Fraterniteatru

Un fenomen nou în România post decembristă: teatrele particulare În căutarea punctului G. Monologurile vaginului. O temă profilactică pe scena unui teatru particular Citind cu câtva timp în urmă pe burtiera unui canal Tv. că undeva, pe strada Polonă, în incinta clubului “Acuarela” se joacă spectacolul “Monologurile Vaginului”, ca orice ce bărbat ce se respectă şi ca un cronicar zelos, excitat de asemenea ofertă, în ciuda vârstei, n-am rezistat unei asemenea tentaţii şi am început investigaţiile. Găsind pe net, adresa exactă şi un număr de telefon am luat legătura pentru a mi se reţine un loc, dar mi s-a răspuns că nu mai este nici un bilet. Mi-am dezvăluit identitatea, de cronicar dramatic (am o legitimaţie în acest sens) dar persoana de la capătul firului a rămas neclintit pe poziţie: “nu mai sunt locuri., ce vreţi! Trebuia să vă reţineţi din vreme! ” - Las-o baltă, renunţă, dacă n-ai aflat până acum unde se află şi la ce foloseşte celebrul organ. Ce mai vrei să aflii la vârsta ta despre vagin, mi-a spus un coleg, întâlnit în drum, când i-am spus unde mă duc. Monologurile vaginului de fapt, e o carte a scritoarei şi actriţei Eve Ensler apărută în 1998 la New-YorK, după care a fost tipărită în 48 de ţări, iar în 2003 a apărut şi la Bucureşti la editura Amalteia (traducere Ana Maria Murariu) pe care am cumpărat-o, la timpul respectiv, recunosc cu neîncredere şi mefienţă. Curiozitatea, scriu o banalitate desigur, fiind mare, excitaţia la fel, iar clubul Acuarela nefiind departe de locul unde locuiesc, m-am dus rapid acolo, să văd minunea: Un teatru particular unde nu mai sunt bilete şi este respins chiar un cronicar dramatic! Am găsit o casă obişnuită: o curte, cu pietriş pe jos, care se vrea să fie o grădină de vară, în care, cu câteva mese şi scaune se improvizase un fel de bistro, bar, care amintea, vag, de micile cârciumi de altădată. Lipsea doar grătarul pentru mititei şi butoaiele de bere. La toate mesele existente se aflau tineri, cu aspect de studenţi şi tinere cu aspect de eleve, iar ici colo şi câteva cupluri atinse de vârsta maturităţii, pentru care locul respective e refugiu neaşteptat. Văzând toate astea în mintea mea s-a produs un declic. În tinereţe în curtea familiei din cartierul Ferentari, care se asemăna perfect cu cea din strada Polonă, improvizasem şi eu un teatru şi jucam împreună cu alţi copii, pentru părinţi şi vecini un scenariu intitulat: “Comisarul Alimănescu şi banditul Coroiu” (eu eram banditul…) La o una dintre mese am găsit două fermecătoare persone pe care intuiţia de care îs înzestrat mi-a şoptit că trebuie să fie creatoarele spectacolulului. Nu m-am înşelat. Erau Mona Gavrilaş, regizoarea spectacolului şi Diana Guberna, interpreta monologurilor, care mi-au comunicat, emoţionate sincer de prezenţa mea, că spectacolul se va desfăşura în podul casei şi că eu voi avea un scaun “mai în faţă decât în faţă”. Într-adevăr, urcând o scară confecţionată manual am ajuns într-un pod cu aspect, la prima vedere, sordid, plin ochi cu tineri spectatori care stăteau înghesuiţi, printre multele obiecte vechi care populau încăperea (geamantane, rame de tablouri, funii, o scară, o tigaie, un radio şi un telefon vechi, un fier de călcat antedeluvian, o cutie de tablă ruginită, pantofi vechi şi alte lucruri dezafectate) iar în jurul unor mese desperecheate cu ochi ţintă spre un scaun alb luminat de două simple reflectoare, pe care bănuiam că se va aşeza protagonista, stăteau tinerii spectatori. A fost o imagine şoc de ce ştiam, de ce auzisem şi citisem că ar fi fost teatrul sărac a polonezului Grotowski. (care însă avea doar 94 de locuri) Spectacolul a început cu un moment de un humor involuntar unic, care trebuie neapărat amintit şi eventual refolosit. Un tânăr într-o ţinută lejeră de vară a venit în faţa noastră într-o mână cu o garniţă de tablă (un bidon pentru gaz) care s-ar fi vrut să fiu un gong şi în cealaltă mână cu ceva ce ar fi trebuit să fie un ciocan, dar care nu era decât un polonic şi anunţând cu enfază datele tehnice ale spectacolului (regizor, protagonistă) a dat, a lovit, în garniţă cu polonicul care… s-a rupt la jumătate în faţa publicului nelămurit…dacă să râdă sau nu. După care, modest, a apărut protagonista care aşezându-se pe scaunul ce-i era destinat a început să se destăinuie, pentru că în ultimă instanţă “Monologurile vaginului” e o lungă deconspirare de o oră, rod a peste două sute de interviuri făcute cu diverse femei de pe aproape tot întinsul mapamondului despre misteriosul organ al trupului femenin, singurului creiat, susţine autoarea, implicit interpreta, anume pentru plăcere, E adevărat că deşi organul sexual femenin, cu unele din componentele sale (labii, vulvă, clitoris), a fost numit cu multele sinonime posibile: păsărică, fofoloancă, zambilică, păstaie, exceptând unul singur pe care numai dicţionarul de argo al d-lui Volceanov îl tipăreşte, şi pe care şi eu, nefiind de fel pudibond, totuşi din varii motive, mă feresc să-l scriu. Totuşi trecând de bariera noutăţii, deşii interpreta a vorbit obsedant despre punctual G care odată descoperit ar produce orgasmul potopitor, a tot copleşitor visat de mai toate femeile, care îndură, majoritatea, violul casnic sau conjugal. Monologurile fiind în ultimă instanţă o lecţie de educaţie sexuală a tinerelor viitoare femei, mame, iubite, amante, tovarăşe de viaţă… Nu e o operă dramatică O persoană de gen femenin, o doamnnă, o femeie obişnuită, vorbeşte simplu despre amumite probleme despre care multora, fie femei, fie bărbaţi, din diverse şi varii motive, le este o anumită jenă să vorbească Mă întreb, evident retoric, care bărbat, autor dramatic şi interpret ar avea curajul să vorbească pe scenă cu aceiaşi sinceritate şi dezinvoltură despre organele sale sexuale, nu le numesc decât în paranteză (sculă, sulă, cui, pulică, barosan, marţafoi, compostor), devenind subit pudibond. Poate numai Fl. Piersic cu neobişnuita-i inconştienţă logoreică. Dincolo de laude de a prezenta un subiect oarecum tabu vreau să semnalizez câteva chestiun pur tehnice, pe care inteligenta regizoare Mona Gavrilaş şi talentata şi interesanta actriţă Diana Guberna sper nu mi le vor lua în nume de rău. Piesa nu-i cea ce se înţelege în mod obişnuit printr-o piesă de teatru, adică o operă dramatică cu un conflict central puternic şi cu personaje antagonice care se ciocnesc într-o înfruntare totală… E un lung monolog, o povestire, despre anumite întâmplări ale autoarei, bineînţeles, punctuate cu diverse aserţiuni, despre unele componentele a trupului femenin. Păreri interesante, unele paradoxale, altele misogine, altele cu humor, dar care nu pot reprezenta decât un pretext dramatic, nu şi o dramaturgie adevărată. N-are acţiune, n-are conflict decât ipotetic. Polemizează cu anumite păreri retrograde venite din secolele de incultură …şi de împilare a femeii de către, vă las să ghiciţi de către cine. E adevărat există un suflu de sinceritate care ar vrea să înlocuiască în mare parte dramatismul şi conflictul. Mai există diverse personae şi mai précis mentalităţi cu care autoarea şi implicit actriţa şi regizoarea se războiesc, care personifică, ignoranţa, indiferenţa, prostia, brutalitatea, răutatea şi mai ales superficialitatea, dar care au intervenţii destul de palide, deşi actriţa le scoate în evidenţă dinstinct şi le imită cu mult farmec şi humor… Dealungul spectacolului sunt multe momente, nu numai interesante, ca acela în care enumeră mirosurile vaginului. Nu le mai reproduc pentru preîntâmpina eventuala pudibonderie a celor ce făuresc ziarul şi, poate, dacă nu vor fi cenzurate, a viitorilor cititori.. Vreau doar să amintesc o remarcă a unui bătrân şi cunoscut actor, iubitor al eternului femenin, dintr-un turneu teatral de pe vremuri, cu vagonul, care observând cum colegele lui se duc să se spele la cele două capete al vagonului unde erau amplasete cele trebuincioase unei astfel de operaţii, a exclamat: “Nu vă mai spălaţi doamnelor la păsărică, pentru că pasărica dacă n-are miros de păsărică nu mai e păsărică!” Ar mai fi de relevat o scenă, demnă de “teatrul cruzimi”, ca aceea în care care eroina povesteşte fără sfială cum soţul i-a cerut imperios să se radă (la locul cu pricina) şi pentru că ea a refuzat a părăsit-o. Sau momentul când a vrut cu tot dinadinsul să-şi privească organul respectiv, operaţie deloc comodă, după propria-i mărturisire, riscând o criză de spondiloză, care nu s-a putut realiza decât apelând la elemente externe, în speţă, cu ajutorul unor oglinzi. Desigur că operaţia asta nu e făcută la vedere. Înscemată. Nu. Exclus. Pudoarea actriţei ar fi pusă la îndoială şi nu mă îndoiesc că gestul ei ar fi părut scandalos multora. Deşi ar fi fost întradevăr formidabil să vedem asta pe viu, sau măcar sugerat. (eventual după un paravan, sau sugerând ca în teatrul chinezesc de umbre) Eu am fost martor la finalul unei asemenea dorinţe a unui soţ de a vedea cu ochii lui locul unde el pătrunde de bună voie şi nesilit de nimeni de câte ori are chef şi bineînţeles de câte ori i se dă voie. A luat o veioză şi i-a cerut imperios soţiei să-şi desfacă picioarele, ceace ea după multă ciorovăială a acceptat. Dar ghinion: soţul făcând o mişcare neîndemânatecă, becul veiozei s-a spart, dar curiosul soţ nu s-a lăsat, n-a renunţat la acţiunea sa dedectivistă şi a luat o lumânare. Dar a avut iar ghinion. Aducând lumânarea foarte aproape de capul său, i-a luat foc părul, iar incendiul pilos a fost stins cu mare greutate şi numai cu ajutorul soţiei. (Eu l-am văzut doar cu părul pârjolit şi el mi-a povestit de a fir a păr întâmplarea) Deasemenea textul este un indemn pentru majoritatea bărbaţilor pentru a căuta punctul G care odată găsit ar produce în trupul şi mintea partenerei acea explozie, asemănătoare, păstrând proporţiile, exploziilor solare, care se cheamă orgasm. Una peste alta am asistat la un spectacol insolit, de defulare, fără exces, a eternului mister femenin făcut de două artiste îndrăzneţe şi a unui text refuzat morocănos, misogin şi superficial de manegerii teatrelor profesioniste. P. S; Spectacolul se joacă de peste cinci ani şi a totalizat, până acum, peste 300 de reprezentaţii. Nu este de ici de colo. Este chiar o performanţă demnă de invidiat.