Un interviu cu Lucian Pintilie

Un interviu cu Lucian Pintilie din anul.... 1991....

                                                                                                                                   15. 03. 1991: Zi de filmare. La Balanța. (Am dat probă pe care am luat-o. Am fost atât de încântat de mine că am uitat să notez) S-a filmat într-o casă particulară undeva într-o fundătură pe lângă Grădina Icoanei, într-un mic apartament înghesuit.  Doar secvența asta de nici o pagină.  Pintilie și-a amintit de mine cum cu ani în urmă îi fusesem prezentat ca un posibil Firs în celebrul lui, de acum spectacol, cu Livada cu Vișini. Dar eram prea tânăr.  A ales un bătrân autentic, pe venerabilul cântăreț de operă Nic. Secăreanu. M-a întrebat cu interes sincer, despre cariera mea, mirându-se de traectoria ei…Maia Morgenstern și Răzvan Vasilescu răspund la indicațiile lui Pintilie ca două aparate electronice. Sunt un cuplu constituit după săptămâni întregi de filmări și harnici și mai ales talentați îi ghicesc intențiile. Amândoi realizează două tipuri ce ies vizibil din steriotipiile filmelor românești . După filmare am avut un moment neplăcut cu directorul filmului care mi-a oferit imediat bani, fără contract, fără o minimă negociere, conform unui  standard unilateral stabilit de ei, conform lozincii: asta e, îți convine, bine, nu, reclamă!

Filmarea de la Balanța  n-a început la ora anunțată (ceace îmi spuneau tehnicienii din echipă nu s-a mai întâmplat), deoarece Pintilie a dat un interviu unui ziarist francez de la o revistă franțuzească…”Cahiers de Cinema” și deși interviul era în limba franceză (pe care  Pintilie o vorbește fluent)  s-a lățit un zvon în toată echipa cum că Pintilie ar fi mărturisit reporterului francez că a fost, pentru scurtă vreme informator al securității…                                                                                       Filmarea  fost chinuitoare datorită deselor indicații  pentru amănunte infinitezimale…deși era o scenă simplă alcătuită dintr-o succesiune de planuri și contraplanuri. Dacă în ceace mă privea lucrurile erau simple la cei doi protagoniști la fiecare reluare prestația lor se îmbunătățea cu noi și noi amănunte și subtexte. La un moment dat a cerut ca să apară un hamster, mânuit de Maia care de multe ori, ca orice animal, încerca să scape indicațiilor regizorale. Lumini, sunet, cameră, totul convergeau spre o capodoperă…                                                                                    La un moment dat.  mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat                                

-        Se svonește că ați declarat reporterului francez care v-a luat un interviu în dimineața asta că ați fost informator al securități. E adevărat?

-        E adevărat mi-a răspuns Pintilie, dar de ce te interesează pe d-ta artist asemenea mizerii din vieța unui om?

-        Pentru că  sunt ziarist. Am luat interviuri multor colegi și oameni de cultură și în secret,  d-stră pot să vă spun,  țin  de ani de zile,  un jurnal…

-        Nu pot să cred, probabil vrei să mă mistifici… din ce an?

-        Din 1971, imediat după interzicerea ”Revizorului”…

-        Aha,  avem în față un personaj, asemenea celui din filmul nostru…Nu cumva îmi vinzi o poveste influențat de cartea lui Băieșu. Ai citit-o cumva?

-        Ca aproape toți colegii mei…e o carte tulburătoare, despre tot ce s-a întâmplat în România care poate dovedi că nu toți intelectualii s-au înfruptat cu… cașcacaval…au existat și spirite lucide care au incercat cu tot felul de stratageme să arate altă față a românului

-        Dacă o să consemnezi  convorbirea noastră, nu te încrezi prea mult în memoria d-tale de a reproduce  discuția noastră?

-        Care în mare a luat turnura interviurilor apărute în ”România Literară” și  ”Contrapunct” de acum câțva ani.

-        Da, imediat după ce am revenit în țară. Unde ai publicat interviurile d-tale?

- La Azi, la România liberă. Nu puteți să-mi spuneți și mie câteva cuvinte…

-        Poate n-ai aflat dar eu nu mai dau interviuri. Pe reporterul francez de la ”Cahiers de Cinema” nu l-am refuzat pentru că îmi este un bun amic…trebuie să înțelegi că e o răscolire a unei situații vechi cu care nu mă pot mândri și în care, am fost obligat de împrejurări să intru, a fost pentru mine un coșmar pe care cu greu l-am surmontat ca să pot să mă concentrez și să filmez conform graficului ce-l aveam de filmat. Ai să găsești în interviul dat aproape tot ce poate interesa apetitul și setea  d-tale de senzațional… Poţi citi totul în publicația respectivă. E adusă și în România și confrații d-tale în ale gazetăriei mă pot sfâșia…

-        După d-l Paleologu sunteți al doilea om de cultură care aveți curajul să recunoașteți că ați fost informator…

- Cunosc mărturisirea d-lui Paleologu și sunt mândru că ne situăm pe același palier. Cum spuneam prietenului meu, scriitorul Groșan, în interviul pe care l-am dat pentru revista ”Contrapunct”, regimul comunist din România după ce a maltratat o generație de extraordinari intelectuali, nemaiavând de lucru, mi-a făcut onoarea să se ocupe și de mine transformându-mă într-o confortabilă și exemplară poziție de victimă…Proștii sub clar de lună, Duminică la ora 6, Reconstituirea, Revizorul, De ce trag clopotele Mitică, aproape toată activitatea mea din România, din clipa când am deschis ochii asupra lumii a căzut sub semnul definitiv sau temporar al interdicției…Ei bine eu am refuzat acest fotoliul de orchestră și am refuzat să particip la spectacolul de gală pe tema ”suferunța noastră în timpul dictaturii” pentru că am avut mult de lucru și, de asemenea pentru că mă consider părtaș - dacă nu prin adeziune, măcar prin tăcere – la producerea acelei fantasme care s-a chemat Ceaușescu…știi cum trăiam eu la Paris revoluția română? Stăteam toată ziua la televizor  și plângeam ca un tâmpit…la fel ca în 1968 când suspendasem filmarea la Reconstituirea și îl priveam pe Ceaușescu la televizor …totuși vreau să-ți fac și d-tale pe plac, să-ți dăruiesc câteva gânduri. Ce te-ar interesa?

-        Ați lucrat cu atâția actori străini. Cum vi se par actori români în comparație cu ei

-        Răspund cu plăcere pentru că am mai răspuns la așa ceva… ai un caiet, un pix? Ai un reportofon. Ai venit utilat…(nu mai reproduc considerațiile sale despre turnători) …Actorul român are o natură sălbatică și generoasă. Când mai pică pe un regizor vampir ca mine, e gata să moară pe scândură: Sunt convins că am furat cel puțin un an din viața marilor actori români care au avut șansa, sau neșansa de a trece prin mâna mea…și cu asta gata, acum la treabă, la muncă…

-        Totuși printre Cehov, Gozzi, Ibsen, cum ați ajuns la Băieșu?…

-        Mă intinzi la vorbă…E o întâmplare teribilă. Trebuie neapărat s-o spun…Era în 85 mă găseam pentru câteva zile în București. Într-o seară primesc un telefon de la Băieșu: ”Bătrâne, mi-a apărut o carte. Vreau să ți-o dau” Guță mi-a adus-o  a doua zi la aeroport…unde am avut parte de un ”control corporal” strict. Bineînțeles n-au găsit nimic. Noi am avut o dizidență discretă. Niciodată nu am fost rugat să transport ceva dintr-o parte în alta. Totul se reducea la mesagii scriitoricești pentru Monica Lovinescu - mă feresc să dau nume pentru a nu distruge cariere strălucite demarate recent sub semnul trandafirului. Cum ți-am spus n-au găsit nimic afară de o casetă.

-        Ce aveți în casetă, m-au întrebat vameșii?

-    Scrie pe etichetă: Rigoletto. Dacă nu credeți, ascultați-o.

-        Lăsați caseta aici și duceți-vă. Noi am terminat controlul.

-        Cum să plec domnule fără Rigoletto. Dați telefon la Cardiff: ”Alo, aici e Securitatea românească. L-am prins pe Pintilie cu o chestie suspectă: o casetă cu Rigoletto. Nu mai vine la voi. L-am oprit la aeroport

Au dispărut cu caseta într-o cameră alăturată și vreme de aproape două ore Securitatea noastră a ascultat lăcrimând tragica poveste a fecioarei Gilda și a bătrânului clown, disident de curte, Rigoletto, căutând printre arii mesajele pentru Paul Goma, iar eu am citit pe îndelete Balanța lui Băieșu. Ajuns cu o groznică intârziere la Londra, via Amstrdam, i-am telefonat imediat lui Băieșu.

- Balanța e o carte excepțională, de tip foileton, un formidabil roman popular, ca și Mizerabilii…Și cu asta basta, am pus punct. Nu știu ce m-ași face  dacă fiecare actor din distribuție a fi un ziarist improvizat…(fragment din cartea mea  Culise (Jurnal, vol 2 Apărut la Tipo Moldova în 2013 - 852 de pagini)