Fraterniteatru

Festivalul teatrului independent (I) (Under Cloud) În clădirea unde până nu de mult zeci, sute de funcţionari lucrau asiduu la falsificarea istoriei naţionale, se desfăşoară anul acesta, începând din 20 August, ediţia a VI-a a festivalului de teatru independent. Organizatori au ţinut să adauge: „de orice”. Ca unul care am înfiinţat în 1995, împreună cu un grup de colegi (Iurie Darie, Anca Pandrea, V. Yila) şi dramaturgul Radu Iftimovici, unul din primele teatre independente, intitulat „Incomod” care a produs, din fonduri particulare, spectacolul politic cu piesa „Curve de Lux”, a lui Radu Iftimovici, normal că producţiile unui asemenea festival m-au interesat intens, vizionând, cu concursul amabil al echipei de organizatori, seară de seară, cu mici excepţii, toate spectacolele. Timp de 12 seri, a anunţat judiciosul program, se vor juca 29 de spectacole, câte două şi chiar trei pe zi). Au fost prezentate spectacole a unor mici grupuri de artişti, sau înjghebări unele făcute în pripă, cu nume dacă nu ciudate, în orice caz greu de reţinut, ca „Inorog Art”, „Teatru pentru puţini”, „D aya”, „Teatrul luni de la Green Hours”, „Godot Cafe Teatru”, „Undercloud project”, „Teatrul nu-i o clădire”, „Chatarsis Under Cloud”, „Doctor s Studio”, „Trupa de acrobaţi Xtreme” etc. care până acum au avut reprezentaţii în localuri improvizate, în poduri de case, în barăci, în restaurante sau cafenele, în apartamente şi sufragerii particulare, prezentând texte scrise de Lia Bugnar, Andreas Petrescu, Saviana Stănescu, Valentin Nicolau, Catinca Drăgănescu, Leonid Zorin, Christopher Durang, Oliver Emanuel, Donald Marguiles, Anthony Machineau, S. Baştoboi, Wliam Luce şi multe altele după: „Scufiţa roşie” de Fraţii Grimm, după Pascal Bruckner, după Neil LaBute, după Peter Schaffer, după E. E. Schmitt, după autori americani contemporani şi însfârşit chiar după A. P. Cehov. De menţionat că patru spectacole sunt producţii ale UNTC, trei al trupei D aya,iar, un fapt neobişnuitDontcrz, trei sunt de fapt proiecte în faza de lecturi la masă. Artişti deja consacraţi ca H. Mălăiele, Maia Morgenstern, Marian Râlea, Adriana Trandafir, Medeea Marinescu, Marius Manole, Magda Catone, Claudiu Bleonţ, Cerasela Iosifescu, au ţinut neapărat, se putea altfel, să ocupe şi spaţiul teatrului independent. Un public numeros a luat cu asalt, în aceste zile, cele două săli ale Muzeului Ţăranului Român, care s-au dovedit neîncăpătoare. În unele seri am putut vedea câte o coadă de peste cinzeci de persoane formată din adolescenţi, bunici, motociclişti, cupluri mature, bătrâni cocârjaţi de spondiloză, o tânără în cârje, mame cu copiii în braţe, persoane cu sex incert, elevi şi eleve, studenţi şi studente, bunicuţe cu nepoate, adolescenţi, unii raşi în cap, alţii bărboşi, toţi aşteptând răbdători să intre. Despre multele producţii prezentate, se poate trage, bineînţeles, câteva concluzii. Prima ar fi că noile generaţii de actori şi de regizori, refuzaţi în majoritate de teatrele cu bugete de la stat, găsind drumul spre teatrele profesioniste barat de birocraţie, de interese de grup, de nepăsare şi indiferenţă, chiar de corupţie (cazul fostului teatru Mundi) şi-au descoperit drumul lor spre notorietate prin spectacolele cu puţini interpreţi, cu un unic decor, deci cu bugete mici sau inexistente, dar excelent interpretate, dovedind, încă odată că oricâte piedici s-ar pune, talentul, până la urmă reuşeşte să iasă la suprafaţă, teatrul independent fiind una din soluţii, dacă nu chiar unica. A doua concluzie, ar fi că mai toate producţiile cu foarte mici excepţii: („Dontcrybaby” şi „Aggressive Mediocrity” de Catinca Drăgănescu de la „Teatrul de luni de la Green Hours” şi „Aleluia” de Valentin Nicolau de la Teatrul Independent) parcă s-ar produce în altă ţară, în alt continent. Mă refer la spectacolele scrise de autori contemporani. Orice aluzie la realitatea acestei ţări, la România acestor zile, a fost, nu estompată dar purgată la maximum. Nici pe vremea regimului comunist, de tristă amintire, nu a existat o asemenea situaţie. Atunci au existat texte îndrăzneţe în care se atacau racilele regimului şi chiar existenţa marelui conducător, ca „Gluga pe ochi” la Teatrul Bulandra, în 1970 (text Iosif Naghiu, regizor Valeriu Moisescu), Fata Morgana în 1971 (text D. Solomon, regizor L Giurchescu) şi „Concurs de frumuseţe” în 1980 la Teatrul de Comedie (text Tudor Popescu, regizor Alex. Tocilescu), „Nu ucideţi cai verzi” la Teatrul Naţional din Cluj (text Radu Iftimovici, regizor Raluca Iorga-Mândrilă). Spectacolul cu „Concurs de Frumuseţe”, interzis până la urmă, a fost considerat de securitate un atac împotriva şefului statului. Am dat doar câteva exemple, lista fiind foarte lungă ….. Altă concluzie: Majoritatea spectacolelor au titluri în limba engleză: „Dontckrybaby”, „Shot”, „Vive le funy jazz”, „Zic Zac”, „Aggressive Mediocrity”, „Led theatre show”, sau şocante: „Omul Pescăruş”, „Omul pernă”, „Pisica Verde”, ceea ce dovedeşte apetenţa spre o anumită literatură, dar mai ales dorinţa de a ieşi în evidenţă cu orice chip. Dar una peste alta spectacolele fie cu un singur interpret, fie cu mai mulţi, fie producţii UNATC, au avut un aer de prospeţime, de inventivitate pe care, în majoritatea cazurilor, numai tinereţea îl poate da. Am asistat în premieră la lecturi a unor texte destul de dificile urmărite cu atenţie de o sală cu aproximativ cinci sute de locuri, care s-a dovedit neîncăpătoare pentru câte cereri erau. Una dintre ele, aceia a dramatizării romanului lui E. Em. Schmit, ”Ibrahim şi florile Coranului” de către neobosita Cris. Simon, spectacol lectură cu interpreţi mai interesanţi, cred eu, ca cei din filmul, cu acelaşi subiect, „Momo”, unde evolua chiar marea vedetă Omar Sharif. La Bucureşti, la Muzeul Ţăranului Român, rolul bătrânului Ibrahim a fost interpretat (citit) de cunoscutul în lumea muzici A. G. Weiberger, cu o inteligenţă şi o savoare greu de egalat, iar rolul adolescentului Moise a fost jucat (citit) cu un umor nebun de tânărul actor Vlad Logigan, care se prezintă ca o mare speranţă… Desigur ar trebui să amintesc şi spectacolul „Fă-mi loc” (text Anthony Michineau) regizat cu mare fineţe şi acurateţe de maestrul Radu Beligan, care în ciuda faptului că e o mică comedioară de salon, (aici de cuşetă de vagon de dormit), este interpretată de ce cei actori, deja consacraţi, Medeea Marinescu şi Marius Manole, cu o poftă de joc rar întâlnită, creind prin jocul lor sincer şi fără artificii, în sală o veselie şi o bună dispoziţie greu de descris. Rar mi s-a întâmplat să văd o aglomerare de atâtea talente autentice şi de atâtea performanţe excepţionale, ca la acest festival, de care am să mă ocup mai pe larg, în numerele următoare ale ziarului, bineînţeles, dacă redacţia va fi interesată. Ca orice concurs care se respectă actuala ediţie a festivalului independent de teatru are şi un juriu care deşi n-a fost anunţat pe un afiş, l-am putut detecta la faţa locului în persoanele regizoareei şi profesoarei Sanda Manu, critica şi eseista Ludmila Pantanjoglu precum şi în actorul şi directorul de teatru George Ivaşcu. Deasemenea putea fi zărit la unele spectacole octogenarul Octavian Sava, unul din autori comediei din secolul trecut, jucată de generaţii de tineri actori, inclusiv subsemnatul, „Nota zero la purtare”.