă nu i-a adus nici premii, nici recunoaşterea oficială a regimului, pe care în adâncul sufletului îl detesta.



Dorea cu obstinaţie să aducă pe scenă adevărul, într-o lume sufocată de pocife. Căuta acele texte care ar fi putut arăta spectatorilor şi o altă faţă a oamenilor din România, care, de regulă, era în contradicţie cu propaganda oficială. În memoria

generaţiilor mai vârstnice au rămas de neşters spectacole ca Jan fiul lui Ion, Caractere (după Monciu Sudinschi), Maria Tănase...





A ajutat tineri actori de talent, care, mai târziu, când au ajuns în posturi de conducere, nu i-au răsplătit generozitatea. Cei care l-au cunoscut erau uimiţi de nemaipomenita lui vivacitate, de hazul şi inventivitatea debordantă, de capacitatea de a se dărui scenei cu toată fiinţa lui...



Gândindu-se la moarte, şi-o fi dorit, poate, să fie depus la teatrul pe care şi-a dat silinţa să-l înobileze cu arta sa. Dar n-a avut parte de aşa ceva. A fost depus undeva, la o biserică de cartier, apoi în sala de rugăciuni a crematoriului. Dar oriunde ar fi fost, pentru mulţi dintre noi, George Bănică rămâne o pasăre rară!