Un interviu publicat în România Liberă la 03. 05. 2002 cu titlul: Performanța de a fi cenzurat într-o epocă fără cenzură. (Candid Stoica de vorbă cu Alexandru Tocilescu)
Anul trecut ai primit premiul UNITER pentru spectacolul pe care l-ai realizat la Teatrul Național Ci ”O Scrisoare Pierdută” de I. L. Caragiale. Deși anul acesta s- declarat anul Caragiale, spectacolul nu se mai joacă
- Nimeni nu a spus oficial ceva cum că spectacolul nu se mai joacă, dar între timp am aflat de la regizorul tehnic Vlad Stănescu că s-a dat dispoziție ca decorul să fie casat. În discuțiile pe care le-am avut cu d-l Săraru el mi-a spus că a tolerat acest spectacol timp de șapte luni din clipa în care a fost numit director până când se va termina stagiunea și că are și el dreptul să aibă un spectacol așa cum dorește, și deci în consecință va monta un alt spectacol cu ”Scrisoarea”. Or iată că stagiunea e pe sfârșite și nu a fost anunțată o nouă distribuție, iar ceii care n-au văzut spectacolul meu, publicul larg, sunt împiedicați în felul acesta să-l vadă.
Eu consider că scoaterea spectacolului din repertoriu este un gest care nu ține seama că acest spectacol a fost considerat ”spectacolul anului” în stagiunea trecută și că a luat premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol. Dar se pare că acest premiu îl deranjează foarte mult pe d-l Săraru, cum deranjează și acest organism împotriva căruia, observ, se duce o luptă surdă. Premiile instituite de Ministerul Culturii și Cultelor, anul acesta, nu au avut alt scop decât să încerce să micșoreze valoarea premiilor UNITER-ului și să arate că orientarea ministerului Culturii, a Teatrului Național și a Guvernului în general este cu totul alta decât cea pe care o demonstrează UNITER-ul prin premiile pe care le dă anual…
Numai că întâmplarea a făcut ca foarte multe din aceste premii să coincidă, dovedind în felul acesta că premiile Ministerului Culturii nu au avut alt scop, până la urmă, decât acela de a încerca să stârnească o zavistie între noi, între unii actori care sunt în vederile d-lui Săraru și ale conducerii și alții care își văd liniștiți de treabă lor și-și fac meseria așa cum se pricep mai bine…Sunt sigur că motorul acestei încercări de destrămare a unității noastre, motorul acesteei acțiuni se ascunde undeva și în spatele spectacolului cu ”Scrisoarea Pierdută” pentru că protestele numeroase care au apărut în presă, împotriva interzicerii – că n-am cum să-i spun altfel – acestui spectacol au dus la tot felul de represalii. De pildă revista ”Scena” care a publicat o masă rotundă, unde s-a discutat ”problema Scrisorii Pierdute” este oprită spre difuzare la Teatrul Naționa și sunt critici ale căror cronici nu sunt afișate la avizier pentru că semnătura lor îi displace d-lui Săraru. Opiniile lor fiind diferite de ale d-lui Săraru au devenit persoane non grata la Teatrul Național.
Teatrul Național nu este și nu poate fi proprietatea nimănui. El este al națiunii, așa cum scrie pe frontispiciu, și nu poate cinev, oricine ar fi el și oricât de mari ar fi pilele și relațiile pe care le are la conducerea statului, nu poate să-și aroge dreptul de gestiona discreționar o instituție de cultură și de a avea drepturi pe care niciodată nici un alt om nu le-a avut.
-La primirea premiului UNITER, de anul acesta, pe scena teatrului Național, ai ținut să precizezi că UN OM MIC MI-A OPRIT SPECTACOLUL!
Îmi amintesc că în 1981 spectacolul Teatrului de comedie cu piesa lui Tudor Popescu, ”Concurs de Frumusețe”regizat de tine, a fost interzis tot de un om mic și rău, care nu era altcineva decât Gh. Pană, primarul de atunci al capitalei. Se pare că ești urmărit de oameni mici…și nu pot să observ că ne-am întors la aceleași procedee de acum 30 de ani.
- Am o informație sigură că l o conferința națională a culturii instituită de Partidul Comunist, de tristă amintire, al cărui membru marcant a fost d-l Săraru, când a luat cuvântul a spus: ”Eu nu vorbesc aici în calitate de scriitor, ci în calitate de activist de partid” Realizez că mentalitatea omului Săraru este greu de schimbat. Mentalitate pentru care cea mai mare bucurie a lui e bucuria stăpânului și cea mai mare fericire a lui e fericirea stăpânului. El nu-și va satisface niciodată plăceri proprii, ci doar pe cele ale celui în slujba căruia se află. Această atitudine îmi spune mie că de fapt comanda vine de mai sus și că nu este numai bunul plac al directorului teatrului care a condus la eliminarea spectacolului meu cu ”O scrisoare Pierdută”, ci incomoditatea lui vădită…pentru toată clasa politică…dacă avem în minte finalul spectacolului în care personajele piesei, pe care eu am încercat să le ironizez pe suprafața întregului spectacol, se regăsesc în clipa de sărbătoare în loja lui Ceaușescu a Teatrului Național…și dacă ne mai gândim la semnificația pe care am dat-o eu acestei loji și la faptul că Cetățeanul Turmentat singurul ”civil” din piesă, poate să vadă această serbare doar la televizor…și dacă realizăm că la premieră, dorința mea ar fi fost ca invitații, oameni politici să stea în această lojă și să se amestece cu Cațavencii, Tipăteștii și cu Trahanaichii din piesă, ne dăm seama de impactul pe care această imagine îl poate avea asupra publicului cu prezența în lojă a celor care au participat la premiile Ministerului Culturii…și cât de departe e dusă satira mea și cum oamenii politici au picat în plasa acestei satire fără să-și dea seama.
- E posibil să ai dreptate și această imagine finală, ca de fapt întregul spectacol, să fi deranjat întreaga clasă politică prin similitudinile pe care le-ai creat. Și iarși ne-am întors în felul acesta, când întreaga clasă politică din vremea lui Caragiale, regăsindu-se în personajele sale a respins net mesajul ”Scrisorii Pierdute” Nu pot decât să te felicit pentru performanța obținută.
(A consemnat Candid Stoica)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu