Inceput de stagiune 2012

Început de Stagiune 2012


Da, a venit toamna, concediile s-au sfârşit şi teatrele şi-au reluat activitatea încercând să facă faţă spectacolul mediatic al canalelolor de televiziune amplificat la cote înalte, cu contre acide şi dintr-o parte şi din alta a spectrului politic, cu mijloace din zona comediei burleşti, cu personaje politice noi, cu îndemnuri la revoltă, la nesupunere civică, cu imprecaţii dure la adresa liderilor mondiali urechiaţi mai rău ca unii delicvenţi. Milioane de spectatori români a putut urmării cu sufletul la gură, pe micile ecrane două spectacole de mare anvergură: unul care a durat două ore, oferit de echipa de teatru a parlamentului (având ca protagonist, pe post de clovn pe Ion Ghişe) din care a reieşit că guvernul şi toate organele ţării, au fost terorizate de un omuleţ cu puteri malefice, care fiind alungat din locuinţă, îşi avea sediul, pasager, într-un garaj, din care cauză a fost denumit “omul din garaj, ca să fie deosebit de “omul nou” creaţia, lui N. Ceauşescu Al doilea spectacol care a durat aproximativ zece zile la rand (şi se pare că va mai dura) a fost oferit de guvern, şi s-a întitulat Privatizarea Oltchim şi a avut, incontestabil, ca vedetă un actor de prim rang, în persoana teleastului D. D. pre numele lui întreg: Dan Diaconescu!

Sârguincios, harnic, Teatrul de Comedie a ieşit la rampă înaintea tuturor cu o premieră, “Zăpezile de altădată”, (de fapt o rămăşiţă a stagiuni trecute) o piesă a regretatului Dumitru Solomon (1932-2003) eseist, romancier, cronicar dramatic, dramaturg prolific, împătimit de teatru, redactor şef al defunctei reviste Teatru şi al revistei Teatru Azi, autor a multor piese scrise în anii comunismului, în care a încercat să se strecoare cu inteligenţă printre furcile caudine ale realismului socialist: Fata Morgana, Iluzia Optică, Transfer de Personalitate, Scene din viaţa unui bădăran, Arma Secretă a lui Arhimede, Socrate, Platon, Diogene Câinele, doar câteva dintre piesele care au făcut parte din repertoriul mai tuturor teatrelor din ţară…etc, iar după evenimentele din Decembrie 89: Repetabila scenă a balconului şi Ţara lui Abuliu au ţinut afişul multor stagiuni teatrale. Teatrul de Comedie i-a jucat dealungul anilor trei piese. Una dintre ele, în 1971, Fata Morgana, aparent o farsă pseudopoliţistă, de fapt o satiră la adresa practicilor “neprincipiale” la examenul de bacalauraiat, a fost prima victimă a noii orientări ideologice a lui N. Ceauşescu, spectacolul fiind interzis personal de mai marele diriguitor al culturii din vremea aceia, Dumitru Popescu, supra numit şi Dumnezeu. Alta, Ţara lui Abuliu, n-a avut success, având puţine reprezentaţii, deşi spectacolulul regizat de Mălăiele a fost premiat, la mai mai toate festivalurile posibile, …
Zăpezile de altădată, o comedie modestă, despre ce se putea vorbi şi reprezenta pe scenă în socetatea socialistă multilateral dezvoltată (cu două aplicuri anoste) s-a bucurat şi se bucură încă de atenţia teatrelor din ţară şi mai ales de cea a trupelor particulare, (datorită numărului mic de actori) a prilejuit regizorului M. Cornişteanu un excelent spectacol, iar actorilor teatrului de Comedie un regal actoricesc. … Pe scurt, timp de o oră şi ceva asistăm la o dramă atroce generată, nu de condiţiile mizere de viaţă, nu de creşterea îngrijorătoare a preţurilor, nu şomaj, nu de tăierea pensiilor sau a salariilor bugetarilor, nu de impozitele împovorătoare pe capul omului simplu, nu de adulter, nu de diferenţele politice de opinie, nu de o boală necruţătoare ci de…ţineţi-vă respiraţia, de un spectacol cu o piesă romantică de dragoste la care soţia unui cuplu a fost spectatoare, neînsoţită de soţ şi în consecinţă, când se reîntoarce acasă, nu are chef să doarmă, cum ar fi normal, cum o invită firesc, correct, soţul, având în vedere ora înaintată, ci are poftă să i se facă declaraţii de dragoste, ca atunci, altădată, când nu erau căsătoriţi, când se iubeau platonic şi când el, soţul actual, îi jura iubire şi credinţă veşnică. Dar cum soţul refuză să redevină subit romantic pentru că… îi este somn şi vrea să doarmă, apelează la un truc: Se dezbracă (doar pe jumătate, ceace altă dată nu ar fi fost posibil) şi telefonează maică-si, dând impresia că vorbeşte cu un prezumtiv iubit. Soţul însă (în pijama) excedat, insensibil, nervos, că nu este lăsat să… doarmă, scoală şi el din somn pe altcineva care nu este decât soacră-sa, plângândui-se că…nu este lăsat să… doarmă, şi în consecinţă anunţă că va părăsi domiciliul conjugal. Lucrurile se complică când cei doi încep să se fugărească prin scenă, soţia fiind nevoită să se refugieze…sub pat! În toiul tărăboiului intervine printr-un chepeng (aflat în podeaua scenei) un vecin extrem de nervos şi iritat că nu este lăsat să… doarmă. Lucrurile se complică paroxistic, lăsând spectatori cu respiraţia tăiată, atunci când apare la locuinţa soţilor în plină noapte, o statuie (care în primul act doar vorbea de pe un soclu pe care scria mare şi citeţ Dolphi) emiţând asemenea marilor filozofi, concluzii, sentinte, decrete despre dragoste, fericire, dispărând în final, tot aşa cum a apărut, (adică în culise) dând impresia publicului că asistă la un basm sau la o piesă cu subiect ştinţifico-fantastic Întradevăr Gabriela Popescu interpretează, până la urmă acest scheci (jucat pe vremuri până la saţietate de cuplul Stela Popescu- Arşinel) cu o varietate de mijloace artistice, cu un aplomb de mare comediană amintind de marile actriţe de altădată. Ce păcat că este întrebuinţată atât de puţin.
Este secondată cu success de restul distribuţiei din care se remarcă prin hazul neaşteptat, ca o bombă artizanală, Eugen Racoţi, amintind şi el de maestrul rolurilor mici, de altă dată, care a fost Mircea Constantinescu.
Aurora Leonte, cu ani în urmă o fermecătoare “Mireasă din tren” acum maturizată (imobilizată, undeva, deasupra) creionează cu surprinzătoare siguranţă scenică, în acelaşi timp o mamă sculată din somn şi o soacră îngrijorată de soarta căsniciei fiicei ei.
E. Grumăzescu în rolul statuii a fost o… stană, care, totuşi, vorbeşte.
Alexandru Pop a fost prea mult “Săndel” de la un canal periferic de televiziune, arătând prea puţin din autenticul talent pe care îl posedă.
Una peste alta regizorul, M. Cornişteanu, şi Teatrul de Comedie au dovedit că se poate face un costum cu care să poţi ieşi în lume şi dintr-o haină veche şi roasă pe la colţuri…în timp ce piesele cu “problemele timpului” mai aşteaptă, ca dramaturgi actuali să devină clasici.