Un interviu cu Lucian Pintilie

Un interviu cu Lucian Pintilie din anul.... 1991....

                                                                                                                                   15. 03. 1991: Zi de filmare. La Balanța. (Am dat probă pe care am luat-o. Am fost atât de încântat de mine că am uitat să notez) S-a filmat într-o casă particulară undeva într-o fundătură pe lângă Grădina Icoanei, într-un mic apartament înghesuit.  Doar secvența asta de nici o pagină.  Pintilie și-a amintit de mine cum cu ani în urmă îi fusesem prezentat ca un posibil Firs în celebrul lui, de acum spectacol, cu Livada cu Vișini. Dar eram prea tânăr.  A ales un bătrân autentic, pe venerabilul cântăreț de operă Nic. Secăreanu. M-a întrebat cu interes sincer, despre cariera mea, mirându-se de traectoria ei…Maia Morgenstern și Răzvan Vasilescu răspund la indicațiile lui Pintilie ca două aparate electronice. Sunt un cuplu constituit după săptămâni întregi de filmări și harnici și mai ales talentați îi ghicesc intențiile. Amândoi realizează două tipuri ce ies vizibil din steriotipiile filmelor românești . După filmare am avut un moment neplăcut cu directorul filmului care mi-a oferit imediat bani, fără contract, fără o minimă negociere, conform unui  standard unilateral stabilit de ei, conform lozincii: asta e, îți convine, bine, nu, reclamă!

Filmarea de la Balanța  n-a început la ora anunțată (ceace îmi spuneau tehnicienii din echipă nu s-a mai întâmplat), deoarece Pintilie a dat un interviu unui ziarist francez de la o revistă franțuzească…”Cahiers de Cinema” și deși interviul era în limba franceză (pe care  Pintilie o vorbește fluent)  s-a lățit un zvon în toată echipa cum că Pintilie ar fi mărturisit reporterului francez că a fost, pentru scurtă vreme informator al securității…                                                                                       Filmarea  fost chinuitoare datorită deselor indicații  pentru amănunte infinitezimale…deși era o scenă simplă alcătuită dintr-o succesiune de planuri și contraplanuri. Dacă în ceace mă privea lucrurile erau simple la cei doi protagoniști la fiecare reluare prestația lor se îmbunătățea cu noi și noi amănunte și subtexte. La un moment dat a cerut ca să apară un hamster, mânuit de Maia care de multe ori, ca orice animal, încerca să scape indicațiilor regizorale. Lumini, sunet, cameră, totul convergeau spre o capodoperă…                                                                                    La un moment dat.  mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat                                

-        Se svonește că ați declarat reporterului francez care v-a luat un interviu în dimineața asta că ați fost informator al securități. E adevărat?

-        E adevărat mi-a răspuns Pintilie, dar de ce te interesează pe d-ta artist asemenea mizerii din vieța unui om?

-        Pentru că  sunt ziarist. Am luat interviuri multor colegi și oameni de cultură și în secret,  d-stră pot să vă spun,  țin  de ani de zile,  un jurnal…

-        Nu pot să cred, probabil vrei să mă mistifici… din ce an?

-        Din 1971, imediat după interzicerea ”Revizorului”…

-        Aha,  avem în față un personaj, asemenea celui din filmul nostru…Nu cumva îmi vinzi o poveste influențat de cartea lui Băieșu. Ai citit-o cumva?

-        Ca aproape toți colegii mei…e o carte tulburătoare, despre tot ce s-a întâmplat în România care poate dovedi că nu toți intelectualii s-au înfruptat cu… cașcacaval…au existat și spirite lucide care au incercat cu tot felul de stratageme să arate altă față a românului

-        Dacă o să consemnezi  convorbirea noastră, nu te încrezi prea mult în memoria d-tale de a reproduce  discuția noastră?

-        Care în mare a luat turnura interviurilor apărute în ”România Literară” și  ”Contrapunct” de acum câțva ani.

-        Da, imediat după ce am revenit în țară. Unde ai publicat interviurile d-tale?

- La Azi, la România liberă. Nu puteți să-mi spuneți și mie câteva cuvinte…

-        Poate n-ai aflat dar eu nu mai dau interviuri. Pe reporterul francez de la ”Cahiers de Cinema” nu l-am refuzat pentru că îmi este un bun amic…trebuie să înțelegi că e o răscolire a unei situații vechi cu care nu mă pot mândri și în care, am fost obligat de împrejurări să intru, a fost pentru mine un coșmar pe care cu greu l-am surmontat ca să pot să mă concentrez și să filmez conform graficului ce-l aveam de filmat. Ai să găsești în interviul dat aproape tot ce poate interesa apetitul și setea  d-tale de senzațional… Poţi citi totul în publicația respectivă. E adusă și în România și confrații d-tale în ale gazetăriei mă pot sfâșia…

-        După d-l Paleologu sunteți al doilea om de cultură care aveți curajul să recunoașteți că ați fost informator…

- Cunosc mărturisirea d-lui Paleologu și sunt mândru că ne situăm pe același palier. Cum spuneam prietenului meu, scriitorul Groșan, în interviul pe care l-am dat pentru revista ”Contrapunct”, regimul comunist din România după ce a maltratat o generație de extraordinari intelectuali, nemaiavând de lucru, mi-a făcut onoarea să se ocupe și de mine transformându-mă într-o confortabilă și exemplară poziție de victimă…Proștii sub clar de lună, Duminică la ora 6, Reconstituirea, Revizorul, De ce trag clopotele Mitică, aproape toată activitatea mea din România, din clipa când am deschis ochii asupra lumii a căzut sub semnul definitiv sau temporar al interdicției…Ei bine eu am refuzat acest fotoliul de orchestră și am refuzat să particip la spectacolul de gală pe tema ”suferunța noastră în timpul dictaturii” pentru că am avut mult de lucru și, de asemenea pentru că mă consider părtaș - dacă nu prin adeziune, măcar prin tăcere – la producerea acelei fantasme care s-a chemat Ceaușescu…știi cum trăiam eu la Paris revoluția română? Stăteam toată ziua la televizor  și plângeam ca un tâmpit…la fel ca în 1968 când suspendasem filmarea la Reconstituirea și îl priveam pe Ceaușescu la televizor …totuși vreau să-ți fac și d-tale pe plac, să-ți dăruiesc câteva gânduri. Ce te-ar interesa?

-        Ați lucrat cu atâția actori străini. Cum vi se par actori români în comparație cu ei

-        Răspund cu plăcere pentru că am mai răspuns la așa ceva… ai un caiet, un pix? Ai un reportofon. Ai venit utilat…(nu mai reproduc considerațiile sale despre turnători) …Actorul român are o natură sălbatică și generoasă. Când mai pică pe un regizor vampir ca mine, e gata să moară pe scândură: Sunt convins că am furat cel puțin un an din viața marilor actori români care au avut șansa, sau neșansa de a trece prin mâna mea…și cu asta gata, acum la treabă, la muncă…

-        Totuși printre Cehov, Gozzi, Ibsen, cum ați ajuns la Băieșu?…

-        Mă intinzi la vorbă…E o întâmplare teribilă. Trebuie neapărat s-o spun…Era în 85 mă găseam pentru câteva zile în București. Într-o seară primesc un telefon de la Băieșu: ”Bătrâne, mi-a apărut o carte. Vreau să ți-o dau” Guță mi-a adus-o  a doua zi la aeroport…unde am avut parte de un ”control corporal” strict. Bineînțeles n-au găsit nimic. Noi am avut o dizidență discretă. Niciodată nu am fost rugat să transport ceva dintr-o parte în alta. Totul se reducea la mesagii scriitoricești pentru Monica Lovinescu - mă feresc să dau nume pentru a nu distruge cariere strălucite demarate recent sub semnul trandafirului. Cum ți-am spus n-au găsit nimic afară de o casetă.

-        Ce aveți în casetă, m-au întrebat vameșii?

-    Scrie pe etichetă: Rigoletto. Dacă nu credeți, ascultați-o.

-        Lăsați caseta aici și duceți-vă. Noi am terminat controlul.

-        Cum să plec domnule fără Rigoletto. Dați telefon la Cardiff: ”Alo, aici e Securitatea românească. L-am prins pe Pintilie cu o chestie suspectă: o casetă cu Rigoletto. Nu mai vine la voi. L-am oprit la aeroport

Au dispărut cu caseta într-o cameră alăturată și vreme de aproape două ore Securitatea noastră a ascultat lăcrimând tragica poveste a fecioarei Gilda și a bătrânului clown, disident de curte, Rigoletto, căutând printre arii mesajele pentru Paul Goma, iar eu am citit pe îndelete Balanța lui Băieșu. Ajuns cu o groznică intârziere la Londra, via Amstrdam, i-am telefonat imediat lui Băieșu.

- Balanța e o carte excepțională, de tip foileton, un formidabil roman popular, ca și Mizerabilii…Și cu asta basta, am pus punct. Nu știu ce m-ași face  dacă fiecare actor din distribuție a fi un ziarist improvizat…(fragment din cartea mea  Culise (Jurnal, vol 2 Apărut la Tipo Moldova în 2013 - 852 de pagini)

Lui Denis Dinulescu în urma publicării materialulului său Păsărelele au îmbătrânit... 

Nu mă așteptam din partea d-lui Dinulescu la atâta lipsă de înțelegere pentru spectacolul de aniversare prezentat la Teatrul de Comedie: Un om Dinu Grigorescu, dramaturg, eseist, poet, care a muncit 50 de ani, care a scris 50 de piese de teatru, care și-a dedicat viața teatrului, ajuns la o anumită limită a vrut să tragă o linie și să adune niște momente esențiale al vieții lui. De ce să comentezi negativ, ca un elev de liceu fără bacalaureiat, care habar n-are de ce se petrece în subsolul acestei aniversări. De ce, ca scriitor care vrea să surprindă mecanismele vieții sociale să nu vadă idiferența autorităților și chiar a celor de la Uniunea Scriitorilor?  Surprinzător Denis Dinulescu cade în în ˮboalaˮ celor care nu văd pădurea din cauza copacilor, dând dovadă de o ciudată miopie... și scrie o însemnare destul de jalnică demnă de personajul său de pe malurile Neajlovului, Manole ben Manole și care se aseamănă cu se întâmpla în anii de tristă amintire în  celebrele ședințe de partid comuniste...

A trecut și Eurovizionul ăsta și ...tot degeaba...noi tot cu...oile și pirostriile!

Bancuri cu Viorica Dăncilă

Bancuri cu Viorica Dăncilă1. Viorica Dăncilă intră într-o farmacie şi întreabă:
- Aveţi ochelari?
- Pentru soare?
- Nu, nu, pentru mine!

2. De ce se uita Viorica Dăncilă la un film porno până la sfârşit? - Ca să vadă dacă se căsătoresc.

3. Viorica Dăncilă împreună cu prietena ei blondă merg pe stradă, iar prietena exclamă:
- Uită-te la câinele ăla cu un ochi!
Viorica Dăncilă îşi acoperă un ochi şi zice:
- Unde?

4. Ce face Viorica Dăncilă cu două jumătăţi de foi A4? - Puzzle.

5. Viorica Dăncilă și prietena ei blondă stau de vorbă:
- Luna viitoare plec la Veneţia.
- Păi, la ce mai mergi că doar ai fost şi anul trecut?
- Anul trecut aveau străzile inundate.

6. Viorica Dăncilă și prietena ei blondă discută:
- Ieri am fost atacată de un maniac…
- Sexual?
- Nu prea!

7. Viorica Dăncilă intră în aprozar:
- Bună ziua, aş dori nişte cartofi.
- De cât? întreabă vânzătoarea.
- Decât cartofi!

8. Viorica Dăncilă urcă scările:
- Acesta este etajul trei?
- Nu. Patru!
- Şi unde este etajul trei?

9. Ce vezi când te uiţi în ochii Vioricăi Dăncilă? - Ceafa.

10. De ce se uită Viorica Dăncilă cu ochii închişi în oglindă? - Ca să vadă cum arată când doarme

11. Cum se numeşte Viorica Dăncilă fardată? - Pictură naivă.

12. Cum o numeşti pe Viorica Dăncilă vopsită brunet? - Inteligenţă artificială.

                     LUPTA CU TRECUTUL ȘI CU...ISTORIA

Ștefan al IV-lea cunoscut în cronici  ca Ștefan cel Tînăr, (născut în 1507) a fost fiul lui Bogdan III-lea și nepotul lui Ștefan cel Mare urmează la domnia Moldovei după moartea tatălui. La 1518, (la vârsta de 12 ani)...  Ștefăniță încheie un tratat cu polonezii, tratat care era potrivnic turcilor, dar ulterior a stricat relațiile cu ei fiind ofensat că  regele Sigismund, a refuzat să-i dea una din fete de soție. În același an oprește o invazie a tătarilor de peste Nistru, iar peste 3 ani, domnitorul, îl execută  pentru trădare pe hatmanul Luca Arbore (conducătorul Divanului pe timpul când el era minor) și pe feciorii acestuia. Un complot nereușit a boierilor moldoveni împotriva domnitorilui, după executarea lui Arbore generat de frica de răzbunare a domnitorului, complot ce se soldează cu fuga din țară a multor boieri și cu decapitarea rebelilor.                                                                                              Între timp Ștefan cel Tînăr  înfrînge o armata turcescă  ce se refugiase în Moldova, respinsă fiind de polonezi luând o pradă bogată, dar  relatiile cu polonezii nu au mai putut fi restabilite. Din acest motiv  nobilii de la curtea poloneză,  temându-se că domnitorul moldovean s-ar putea alia cu turcii, se crede că au pus-o pe soția lui să-l otrăvească și la 14 ianuarie 1527 Ștefan cel Tînăr moare la Hotin la vârsta de 21 de ani.                                                                                                                               Cam astea sunt faptele istorice a ultimilor ani de domnie ale lui Ștefăniță Vodă descrise în piesa Viforul de Barbu Ștefănescu Delavrancea, a doua parte dintr-o trilogie care mai cuprinde piesele Apus de Soare și Luceafărul

Dar săptămâna trecută la Teatrul Național un grup destul de mare de actori, Marius Manole, Marius Rizea, Dorin Andone, Dragoș Ionescu, Alex. Voicu, Mihai Calotă, Eduard Adam, G. Piștereanu, Emil Mârnea, Ionuț Toader, Mihai Calotă, îmbrăcați în haine de lucru (maieu și trening)  având în mâini când toiege, când ciomege, când topoare, și actrițele Ilona Brezoianu și Afrodita Andone, îmbrăcate însă  în costume tradiționale, pe o scenă în care nu se găsea decât o masă mare, două bănci lungi de culoare roșu aprins și un ecran mare pe care din când în când se proiectau imagini (alb negru) cu aceiași actori însă în decor natural și îmbrăcați în costume de epocă (decor și costume Alex. Dabija),  s-au ˮluptatˮ timp de două ore  cu textul piesei Viforul de Barbu Ștefănescu Delavrancea, considerată de către critici o capodoperă  literaturii istorice românești (acum ușor sfârtecată de un dramaturg de ocazie, Mașa Dinescu) și pusă în scenă cu evidentă neplăcere de Alex. Dabija, autorul multor spectacole controversate ale unor piese clasice (O noapte furtunoasă la Teatrul Național din Iași și O scrisoare Piedută la Teatrul de Comedie, unde celebrul cetățean turmentat  era... femeie!!!)                                                                     Pentru orice ochi cât de cât avizat și de o vârsă mai înaintată  toate   încercările de a reînvia, de revitaliza textul Viforului, noul spectacol al Teatrului Național, stă oarecum sub presiunea excepționalului spectacol din 1970 tot al Teatrului Național regizat de Radu Penciulescu în care, tot așa, un grup de actori intrau, la vedere, în pielea unor personaje celebre.                                                                                                  Personajele pe care le interptează actori actuali, citați mai sus, sunt Ștefăniță Vodă, Doamna Tana, Luca Arbore, Vornicul Cărăbăț care au identitate istorică, iar altele ca Mogârdici, Moghilă, contele Irmsky, Oana, Niculina,  Cătălin, Nichita sunt invenții literare fiecare interpret străduindu-se, în limitele lăsate de regizor să aducă  oarecare autenticitate atât în acțiunile lor  desfășurate la vedere, chiar deosebit de crude (bătăi și încleștări  sub îndrumarea maestrului Florin Fieroiu) alteori să joace cu mult dramatism unele scene ca cea a nebuniei iubitei lui Cătălin (Afrodita Andone) foarte bine decupată de rest.. dar prin reduceri succesive de text rolul lui Luca Arbore a fost trunchiat nedându-i aproape nici o posibilitate  lui Dorin Andone să exceleze în vreo scenă: La fel se întâmplă și cu rolurile celorlați boieri unele dispărând definitiv din distribuție altele fiind reduse la minim, procedeu ce evident le sărăcește devenind simple fantoșe care spun doar niște simple replici...fără să fie adevărate caractere...                                                                            În schimb se remarcă, având o piesă întreagă la dispoziție Marius Manole (cel mai tânăr interpret al rolului) care mergând pe urmele înaintașilor săi celebri, Petre Liciu și Tony Bulandra, realizează cu mijloace extrem de simple, dar concludente un personaj nevrotic, bântuit de stihii, de mari invidii,  epileptic, debusolat intens de umbra marelui său înaintaș, cât se poate de credibil. Are multe scene excelente susținute cu un tremur nervos autentic. Marius Manole a avut în ultimul timp multe realizări. Amintesc doar de excepțional rol al bufonului realizat în spectacolul cu Regele Lear de la Teatrul Național. El_Manole  deja a spart  zidul anonimatului devenind un actor care are la ora actuală publicul lui. Mă opresc să folosesc cuvântul vedetă.... ...Manole la rândul său e bântuit de fantoma lui Laurence Oliver și multe scene are ambiția de a le rezolvă în stilui marelui actor englez din cebrul film cu Richard al III-lea. Sau își închipuie. Marius Manole are în orce ce joacă comunitivitatea actorului de mare talent modern făcându-l pe spectator să simtă ca și dânsul, chiar într-un rol care oferă de multe ori situații imposibile.   

Desigur nu se mai poate juca teatrul istoric la modul cum se juca la vremea premierei Viforului, (premiera în 1910) pentru care autorul scrisese lungi monoloage atât de îndrăgite de actori ca și de publicul vremii și dacă Viforul nu are truculența vizionară a unor replici memorabile ca cele din Apus de Soare, precum acea că Moldova nu-i a voastră...ci a urmașilor urmașilor voștri   nu este de acceptat, cred eu nici varianta asta sălcie epurată de dramatism dar mai ales de caractere. Afară de faptul că domnitorul e un tip holeric cu o accentuată sete de sânge problema care se dezbate și dezlănțuie de fapt  conflictul major  este aceia a tratatului cu Polonia pe care domnitorul nu-l vrea având impresia că i se impune. Ori cât am încerca să demistificăm să simplificăm nu se poate ca discutarea unui tratat să ia aspectul unei simple conversațiii. Sau se poate și așa...

26. 02. 2018.                                                     Candid Stoica

Ps. Fiul Lui Ștefăniță Vodă a fost...Ion Vodă cel Cumplit!!!

                                        O Nedumerire!

  Am urmărit cu sufletul la gură evenimentele care s-au desfășurat în ultimul timp  în patria noastră, pe care de fapt le așteptam toții. Cu înfrigurare. Nu am avut decât un singur gând, o singură dorință: nu cumva să mor în somn de atâta bucurie. Urmărind, ca toată lumea, cu infrigurare, presa, ultimilor zile  am văzut în ziarul Libertatea (din 4 Februarie) un titlu care mi-a atras atenția ”Iago 90”. Am citit și am rămas consternat. Iago din articolul respectiv nu e altcineva decât Doina Cornea care și-a exprimat despre situația actuală niște păreri. Am ascultat-o și eu de mai multe ori pe dizidenta Doina Corna vorbind. Nu e un bun orator și cu unele din ideile dânsei nu sunt de acord. Dar de aici și până a fi numită Iago, cred că e o mare exagerare. Și mai cu seamă, neadevărat. Parcurgând încăodată articolul observ că e semnat de o femeie: Roxana Costache.

O femeie, o ființă gingașă și inteligentă să numească în public pe altă femeie cu acest nume, Iago,  mi s-a părut ceva de nesuportat.

De ce? În numele cărui ideal? Cu ce a greșit Doina Cornea atât de grav?

Poate că și-a exprimat cu franchețe ideile și sentimentele? Nu o cunosc pe cea care semnează, cred eu, aceste infamante rânduri. Bănuiesc că este, la rândul ei, o ființă sensibilă, dotată de natură cu fragilitate și inteligență. Atunci? Bănuiesc că  d-na Costache nu este de acord  cu ideile expuse de Doina Cornea. E dreptul ei. Dar până la injurii nu e decât un pas. Nu cred că d-na Costache nu știe lucrul acesta. De asemenea nu cred că nu știe cine e Iago, chintesență a răului, a dublicității, a înșelătoriei.

Oare chiar așa să stea lucrurile? Adică, femeia care și-a ridicat glasul împotriva tiraniei și minciuni, când mai nimeni nu îndrăznea (decât pe ascuns) să fie o ființă infernală?

Nu pot să cred. Mai degrabă cred că ori d-na Costache a vrut să ne mistifice, , să ne facă să credem, altceva decât e în realitate, ori că a dorit să escaladeze, prin rândurile cu pricina, actualele confruntări. Dacă să zicem că ar fi așa, oare așa contribuie ziarul ”Libertatea” la instaurarea liniștei? Așa să arate oare mult clamatul dialog? Sau se revine la vechiul obicei: ”Nu esti de acord cu noi, ești dușman al poporului.” Ai lovit în mine, ai lovit în fabrici și uzine...Oare ar fi avut curajul să-l numească și pe Ceaușescu la fel? Mă îndoiesc. În glumă mă gândesc, că dacă d-na Costache a numit-o pe Doinea Cornea Iago, eu aș putea s-o numesc pe d-na Costache, pe care n-o cunosc, că este mioapă, securistă, provocatoare, dar n-o fac. Îi spun doar că poate i s-ar potrivi mai bine rolul unei cumetre gureșe care împrăștie zvonuri.

 Candid Stoica.  (România Liberă din din 08. 02. 1990)