Bordel închis de inspectorii OPC din cauză că multe femei erau stricate
Inspectatorii OPC au închis un bordel din sectorul 4 al Capitalei, ca urmare a numeroaselor nereguli găsite. Ei au fost sesizaţi de un client al bordelului care, nemulţumit de serviciile sexuale de care a avut parte, a plătit pentru ele în monede.
Ajunşi la faţa locului, inspectorii au fost şocaţi de condiţiile găsite, acestea nefiind în nici un caz adecvate pentru sex. „Condiţii insalubre pentru sex, foarte multe femei stricate, ca să nu mai vorbesc de femeile expirate, date cu parfum ca să pară că încă sunt în garanţie, ce mai, nimic care să te facă să te gândeşti la sex. E lipsă de respect pentru client, nu poţi să-i oferi aşa ceva”, s-a revoltat unul dintre inspectori.
Se pare că mai mulţi clienţi au fost furaţi la cântar, prostituatele având o greutate în catalogul din care erau alese de clienţi, şi cu totul alta, mult mai mare, în realitate. În plus, instalaţia electrică era foarte proastă, riscul unui scurt fiind extrem de mare.
Alături de inspectorii OPC a fost prezent şi primarul sectorului 4, Cristian Piedone. Reţinut la început, Piedone şi-a schimbat radical atitudinea în momentul în care a sesizat prezenţa camerelor de filmat, dând cu mai multe prostituate de pământ.
În urma operaţiunii, mai multe prostituate au fost confiscate, urmând să fie vândute la preţ redus prin reţeaua de magazine a fiscului.
joi, 31 ianuarie 2013
luni, 28 ianuarie 2013
Ascensiunea lui Arturo Ui
Un spectacol Brecht în ritm de Cabaret şi împuşcături!
Eu, Bertolt Brecht, vin din pădurile negre.
Maică-mea m-a adus în spaţii citadine
în timp ce mă purta în ea. Şi răceala pădurilor
până la moarte o să rămână în mine
Poet, dramaturg, eseist, autor al unor celebre piese, inventator al teoriei teatrului epic, director al celebrului de acum „Berliner Ensamble”, Eugen Berhold Friedrich Brecht, are o biografie sinuoasă, (marxist în tinereţe, suspectat de activităţi antiamericane, tovarăş drum al regimului comunist al Germaniei Democrate) jucat în exces, chiar până la saturaţie, în timpul comunismului, a captat atenţia multor regizori de real talent, fiind considerat, alături de Eugen Ionescu, unul din ultimii mari autori de teatru veritabili. A generat în lume, dar mai ales în România, de-a lungul timpului, excelente spectacole: „Domnul Puntila şi sluga sa Matti”(Teatrul C.FR Giuleşti, „Cercul de cretă Caucazian” la Teatrul Naţional (ambele în regia lui L. Giurchescu), „Ascensiunea lui Arthuro Ui poate fi oprită”, (regia Horea Popescu la Teatrul C.F.RGiuleşti), Omul cel bun din Sechuan, (regia A. Şerban, la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ), „Galy-Gay”, „Cercul de cretă caucazian” şi „Mutter Courage”, (regizor L. Giurchescu la Teatrul de Comedie), şi excepţionalul spectacol cu „Opera de trei parale” (Teatrul Bulandra, regizor Liviu Ciulei), amintind doar câteva dintre ele.
În scrierea sa „Anmerkungen Mahagonny” (Observaţii la Mahagonny) precum şi în „Micul Organon”, dramaturgul îşi va expune principiile teoretice ale teatrului epic în urma cărora publicul nu urma să se identifice cu actorii şi nici să se integreze acţiunii, impunându-i-se astfel o judecată de valoare proprie. Maniera prin care Brecht intenţiona să pună în practică această distanţare între auditoriu şi acţiunea piesei se constituia din discursuri directe şi arii cu rol de comentariu, ţelul urmărit fiind acela de a provoca transformări sociale. Teorie destul de complicată, cu multe teze discutabile, dar care în ultimă instanţă afirmă refuzul categoric al oricărui soi de dogmatism. Comentatorii avizaţi de pretutindeni, insistă însă că pe adevăratul Brecht trebuie să-l căutăm înăuntrul operei sale, unde se afirmă plenar, cu o forţă extraordinară şi inimitabilă.
Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită, scrisă în 1941 în Finlanda şi jucată în premieră în 1958, la Berlin este, cum ne informează excelentul caiet program al spectacolului, (al cărui autor se pare să fie Tamara Susoi? Sau Sabina Spătaru? Sau Mihaela Marin?) de fapt, o parabolă satirică despre ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler. Deşi acţiunea piesei este plasată în lumea gangsterilor din Chicago, personajele şi întâmplările au un corespondent real în Germania Nazistă. Arturo Ui se vrea a fi Hitler, Ernesto Roma, este Ernst Rohm, analogia fiind directă, Giussepe Givola seamănă cu Joseph Gobbels, iar Dogsborough aminteşte de Paul von Hindenburg Spectacolul realizat de Dragoş Galgoţiu, (regia, light design şi coloana sonoră) desfăşurat pe un scenariu propriu, având, la bază traducerea Mihaelei Creţu - versiune ce tinde spre o accesibilizare a lui Brecht, care are încă reputaţia unui autor dificil – deşi a acumulat o mare parte din ideile estetice exprimate de-a lungul timpului, s-a oprit la una sigură: aceea a cabaretului, foarte la modă în vremea venirii la putere a nazismului, reprezentaţia constituind o reuşită incontestabilă şi prezentându-se ca un veritabil spectacol de echipă.
Dincolo de mai toate consideraţiile estetice despre teatrul epic, despre efectul de distanţare, aşa numitul verfrendungsefect la modă în anii trecuţi, regizorul a intuit că ce este valabil la Brecht, nu este teoria înstrăinării, ci opera însăşi, piesa, drama, care stă încă în picioare, de aceea a căutat să o valorifice prin distribuţie, care, trebuie să spun cu admiraţie, este excelentă, fiind în ultimă instanţă marea lui realizare. Absolut toate personajele sunt caracterizate adecvat, de la costum, la mască, de la mişcare, la ritmul vorbiri.
Că s-a adăugat un personaj (Brecht) poate e bine şi nu e bine, fiind prea didactic, că s-au tăiat nişte scene, e foarte bine, că altele au fost dilatate şi modificate, parcă nu e bine. Că unele personaje au fost devitalizate prin croşete masive, sigur nu e benefic. că uneori s-a pus totuşi prea multă răceală, prea multă expunere rece, de faţadă, schematizând personajele, iar parcă nu e bin. Că unele episoade, ca cele cu Hindenburg, alias Dogsborough sunt prea plicticoase, fără substanţă dramatică, iarăşi nu e bine deloc, e chiar în detrimentul reprezentaţiei. Că au fost excluse songurile lui Brecht, iarăşi înclin să cred că nu e bine. Că unele personaje se târăsc, se agită inutil, execută salturi mortale, fac unele acrobaţii care îţi taie răsuflarea, întrebându-te dacă interpretul se va mai ridica de acolo vreodată, iarăşi nu ştiu dacă e bine, (conform efectului de distanţare e chiar contra indicat) că aproape fiecare scenă este încununată, la un moment dat cu tiruri de pistoale aducând a canonade de artilerie, ameninţând să asurzească ascultătorii, nu este bine deloc pentru nici una din urechile celor din sală. Dar că două dansatoare de cabaret apar de foarte multe ori în ţinute lejere, poate e mulţumitor pentru o mare parte din privitori. dar că absolut toţi interpreţii joacă în acelaşi sens, în aceeaş cheie, asta, da, este excepţional! Excelent cuplul Mircea Constantinescu, Mugur Arvunescu (Flake şi Butcher), minunat, absolut original prestaţia lui Laurenţiu Lazăr, (Sheet) impresionantă vitalitatea lui Gabriel Pintilei (Giuseppe Givola) şi a lui Mihai Smarandache (Emanuel Giri), admirabil faciesul impenetrabil masculin al Dorinei Lazăr (Dogsboroug, alias Hindenburg), fin şi discret creionat cuplul Dullfeet (Mircea N. Creţu, Cătălina Mustaţă), interesant tipul de actor înfăţişat cu naivitate de Marian Ghenea, abulic, căzut parcă din lună, croitorul lui Marian Lepădatu, înfricoşător, original, neaşteptat, tipul creat de Istvan Teglas (Ernesto Roma) şi revin, senzaţional de apetisante sunt cele două dansatoare de cabaret (Ioana Marchidan şi Judith State). Foarte proaspăt, parcă venit de pe stradă, e cuplul celor doi tineri din Cicero (Ana Maria Moldovan şi Ionuţ Chivu), iar tigrul, creat de Andrei Both, este aşa cum şi-a dorit, terifiant. Dar peste toţi, remarcabil, se impune jocul fin, abil nuanţat al lui Ionel Mihăilescu în Arturo Ui, uimind prin simplitatea şi în acelaş timp, complexitatea lui!
Arturo Ui, deşi e un rol de consacrare, poate, unul din marile roluri ale dramaturgiei contemporane, nu atât prin ceea ce rosteşte, cât mai ales prin înfricoşătoarea proiecţie istorică pe care o are în spate, totuşi, e construit pe o singură coardă, cerând interpretului reale calităţi vocale în registrul fortissimo! Dacă ar fi să-i imputăm ceva, că în interpretarea sa, nu se observă într-adevăr ascensiunea personajului, jocul său fiind constituit liniar, pe orizontală…
Ar mai fi de adăugat, ca o paranteză, că doi actori români: maturul Ştefan Mihăilescu - Brăila - ce coincidenţă, actualul interpret numindu-se tot Mihăilescu – şi tânărul Ştefan Iordache au obţinut cu acest rol, în spectacole diferite şi la distanţe de timp, performanţe maxime!
Alături de regizor care a lucrat, cu inteligenţă, fantezie şi cu bun gust, spectacolul fiind masiv, dinamic, fără prea multe subtilităţi, dar plin de culoare. Se mai poate adăuga că reprezentaţia mai poartă pecetea a trei creatori: a coregrafului Răzvan Mazilu căruia îi reuşesc admirabil mai toate secvenţele, prezenţa sa simţindu-se aproape în jocul tuturor actorilor, a scenografului Andrei Both care a creat excelente cadre adecvate ideilor regizorale, şi a Doinei Levinţa, creatoarea unor excelente şi originale costume, care se pot constitui, la un moment dat, într-o adevărată paradă de modă interbelică, cum bine observa o distinsă observatoare a fenomenului teatral. În încheiere nu pot decât să-i felicit pe toţi participanţii la acest interesant spectacol căruia îi urez vânt la pupă, pentru o viaţă cât mai lungă!
Bertold Brecht, o legendă
luată-n arendă
de mii de actori
şi de milioane de spectatori!
Spirit acid, caustic
Ţepos, clonţos
Câteodată extrem de furios
De cele mai multe ori sinuos!
Dar cel mai adesea cinic!
Am vrut să-i fiu amic
De s-ar fi putut ucenic
El pe Galilei l-a imortalizat
Eu pe Mazilu doar l-am editat
Pe Make Şiş prin lume l-a purtat
Eu pe Şeptilici doar l-am arătat
Ce păcat, ce păcat
că nu-s aşa voinic
La înălţimea lui să mă ridic!
Candid Stoica.
26. 01. 2013
Eu, Bertolt Brecht, vin din pădurile negre.
Maică-mea m-a adus în spaţii citadine
în timp ce mă purta în ea. Şi răceala pădurilor
până la moarte o să rămână în mine
Poet, dramaturg, eseist, autor al unor celebre piese, inventator al teoriei teatrului epic, director al celebrului de acum „Berliner Ensamble”, Eugen Berhold Friedrich Brecht, are o biografie sinuoasă, (marxist în tinereţe, suspectat de activităţi antiamericane, tovarăş drum al regimului comunist al Germaniei Democrate) jucat în exces, chiar până la saturaţie, în timpul comunismului, a captat atenţia multor regizori de real talent, fiind considerat, alături de Eugen Ionescu, unul din ultimii mari autori de teatru veritabili. A generat în lume, dar mai ales în România, de-a lungul timpului, excelente spectacole: „Domnul Puntila şi sluga sa Matti”(Teatrul C.FR Giuleşti, „Cercul de cretă Caucazian” la Teatrul Naţional (ambele în regia lui L. Giurchescu), „Ascensiunea lui Arthuro Ui poate fi oprită”, (regia Horea Popescu la Teatrul C.F.RGiuleşti), Omul cel bun din Sechuan, (regia A. Şerban, la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ), „Galy-Gay”, „Cercul de cretă caucazian” şi „Mutter Courage”, (regizor L. Giurchescu la Teatrul de Comedie), şi excepţionalul spectacol cu „Opera de trei parale” (Teatrul Bulandra, regizor Liviu Ciulei), amintind doar câteva dintre ele.
În scrierea sa „Anmerkungen Mahagonny” (Observaţii la Mahagonny) precum şi în „Micul Organon”, dramaturgul îşi va expune principiile teoretice ale teatrului epic în urma cărora publicul nu urma să se identifice cu actorii şi nici să se integreze acţiunii, impunându-i-se astfel o judecată de valoare proprie. Maniera prin care Brecht intenţiona să pună în practică această distanţare între auditoriu şi acţiunea piesei se constituia din discursuri directe şi arii cu rol de comentariu, ţelul urmărit fiind acela de a provoca transformări sociale. Teorie destul de complicată, cu multe teze discutabile, dar care în ultimă instanţă afirmă refuzul categoric al oricărui soi de dogmatism. Comentatorii avizaţi de pretutindeni, insistă însă că pe adevăratul Brecht trebuie să-l căutăm înăuntrul operei sale, unde se afirmă plenar, cu o forţă extraordinară şi inimitabilă.
Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită, scrisă în 1941 în Finlanda şi jucată în premieră în 1958, la Berlin este, cum ne informează excelentul caiet program al spectacolului, (al cărui autor se pare să fie Tamara Susoi? Sau Sabina Spătaru? Sau Mihaela Marin?) de fapt, o parabolă satirică despre ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler. Deşi acţiunea piesei este plasată în lumea gangsterilor din Chicago, personajele şi întâmplările au un corespondent real în Germania Nazistă. Arturo Ui se vrea a fi Hitler, Ernesto Roma, este Ernst Rohm, analogia fiind directă, Giussepe Givola seamănă cu Joseph Gobbels, iar Dogsborough aminteşte de Paul von Hindenburg Spectacolul realizat de Dragoş Galgoţiu, (regia, light design şi coloana sonoră) desfăşurat pe un scenariu propriu, având, la bază traducerea Mihaelei Creţu - versiune ce tinde spre o accesibilizare a lui Brecht, care are încă reputaţia unui autor dificil – deşi a acumulat o mare parte din ideile estetice exprimate de-a lungul timpului, s-a oprit la una sigură: aceea a cabaretului, foarte la modă în vremea venirii la putere a nazismului, reprezentaţia constituind o reuşită incontestabilă şi prezentându-se ca un veritabil spectacol de echipă.
Dincolo de mai toate consideraţiile estetice despre teatrul epic, despre efectul de distanţare, aşa numitul verfrendungsefect la modă în anii trecuţi, regizorul a intuit că ce este valabil la Brecht, nu este teoria înstrăinării, ci opera însăşi, piesa, drama, care stă încă în picioare, de aceea a căutat să o valorifice prin distribuţie, care, trebuie să spun cu admiraţie, este excelentă, fiind în ultimă instanţă marea lui realizare. Absolut toate personajele sunt caracterizate adecvat, de la costum, la mască, de la mişcare, la ritmul vorbiri.
Că s-a adăugat un personaj (Brecht) poate e bine şi nu e bine, fiind prea didactic, că s-au tăiat nişte scene, e foarte bine, că altele au fost dilatate şi modificate, parcă nu e bine. Că unele personaje au fost devitalizate prin croşete masive, sigur nu e benefic. că uneori s-a pus totuşi prea multă răceală, prea multă expunere rece, de faţadă, schematizând personajele, iar parcă nu e bin. Că unele episoade, ca cele cu Hindenburg, alias Dogsborough sunt prea plicticoase, fără substanţă dramatică, iarăşi nu e bine deloc, e chiar în detrimentul reprezentaţiei. Că au fost excluse songurile lui Brecht, iarăşi înclin să cred că nu e bine. Că unele personaje se târăsc, se agită inutil, execută salturi mortale, fac unele acrobaţii care îţi taie răsuflarea, întrebându-te dacă interpretul se va mai ridica de acolo vreodată, iarăşi nu ştiu dacă e bine, (conform efectului de distanţare e chiar contra indicat) că aproape fiecare scenă este încununată, la un moment dat cu tiruri de pistoale aducând a canonade de artilerie, ameninţând să asurzească ascultătorii, nu este bine deloc pentru nici una din urechile celor din sală. Dar că două dansatoare de cabaret apar de foarte multe ori în ţinute lejere, poate e mulţumitor pentru o mare parte din privitori. dar că absolut toţi interpreţii joacă în acelaşi sens, în aceeaş cheie, asta, da, este excepţional! Excelent cuplul Mircea Constantinescu, Mugur Arvunescu (Flake şi Butcher), minunat, absolut original prestaţia lui Laurenţiu Lazăr, (Sheet) impresionantă vitalitatea lui Gabriel Pintilei (Giuseppe Givola) şi a lui Mihai Smarandache (Emanuel Giri), admirabil faciesul impenetrabil masculin al Dorinei Lazăr (Dogsboroug, alias Hindenburg), fin şi discret creionat cuplul Dullfeet (Mircea N. Creţu, Cătălina Mustaţă), interesant tipul de actor înfăţişat cu naivitate de Marian Ghenea, abulic, căzut parcă din lună, croitorul lui Marian Lepădatu, înfricoşător, original, neaşteptat, tipul creat de Istvan Teglas (Ernesto Roma) şi revin, senzaţional de apetisante sunt cele două dansatoare de cabaret (Ioana Marchidan şi Judith State). Foarte proaspăt, parcă venit de pe stradă, e cuplul celor doi tineri din Cicero (Ana Maria Moldovan şi Ionuţ Chivu), iar tigrul, creat de Andrei Both, este aşa cum şi-a dorit, terifiant. Dar peste toţi, remarcabil, se impune jocul fin, abil nuanţat al lui Ionel Mihăilescu în Arturo Ui, uimind prin simplitatea şi în acelaş timp, complexitatea lui!
Arturo Ui, deşi e un rol de consacrare, poate, unul din marile roluri ale dramaturgiei contemporane, nu atât prin ceea ce rosteşte, cât mai ales prin înfricoşătoarea proiecţie istorică pe care o are în spate, totuşi, e construit pe o singură coardă, cerând interpretului reale calităţi vocale în registrul fortissimo! Dacă ar fi să-i imputăm ceva, că în interpretarea sa, nu se observă într-adevăr ascensiunea personajului, jocul său fiind constituit liniar, pe orizontală…
Ar mai fi de adăugat, ca o paranteză, că doi actori români: maturul Ştefan Mihăilescu - Brăila - ce coincidenţă, actualul interpret numindu-se tot Mihăilescu – şi tânărul Ştefan Iordache au obţinut cu acest rol, în spectacole diferite şi la distanţe de timp, performanţe maxime!
Alături de regizor care a lucrat, cu inteligenţă, fantezie şi cu bun gust, spectacolul fiind masiv, dinamic, fără prea multe subtilităţi, dar plin de culoare. Se mai poate adăuga că reprezentaţia mai poartă pecetea a trei creatori: a coregrafului Răzvan Mazilu căruia îi reuşesc admirabil mai toate secvenţele, prezenţa sa simţindu-se aproape în jocul tuturor actorilor, a scenografului Andrei Both care a creat excelente cadre adecvate ideilor regizorale, şi a Doinei Levinţa, creatoarea unor excelente şi originale costume, care se pot constitui, la un moment dat, într-o adevărată paradă de modă interbelică, cum bine observa o distinsă observatoare a fenomenului teatral. În încheiere nu pot decât să-i felicit pe toţi participanţii la acest interesant spectacol căruia îi urez vânt la pupă, pentru o viaţă cât mai lungă!
Bertold Brecht, o legendă
luată-n arendă
de mii de actori
şi de milioane de spectatori!
Spirit acid, caustic
Ţepos, clonţos
Câteodată extrem de furios
De cele mai multe ori sinuos!
Dar cel mai adesea cinic!
Am vrut să-i fiu amic
De s-ar fi putut ucenic
El pe Galilei l-a imortalizat
Eu pe Mazilu doar l-am editat
Pe Make Şiş prin lume l-a purtat
Eu pe Şeptilici doar l-am arătat
Ce păcat, ce păcat
că nu-s aşa voinic
La înălţimea lui să mă ridic!
Candid Stoica.
26. 01. 2013
vineri, 4 ianuarie 2013
Încredibililul s-a produs!Dăm ca foarte sigură ştirea că de ieri 04. 01 2013 a dispărut statuia lui Grigore Alexandrescu din faţa Primăriei din Târgoviste, aflată pe acelaşi loc de peste 50 ani. Poliţia deocamdată face cercetări, detailând probele care din păcate nu există
Statuia fiind din bronz masiv sunt bănuiţi în primul rând membrii clanului chelarilor, desfiinţat de statul comunist, imediat după venirea sa la putere şi reînfiinţat după evenimentele din decembrie '89 printr-un decret semnat de I. Iliescu
Poliţia caută informatori printre parlamentarii doritori de busturi statuare. Se crede că se va înlocui capul poetului cu acela al unui senator în plină ascensiune. Poliţia anunţă că orice informaţie va fi bine retribuită.
Populaţia târgovişteană deplânge acest act barbar care lipseste tineretul oraşului de cel mai iubit fiu al său, autorul poeziei Umbra lui Mircea la Cozia, care deşi a murit nebun a fost un târgovistean de nădejdie, un patriot desăvârşit şi un bun Român.
joi, 3 ianuarie 2013
cronica
Povestea unei iubiri de-o viaţa pierdută într-o clipă
Citind “Gânduri despre Sara” scrisă de Candid Stoica mi-am amintit despre marile iubiri evocate de atâţia creatori de frumos care şi-au obţinut nemurirea oferind lumii imaginea femeii vieţii lor şi a unei iubiri statornice. În secolul al XIX-lea, Petrarca s-a îndrăgostit de Laura şi şapte secole nu au fost suficiente pentru a trece în uitare iubirea dintre ei. Este o analogie pe
care şi Candid Stoica o precizează în volumul său, fiind convins că frumuseţea acestui sentiment nu are legătură cu spaţiul, cu timpul, ci este doar un sentiment uman general valabil.
Lecturând acest volum, cuprinzând 32 de poeme, am avut plăcuta surpriză să constat că autorul Candid Stoica nu este doar om al scenei şi dramaturg, ci şi mânuitor sensibil al versului.“
Misterul” nu îl reprezintă altceva decât durerea sufletului său care i-a îndrumat mâna, chiar dacă în poemul “De ziua ta Sara” afirmă că “nimic n-am scris/ Cu mâna mea” ci doar hârtia “înţeleaptă” “fiind pesemne simţitoare / A scris singură pe ea / Numele tău”. Este vorba despre numele femeii iubite care i-a stat alături aproape toată viaţa, Sara Dan.
Sentimentul pierderii fiinţei dragi îl aruncă în braţele disperării de unde reuşeşte să se desprindă din când în când prin rememorarea clipelor petrecute împreună, prin revoltă, prin acceptarea, în cele din urmă, a suferinţei.
Încă din primul poem, iubirea autorului răzbate cu putere prin emoţia provocată de discuţia cu îngerul care îi vorbeşte despre femeia destinată lui înainte de a o cunoaşte în realitate, pretext de a-şi exterioriza convingerea că Sara Dan a fost femeia sortită, femeia aşteptată de ani, ce îl aşteptase la rândul său. Cu delicateţe, prin intermediul “zânei iubirii” din al doilea poem, “Gânduri”, îşi mărturiseşte teama de a nu fi respins, avută la începutul poveştii de iubire. Cunoaştem astfel cele “trei magice cuvinte”-“Iubire, Speranţă şi Credinţă”- ce-l vor călăuzi pe tot parcursul vieţii în doi.
Poemele continuă cu evocarea diferitelor momente trăite cu soţia sa, începând cu primul, în care s-au cunoscut şi finalizând cu ultimul, al dispariţiei ei, sub forma monologului, prin folosirea dialogului, dar şi prin adresarea către prieteni. Cunoaştem o Sara Dan aşa cum a văzut- o bărbatul îndrăgostit toată viaţa dar şi după moartea fiinţei iubite. Ea a fost şi este ”o stea luminoasă / şi mărinimoasă / femeia ideală / prietena loială / amanta credinciosă / şi iubită afectuoasă, femeia minunată a sufletului meu”, frumoasă, blândă şi înţeleaptă, caldă, căreia îi plăceau depărtările,”marea, stelele și luna”, care iubea teatrul și muzica de calitate și „avea adierea unui soare/ De primăvară”.
Purtat permanent pe aripile unei iubiri crescânde pe măsura trecerii timpului, autorul își plânge fericirea pierdută, se revoltă, își pune deseori întrebări referitoare la motivul pentru care ea l-a părăsit, fiindu-i greu să accepte inevitabila trecere în nefiinţă, cerând ajutor lui Dumnezeu pentru a fi din nou împreună prin propria moarte. În „Plânsete cu Sara”, veșnicul îndrăgostit discută cu îngerul trimis de Dumnezeu, rugându-l să-l ducă la ea, prin intermediul acestuia fiindu-ne dezvăluit motivul deciziei de a scrie poemele. Răspunsul la rugăminte este refuzul categoric, deoarece noua sa menire constă în a scrie versuri despre femeia iubită pentru că în felul acesta „ea le va auzi / Le va cunoaşte / şi la tine se va gândi”.
În final, autorul înţelege că trebuie să scrie pentru a oferi lumii imaginea dragostei dintre el și soţia sa, simţindu-se întărit de noul scop al vieţii, convins fiind că puterea de a rezista, de a continua să trăiască, i-o datorează ei, celei care continuă după moarte să îl ajute și să-i fie alături.
Cerând iertare iubitei pentru faptul că nu a știut să-și ascundă suferinţa, Candid Stoica încheie în mod emoţionant povestea unei iubiri de-o viaţa pierdută într-o clipă.
Camelia Pantazi Tudor
CANDID STOICA, Gânduri despre Sara, Bucureşti, Editura ZIP, iulie 2012.
Cervantes l Almanah de sărbători
joi, 29 noiembrie 2012
SITUATIA ROMANIEI LA 1 DEC. 2012
SITUATIA ROMÂNIEI LA 1 DECEMBRIE 2012.
România lui Vanghelie încă n-a luat BAC-ul
România lui Victor Ponta e COPY- PASTE după România lui Adrian Năstase.
România lui Piţurcă e în urna a 4-a valorică.
România lui Mircea Badea stă în şpagat şi-şi pupă şeful în fund
România Elenei Udrea: nici nu mai spunem no ice face, că e urât.
România lui Băsescu votează cu Videanu
România lui Remus Cernea a dat anunţ la ziar că îşi caută gazdă
România lui Dinu Patriciu a dat faliment.
PymbInia lui Ion Iliescu a împlinit 82 de ani, deşi doar de 65 a început să-i placă
România lui Crin, trezeşte-te
(din Kamikaze)
România lui Vanghelie încă n-a luat BAC-ul
România lui Victor Ponta e COPY- PASTE după România lui Adrian Năstase.
România lui Piţurcă e în urna a 4-a valorică.
România lui Mircea Badea stă în şpagat şi-şi pupă şeful în fund
România Elenei Udrea: nici nu mai spunem no ice face, că e urât.
România lui Băsescu votează cu Videanu
România lui Remus Cernea a dat anunţ la ziar că îşi caută gazdă
România lui Dinu Patriciu a dat faliment.
PymbInia lui Ion Iliescu a împlinit 82 de ani, deşi doar de 65 a început să-i placă
România lui Crin, trezeşte-te
(din Kamikaze)
marți, 27 noiembrie 2012
joi, 22 noiembrie 2012
Editura Zip si Candid Stoica va invita Luni 26 Noembrie ora 17
In foaerul Teatrului de Comedie la lansarea volumului: Gînduri despre Sara de Candid Stoica.
Invitati:
Iolanda Malamen
Dinu Grigorescu
C. Turturică
Ştefan Dorgoşan
Kuki Bolevlavski
Florentin Popescu
Vor citi actorii:
Magda Popovici
Florentina Tănase.
Aurora Leonte
Partea doua a programului…
Prezentarea câtorva scenete umoristice de C. Turturica care fac parte din ciclul: “Se poate teatru scurt şi fără vulgaritati”_
Lectura textelor va fi făcută de autor şi de Candid Stoica.
Intrarea liberă, bufet asortat, ieşirea la cerere…
Vă aşteptăm cu plăcere
In foaerul Teatrului de Comedie la lansarea volumului: Gînduri despre Sara de Candid Stoica.
Invitati:
Iolanda Malamen
Dinu Grigorescu
C. Turturică
Ştefan Dorgoşan
Kuki Bolevlavski
Florentin Popescu
Vor citi actorii:
Magda Popovici
Florentina Tănase.
Aurora Leonte
Partea doua a programului…
Prezentarea câtorva scenete umoristice de C. Turturica care fac parte din ciclul: “Se poate teatru scurt şi fără vulgaritati”_
Lectura textelor va fi făcută de autor şi de Candid Stoica.
Intrarea liberă, bufet asortat, ieşirea la cerere…
Vă aşteptăm cu plăcere
duminică, 11 noiembrie 2012
Priveghi la un mare artist
Ne-a părăsit un mare artist cu un chip fermecător care ne-a făcut fericiţi de multe ori în tinereţe…Omul, artistul, actorul, pictorul, designerul, care a apărut, în ultimul timp în niște fotografii hulite de majoritatea oamenilor este totuși un om care a muncit o viață întreagă și a încântat sufletele multora dintre noi cu filmele sale…le-am adunat aici ca să nu-l uităm.
Deși n-a avut aptitudini muzicale și niciodată n-a cântat la vreun înstrument a fost solicitat în 1953 să-i sufle din goarnă pe Nepoții Gornistului și drept rezultat în anul următor, ”nepoții” l-au anunțat că Răsare Soarele, care Soare răsărind doar pentru unii, s-a dat Alarmă în Munți. Dar nu s-a speriat și a telefonat la Directorul Nostru spunându-i răspicat: Alo, ați greșit numărul, la alarmă a participat doar Băieții Noștri de la Post Restant, declar asta Pe răspunderea mea. Presimțind însă că se va afla că S-a furat o bombă și-a zis că dacă e bombă, bombă să fie…și a luat-o pe Lica Dej și-a plecat cu ea la Cannes și întradevăr bombă a fost, deși unii cârcotași au susținut că ea l-ar fi luat pe el…Când s-a întors a fost considerat ”înapoiat” și trimis la O vacanță la Mare să facă obligatoriu Dragoste la Zero grade cu Forentina Mosora care i-a dat papucii și la trimis acasă în Calea Victoriei, unde de fapt locuia. Șoptindui-se că se pregătește Procesul Alb, la sfatul lui Gopo, a îmbrăcat haina lui Faust XX și a coborât în Subteranul unde a întâlnit-o pe Irina Petrescu de care s-a rugat: ”Mai lasă-mă un minut, mai lasă-mă o secundă, mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip, mai lasă-mă o briză, o undă”…dar ea i-a spus clar că nu se încurcă cu Răutăciosul adolescent de vreme ce îl iubește pe Ogășanu… Revenund la suprafață, a intrat în Alerta și în lipsă de altceva a acceptat să umble cu Caragiu, Puiu Călinescu și alți comici De la munte la mare cu Brigada diverse intră în acțiune. Dar dându-și repede seama că toate-s Mofturi 1900, a declarat textual: Atunci i-am condamnat pe toți la moarte, bineînțeles în contumacie, realizând întradevăr că totul nu-i decât un foc de paie al marelui mistificator Titus Popovici, prin stiloul căruia istoria României începuse să curgă direct din directivele C. C. ale partidului unic. Și atunci neavând de ales i-a racolat pe Frații Jderi, pe unul Ciprian Porumbescu, pe altul care-și zicea Cantemir și a dat, sub conducerea lui Ștefan cel Mare, lupta care s-a numit, mult mai târziu, de la Vaslui 1474.
Între timp, s-a gândit că un urmaș nu i-ar strica și având argument Buzduganul cu trei peceți, deghizându-se în Mușchetarul Român în Ultima noapte a singurătății a rezolvat și problema succesiuni, ulterior născându-se fiul său, Ducu, iar el a putut pleca să lupte Pentru Patrie în Războiul pentru Independență. Dar Dragonul Dulea îi pregătea lui și altora, Cianură și picătură de ploaie și atunci a fost obligat să folosească Ringul ca să-și ia Revanșa că după Drumul Oaselor ajunsese Galax, omul păpușă. În situația asta a făcut un Viraj Periculos la nemți, potrivit dictonului: ”Fie pâinea cât de rea tot mai bine-i în ReFeGermania”. Reîntors a câștigat Rămășagul cu Coana Chirița și a avut Cale Liberă pentru O zi la București unde se cocea marele film al televiziunii române Revoluția Română în direct la care a participat neremunerat și fără să obțină ulterior certificat de revoluționar, ajungând până la urmă în Punctul Zero de unde a fost salvat de o doamnă cu Zâmbet de Floare și de Sergiu Nicolaescu care l-a avansat la gradul de feldmareșal și l-a băgat în Triunghiul Morții unde a fost îndemnat de unele persoane să facă filme Porno, că asta-i mai rămăsese. Dar și-a dat seama că pentru asemenea filme e nevoie și de altceva, decât de …voință, și a renunțat la proect declarând presei: ”Îmi este dor de tine Jean Georgescu, ca și de tine dragul meu Gopo, de voi, Doru Năstase, Vitanidis, Manole Marcus, de voi toți îmi este dor, dar ce păcat că am aflat de-abia acum la sfârșitul vieți, ceace voi, probabil, știați de mult, că până la urmă, cu toate strădaniile noastre, cu toată munca pe care am depus-o, ca niște nebuni, ca niște posedați, totul nu este decât…CELULOID!”
sâmbătă, 3 noiembrie 2012
O intamplare cu Rucareanu
O întâmplare circulă de câtva timp prin boema bucureşteană, zguduind de râs burţile băutorilor de bere şi stârnind ironiile oamenilor serioşi
O transcriu aşa cum am auzit-o.
Gigi Dinică şi Titică Rucăreanu aveau bani de luat de la film a cărui producţie se prelungise din varii motive peste aşteptări. Cum ajunseseră la fundul sacului, cum se spune, trăiseră până atunci din împrumuturi făcând datorii la mai toţi prietenii, dar mai ales la chelneri de la Athene Palace care îi creditaseră seară de seară timp de mai multe luni…
Dar într-o zi calvarul aşteptării a luat sfârşit. Au fost anunţaţi că un casier de la producţia filmului, va venii la Athene Palace şi va distribui banii la toţi cei care au filmat. Bucurie mare. Au sărbătorit evenimentul „avant la letres” acasă la Titică cu o sticlă de votcă Rasputin luată pe datorie de la buticul deschis în garajul blocului unde locuieşte Titică din strada Polonă, hotărând ca Gigi să nu se mai ducă acasă, să doarmă acolo şi a doua zi dimineaţă să meargă împreună la Athene Palace, unde lor mult le place, cum se spunea într-o piesă de A. Baranga, pentru a încasa banii mult aşteptaţi…,
În timp ce degustau pe îndelete votca se spune au avut o discuţie intelectuală. Nu e de mirare. Actorii sunt şi ei oameni şi asemenea lui Hamlet evoluţia lumii îi frământă.
- Aavevem o exi exi st st tră tră im ti ti mpuri de rarahat dra dragăgă Gigigi, i-ar fi spus, iluminat, Titică la un moment dat, neprecizându-se când.
- Pardon, tu eşti un rahat, i-a replicat imediat Gigi, punând punct discuţiei.
Titică nu s-a supărat. Îl iubeşte mult pe Gigi. Gigi e idolul său, dar obosiţi de efortul făcut în urma discuţiei intelectuale avute, s-au dus la culcare. A doua zi Titică s-a trezit mahmur pe la zece, dar Gigi nu mai era în casă. Nervos, că fusese părăsit, s-a îmbrăcat cât a putut el de repede şi tot repede, cât a putut el, a pornit cu bicicleta, spre Athene Palace, dar a constatat lipsa casierului care nu mai era, fiind plecat spre alte ţinte. Era doar Gigi care distribuia meticulos şi atent dintr-un maldăr de bancnote, bani, datornicilor săi. Titică somnoros, nervos, s-a aşezat la coada respectivă decis să-i reproşeze lui Gigi faptul că a plecat fără să-l scoale. După o aşteptare destul de lungă, coada datornicilor fiind mare, a ajuns lângă Gigi.
-Ţie cît am să-ţi dau, l-a întrebat Gigi, fără să se uite la el?
- Aaaa, pă pă păi, vvreau ssăă, a îngăimat Titică, plin de indignare.
- Ţie nu-ţi mai dau nimic, tu au mai luat odată, i-a spus Gigi sec după ce l-a descoperit pe Titică.
Adevărată s-au inventată întâmplarea, cred, îi reflectă îndeaproape.
O transcriu aşa cum am auzit-o.
Gigi Dinică şi Titică Rucăreanu aveau bani de luat de la film a cărui producţie se prelungise din varii motive peste aşteptări. Cum ajunseseră la fundul sacului, cum se spune, trăiseră până atunci din împrumuturi făcând datorii la mai toţi prietenii, dar mai ales la chelneri de la Athene Palace care îi creditaseră seară de seară timp de mai multe luni…
Dar într-o zi calvarul aşteptării a luat sfârşit. Au fost anunţaţi că un casier de la producţia filmului, va venii la Athene Palace şi va distribui banii la toţi cei care au filmat. Bucurie mare. Au sărbătorit evenimentul „avant la letres” acasă la Titică cu o sticlă de votcă Rasputin luată pe datorie de la buticul deschis în garajul blocului unde locuieşte Titică din strada Polonă, hotărând ca Gigi să nu se mai ducă acasă, să doarmă acolo şi a doua zi dimineaţă să meargă împreună la Athene Palace, unde lor mult le place, cum se spunea într-o piesă de A. Baranga, pentru a încasa banii mult aşteptaţi…,
În timp ce degustau pe îndelete votca se spune au avut o discuţie intelectuală. Nu e de mirare. Actorii sunt şi ei oameni şi asemenea lui Hamlet evoluţia lumii îi frământă.
- Aavevem o exi exi st st tră tră im ti ti mpuri de rarahat dra dragăgă Gigigi, i-ar fi spus, iluminat, Titică la un moment dat, neprecizându-se când.
- Pardon, tu eşti un rahat, i-a replicat imediat Gigi, punând punct discuţiei.
Titică nu s-a supărat. Îl iubeşte mult pe Gigi. Gigi e idolul său, dar obosiţi de efortul făcut în urma discuţiei intelectuale avute, s-au dus la culcare. A doua zi Titică s-a trezit mahmur pe la zece, dar Gigi nu mai era în casă. Nervos, că fusese părăsit, s-a îmbrăcat cât a putut el de repede şi tot repede, cât a putut el, a pornit cu bicicleta, spre Athene Palace, dar a constatat lipsa casierului care nu mai era, fiind plecat spre alte ţinte. Era doar Gigi care distribuia meticulos şi atent dintr-un maldăr de bancnote, bani, datornicilor săi. Titică somnoros, nervos, s-a aşezat la coada respectivă decis să-i reproşeze lui Gigi faptul că a plecat fără să-l scoale. După o aşteptare destul de lungă, coada datornicilor fiind mare, a ajuns lângă Gigi.
-Ţie cît am să-ţi dau, l-a întrebat Gigi, fără să se uite la el?
- Aaaa, pă pă păi, vvreau ssăă, a îngăimat Titică, plin de indignare.
- Ţie nu-ţi mai dau nimic, tu au mai luat odată, i-a spus Gigi sec după ce l-a descoperit pe Titică.
Adevărată s-au inventată întâmplarea, cred, îi reflectă îndeaproape.
miercuri, 31 octombrie 2012
Un interviu cu Silviu Stanculescu
Acum o lună s-au împlinit 12 ani de la plecarea din lumea noastră a lui Silviu Stănculescu. (23 Oct. 1998). Public în premieră ultimul lui interviu.
08.07. 1998. Îl întâlnesc în cabină pe Silviu Stănculescu. Scria de zor. Obținuse de câteva luni o rubrică permanentă la ziarul Prosport pe care și-o intitulase Sport și artă. Printre altele mi-a spus că va pleca într-o vacanță la Kushadashi (A plătit deja biletele) și că se simte fericit și liber. Copii, Catrinel și Radu, sunt mari și pentru prima oară pleacă într-o vacanță cu Corina (cu care e căsătorit din 1957). N-au fost niciodată în vacanță în străinătate. I s-a spus că stațiunea respectivă e excelentă și pentru un preț mediu vor petrece două săptămâni departe de tot și de toate.
A fost de acord să-mi dea un interviu pe care de mult timp il cer. Am apăsat pe tasta Play a micului reportofon Sony și un beculeț roșu îmi indica faptul că funcționează... Prima întrebare:
- E adevărat că ți se spune Lulu?… - Da, era un joc cu mine însumi: mă exprimam eliptic. Câteodată. Înlocuiam un cuvânt uzual cu… Lulu…Adică cam așa: Am fost la sesiunea… Lulu (M.A.N) și am ascultat cuvântarea lui Lulu …(N. Ceaușescu ) și am bătut din… Lulu (palme) împreună cu toți Lulu (deputații), că altfel ar fi fost lulu…(nasulie)
- Ai faima un mare cuceritor. Umblă vorba prin târg că zeci de femei au fost îndrăgostie lulea de tine…
- Nu recunosc. Lulu, fabulații.
- S-a povestit că două tinere îndrăgostite de tine, te-au urmărit zile întregi, chiar cu mașina, și până la urmă, cuprinse de pasiune, au intrat intempestiv într-o ședință cu Învățământul de partid, aici în teatru, doar am fost martor…
- Ha, ha, Ha, (râde cu capul dat pe spate)…e adevărat, dar a fost o lulu, neînțelegere: Fetele mă căutau pentru o asigurare la mașină și voi ați crezut că erau moarte după mine... Ce se întâmplase? Eram vecin de scaun la lulu…scuză-mă, la MAN cu directorul de la Lulu, asta Adas, căruia m-am plâns că nu am timp să-mi fac lulu la mașină, adică asigurare și el, atunci, le-a ordonat, era general, subalternelor, să mă lulu, urmărească până când vor reușii să-mi facă lulu, asigurarea.
-Ai întruchipat pe scenă mulţi eroi, de la Miroiu, la Avram Iancu, care ți-a fost mai drag? Dar renunţă la lulu că mă zăpăceşti..
- Cel pe care nu l-am jucat niciodată deși l-am repetat îndelung din ”Avea două pistoale cu doi ochi albi și negri , pentru că eu doar i-am ținut locul lui Șerban Ionescu, care filma ...
-Detailează ca să se înțeleagă. Eu cunosc, dar trebuie să știe și lulu, cititorul.
- Regizorul Gonța făcuse lulu, distribuția: l-a vrut pe Şerban Ionescu în rolul respectiv (era un rol dublu), dar la prima repetiție n-a venit că începuse mai de mult să filmeze la Ion. I-am promis că o să-l înlocuiesc eu în perioada când va lipsi şi așa am făcut. Dar filmările la Ion s-au prelungit și el n-a venit decât cu o săptămână înainte de premieră. Din povestea asta m-am ales cu mustrările regizorului şi cu bârfele împrăştiate de Ionescu că i-am luat rolul, de unde şi proverbul că facerea de bine e…complectează tu restul
- Ai fost director la Teatrul de Comedie 20 de ani…
- Recunosc, dar de unde știi?
- Eram angajat în teatru, când ai fost adus de L. Giurchescu în 1970 pentru spectacolul cu ”Cher Antoine” de J. Anouilh, în locul maestrului Beligan.
- Acum aflu, evident lulu, glumesc, deși sunt etichetat actor de lulu, dramă.
- Se zice-n târg că ai fost numit director chiar de Elena Ceaușescu. Ea te-ar fi arătat cu degetul pe un ecran de televizor în timp ce recitai poezii care le preamăreau personalitatea, dar te rog fără lulu
- Nu recunosc, lulu, scorneli, dar e lulu, posibil… ieşise un lulu, zvon
- Unii colegii declară că de multe ori te-au rugat să-ți dai demisia
- Am auzit, recunosc. Am vrut de multe ori să-mi dau lulu, demisia dar lulu, „tovarăşi” de la primărie n-au vrut să mi-o primească din cauza zvonului de care ai vorbit mai înainte, pe care ei erau convinşi că e lulu, real.
- Ai fost deputat în M A N unde aplaudai împreună cu ceilalți
- La fiecare capăt de rând stăteau, lulu, tovarășii care comandau aplauzele
- Se zice-n târg că ai prezis revoluția…există martori care au declarat că ai fi zis: o revoluție nu se face cu o piesă sau cu o poezie ci atunci când miile de muncitori din marile uzine ale capitalei vor ocupa piața din fața Comitetului Central ….
- Recunosc, am zis și…ca să vezi, așa lulu, s-a întâmplat
- Cum a fost cu profesoara de la Liceul Sf. Sava care la sfârsitul unui recital al tău de ziua femeii, la liceul amintit, unde învăța fiul tău, a declarat că: ”a fost prezent unul din maeștrii teatrului românesc care ne bântuie nopțile noastre extraconjugale”…A zis sau n-a zis?
- Recunosc, aşa a zis. Ce nu zic femeile în anumite situaţii (privește melancolic spre portretele lui R. Beligan și L. Oliver, fixate pe perete deasupra oglinzii de machiaj)
- Dar cu poeziile pe care le recitai la zilele de aniversare ale celor doi?
- Recunosc, aveam doi copii de crescut.
- Martori povestesc că te scuipau oamenii pe stradă
- Mă ștergeam și mergeam mai departe, aveam doi copii de crescut…
- Alți martori declară că nu prea veneai prin teatru cu zilele și că te căutau disperați când trebuia să semnezi statele de plată
- Nu recunosc, lulu, minciuni
- Este adevărat că în 1974 la un spectacol cu Noaptea Furtunoasă la teatrul de Comedie, unde jucai rolul lui Chiriac, ai venit beat cui și că ai jucat , vorbind cam așa: Jne tr sș mdt de arstr ptr. tke pantfru dla sf. lefri, text care ar fi însemnat spus normal: Jupâne trebuie să facem mandat de arestare pentru Tache Pantofaru de la Sfântul Elefterie
- Recunosc, dar n-a fost un spectacol cu public. A fost un spectacol special pentru un lulu, impresar din străinătate, cu sala aproape goală…
- Un an mai târziu, la spectacolul cu ”Trei surori” de Cehov, sala plină când trebuia să intri în scenă, chiar la începutul spectacolului - jucai rolul lui Verșinin - tu nu erai și ai venit după câteva minute în timp ce în scenă colegii improvizau…recunoști? - Lulu, asta, recunosc…
- Într-o jumătate de minut, cabinierele te-au dezbrăcat de hainele tale și te-au îmbrăcat cu cele ale personajului și când ai intrat în scenă s-a pornit un hohot de râs, homeric?
- Nu știu, nu-mi mai amintesc…de ce?
- Pentru că intra-se-și cu șapca cu cozorocul la spate și cu sabia la umăr în locul epoletului care stătea la șold în locul sabiei…
- E lulu, posibil, nu-mi mai amintesc…a fost lulu, zăpăceală mare
- Iar în scena cu Stela Popescu, deșii erai beat vroiai să-i faci totuși declarația de dragoste și de teamă să nu vorbești ca un bețiv și publicul să-și dea seama de asta, Stela, ți-a pus o mână pe gură împiedicându-te să vorbești spunând ea tot textul tău: că știe că esti îndrăgostit de ea, că simte că o iubești, că ești nefericit în căsnicie, că ai o soţie care se sinucide regulat?
- Recunosc, dar te rog nu-mi mai aminti, a fost un lulu… - Adică, fii mai lulu, na, că m-am molipsit şi eu. Fii mai explicit? - Adică un coșmar…
- Și că trei ani mai târziu la teatrul Mic s-a întâmplat mai rău la spectacolul ”Cititorul de Contor” de P. Everac și că, acolo, spectacolul s-a suspendat
- Recunosc, dar fii lulu, amabil și treci peste lulu, subiectul ăsta
- Dar cum a fost cu profesoara de limba franceză de la Fălticeni îndrăgostită de tine lulea care s-a dus la soția ta și i-a spus: ”Haideți să-l prindem că ne ne înșeală pe amândouă!” Persoana respectivă, mi-a mărturisit chestia asta, de curând, când la un vernisaj ne-m întâlnit şi mi-ai ars o scatoalcă
- Nu recunosc. Sunt lulu, adică falsuri, fabulații…
- Dar cu telefonul de la Pitești când ai format greșit numărul de telefon de acasă, fiind convins că suni la o iubită …invitând-o să petreacă o noapte de vis…și de fapt ai vorbit cu soția ta, tot fabulaţii au fost?
- În lulu, povestea asta… s-ar putea să fie ceva lulu, adevărat, că erai lângă mine când am dat lulu, telefoanele cu pricina…
- Dar când ai anunțat că pleci de acasă într-o deplasare de trei zile și chiar a doua zi ai intrat în apartament în pijama și cu găleata de gunoi pe care o dusese-și la ghenă, pentru că erai la o iubită chiar în blocul în care locuiai?
- Ha, ha, ha, (râde copios, dând capul pe spate).. e bună…bună rău de tot, dar nu mi s-a întâmplat mie ci, sunt sigur, că lui Vulpe…
- Dar când la un spectacol în deplasare la URMOAS, cu ”Măseaua de minte” ai făcut prima apariție, după care ai plecat și n-ai mai venit și am întrat eu în locul tău și în rolul meu, regizorul tehnic, recunoști?
- Gata, am recunoscut prea multe și nu mai am lulu, timp. Observ că ai un întreg pomelnic cu acuzații…Astă seară am ultimul spectacol cu ”My Faire Lady” la Operetă și mâine plec într-un lulu, concediu într-o stațiune din Turcia Este primul meu concediu cu Corina, după ani de zile, singuri, singuri şi sunt lulu, fericit. Am apăsat pe butonul Stop şi micul reportofon Sony s-a oprit.
Era ziua de 8 Iulie…
Lulu s-a întors mai repede de la Kușhadashi. Se povestește, că în avion, spre staţiunea respectivă, un medic din grupul de turiști, i-ar fi spus lui Lulu că nu-i place cum arată, că după părerea lui Lulu e f. bolnav și ar trebui să se întoarcă de urgență în țară să se trateze…N.a fost luat în seamă. Dar după câteva zile i s-a făcut întradevăr rău, a leșinat și atunci a hotărât să se întoarcă neapărat în țară, lucru care la făcut internându-se de urgență la Institutul de inframicrobiologie Victor Babeş, suspectat de leucemie
23. 10. Silviu Stănculescu a părăsit această lume. Cu o zi înainte a cerut să mănânce o friptură. I s-a dat, a mâncat cu poftă şi cei din jurul lui au fost siguri că se va însănătoşii, dar a doua zi, în zori, Lulu, s-a stins din viaţă… A fost înmormântat la cimitirul Bellu, pe aleia artiștilor cu multă lume, cu colegi, prieteni și mai ales oameni care l-au văzut și la admirat în atâtea filme unde juca deobicei rolul bărbatului calm, iubitor de poezie și de frumos, măsurat, cu caracter integru… La mormânt un coleg inspirat a rostit câteva cuvinte reproducând unul din gândurile defunctului: ”Existăm ca artiști câtă vreme suntem pe scenă. Restul sunt mărturii mai mult sau mai puțin fidele”…Pe marginea mormântului, Corina, soția îndurerată, un fel de Penelopă care i-a suportat cu stoicism mai toate infidelitățile, copii care au rămas acum, când aveau nevoie mai mult, fără un sprijin patern. Dumnezeu să-l odihnească și să-i ierte păcatele. A fost un suflet bun, de multe ori curajos, cunoscând sistemul dinăuntru știa că nu se poate opune și a acceptat tacit de dragul accensiunii sociale mai toate servituțile ce i se ofereau și cărora i se supunea nu fără cârtelile de rigoare…A fost îmbrăţişat de majoritatea publicului feminin care vedea în el un model de iubit… Era măsurat în atitudini deşi și-a dat obolul servituțiilor sociale. A fost un recitator perpetuu la toate manifestările oficiale și a învățat fără să crâcnească tone de poezie agitatorică și encomiastică…A fost numit director la cererea expresă a Elenei Ceaușescu, din cauza căreia funcționarii obedienți din ministerul culturii le era frică să-i primească demisia pe care el a încercat să și-o dea de mai multe ori…
A căutat să se strecoare printre furcile caudine ale ideologiei și moralei de partid câteodată cu succes de multe ori schiopătând. Dorea din tot sufletul să satisfacă cerințele câtor mai mulți …am întâlnit oameni care vorbeau despre el ca despre un sfânt. Am jucat amândoi în mai multe spectacole, Concurs de frumusețe și Agamemnon, pe care amândoi le-am iubit tare mult…A căutat să conducă teatru cu blândețe și eleganța pe care o inspira dar, târziu, și-a dat seama că în teatru ca să fii ascultat îți trebuie neapărat un bici (a mărturisit asta)…mergi liniștit în lumea de umbre, dragul meu personaj cu a cărui personalitate am înnegrit multe file de amintiri…eu n-o să te uit până când voi închide ochii….și am să mai scriu multe din multele întâmplări pe care le-ai înfăptuit…încăodată Dumnezeu să te odihnească…. Am participat cu Silviu, Lulu, cum îl alintam noi la multe înmormântări ale colegilor noștri. De fiecare dată el găsea să spună cuvinte calde despre cei decedați. Și iată că acum asist plin de mâhnire la plecarea lui din lumea asta. Deși jurăm că nu îi uităm pe cei decedați, odată intrați în vălmășagul vieții ne aducem aminte de ei doar când avem ceva de povestit… nu mai pot scrie, mă podidesc lacrimile deși mi-am jurat de multe ori să nu devin sentimental…
Interviul, din varii motive, n-a apărut. L-am tinut ascuns într-o tainiţă a sufletului meu.
08.07. 1998. Îl întâlnesc în cabină pe Silviu Stănculescu. Scria de zor. Obținuse de câteva luni o rubrică permanentă la ziarul Prosport pe care și-o intitulase Sport și artă. Printre altele mi-a spus că va pleca într-o vacanță la Kushadashi (A plătit deja biletele) și că se simte fericit și liber. Copii, Catrinel și Radu, sunt mari și pentru prima oară pleacă într-o vacanță cu Corina (cu care e căsătorit din 1957). N-au fost niciodată în vacanță în străinătate. I s-a spus că stațiunea respectivă e excelentă și pentru un preț mediu vor petrece două săptămâni departe de tot și de toate.
A fost de acord să-mi dea un interviu pe care de mult timp il cer. Am apăsat pe tasta Play a micului reportofon Sony și un beculeț roșu îmi indica faptul că funcționează... Prima întrebare:
- E adevărat că ți se spune Lulu?… - Da, era un joc cu mine însumi: mă exprimam eliptic. Câteodată. Înlocuiam un cuvânt uzual cu… Lulu…Adică cam așa: Am fost la sesiunea… Lulu (M.A.N) și am ascultat cuvântarea lui Lulu …(N. Ceaușescu ) și am bătut din… Lulu (palme) împreună cu toți Lulu (deputații), că altfel ar fi fost lulu…(nasulie)
- Ai faima un mare cuceritor. Umblă vorba prin târg că zeci de femei au fost îndrăgostie lulea de tine…
- Nu recunosc. Lulu, fabulații.
- S-a povestit că două tinere îndrăgostite de tine, te-au urmărit zile întregi, chiar cu mașina, și până la urmă, cuprinse de pasiune, au intrat intempestiv într-o ședință cu Învățământul de partid, aici în teatru, doar am fost martor…
- Ha, ha, Ha, (râde cu capul dat pe spate)…e adevărat, dar a fost o lulu, neînțelegere: Fetele mă căutau pentru o asigurare la mașină și voi ați crezut că erau moarte după mine... Ce se întâmplase? Eram vecin de scaun la lulu…scuză-mă, la MAN cu directorul de la Lulu, asta Adas, căruia m-am plâns că nu am timp să-mi fac lulu la mașină, adică asigurare și el, atunci, le-a ordonat, era general, subalternelor, să mă lulu, urmărească până când vor reușii să-mi facă lulu, asigurarea.
-Ai întruchipat pe scenă mulţi eroi, de la Miroiu, la Avram Iancu, care ți-a fost mai drag? Dar renunţă la lulu că mă zăpăceşti..
- Cel pe care nu l-am jucat niciodată deși l-am repetat îndelung din ”Avea două pistoale cu doi ochi albi și negri , pentru că eu doar i-am ținut locul lui Șerban Ionescu, care filma ...
-Detailează ca să se înțeleagă. Eu cunosc, dar trebuie să știe și lulu, cititorul.
- Regizorul Gonța făcuse lulu, distribuția: l-a vrut pe Şerban Ionescu în rolul respectiv (era un rol dublu), dar la prima repetiție n-a venit că începuse mai de mult să filmeze la Ion. I-am promis că o să-l înlocuiesc eu în perioada când va lipsi şi așa am făcut. Dar filmările la Ion s-au prelungit și el n-a venit decât cu o săptămână înainte de premieră. Din povestea asta m-am ales cu mustrările regizorului şi cu bârfele împrăştiate de Ionescu că i-am luat rolul, de unde şi proverbul că facerea de bine e…complectează tu restul
- Ai fost director la Teatrul de Comedie 20 de ani…
- Recunosc, dar de unde știi?
- Eram angajat în teatru, când ai fost adus de L. Giurchescu în 1970 pentru spectacolul cu ”Cher Antoine” de J. Anouilh, în locul maestrului Beligan.
- Acum aflu, evident lulu, glumesc, deși sunt etichetat actor de lulu, dramă.
- Se zice-n târg că ai fost numit director chiar de Elena Ceaușescu. Ea te-ar fi arătat cu degetul pe un ecran de televizor în timp ce recitai poezii care le preamăreau personalitatea, dar te rog fără lulu
- Nu recunosc, lulu, scorneli, dar e lulu, posibil… ieşise un lulu, zvon
- Unii colegii declară că de multe ori te-au rugat să-ți dai demisia
- Am auzit, recunosc. Am vrut de multe ori să-mi dau lulu, demisia dar lulu, „tovarăşi” de la primărie n-au vrut să mi-o primească din cauza zvonului de care ai vorbit mai înainte, pe care ei erau convinşi că e lulu, real.
- Ai fost deputat în M A N unde aplaudai împreună cu ceilalți
- La fiecare capăt de rând stăteau, lulu, tovarășii care comandau aplauzele
- Se zice-n târg că ai prezis revoluția…există martori care au declarat că ai fi zis: o revoluție nu se face cu o piesă sau cu o poezie ci atunci când miile de muncitori din marile uzine ale capitalei vor ocupa piața din fața Comitetului Central ….
- Recunosc, am zis și…ca să vezi, așa lulu, s-a întâmplat
- Cum a fost cu profesoara de la Liceul Sf. Sava care la sfârsitul unui recital al tău de ziua femeii, la liceul amintit, unde învăța fiul tău, a declarat că: ”a fost prezent unul din maeștrii teatrului românesc care ne bântuie nopțile noastre extraconjugale”…A zis sau n-a zis?
- Recunosc, aşa a zis. Ce nu zic femeile în anumite situaţii (privește melancolic spre portretele lui R. Beligan și L. Oliver, fixate pe perete deasupra oglinzii de machiaj)
- Dar cu poeziile pe care le recitai la zilele de aniversare ale celor doi?
- Recunosc, aveam doi copii de crescut.
- Martori povestesc că te scuipau oamenii pe stradă
- Mă ștergeam și mergeam mai departe, aveam doi copii de crescut…
- Alți martori declară că nu prea veneai prin teatru cu zilele și că te căutau disperați când trebuia să semnezi statele de plată
- Nu recunosc, lulu, minciuni
- Este adevărat că în 1974 la un spectacol cu Noaptea Furtunoasă la teatrul de Comedie, unde jucai rolul lui Chiriac, ai venit beat cui și că ai jucat , vorbind cam așa: Jne tr sș mdt de arstr ptr. tke pantfru dla sf. lefri, text care ar fi însemnat spus normal: Jupâne trebuie să facem mandat de arestare pentru Tache Pantofaru de la Sfântul Elefterie
- Recunosc, dar n-a fost un spectacol cu public. A fost un spectacol special pentru un lulu, impresar din străinătate, cu sala aproape goală…
- Un an mai târziu, la spectacolul cu ”Trei surori” de Cehov, sala plină când trebuia să intri în scenă, chiar la începutul spectacolului - jucai rolul lui Verșinin - tu nu erai și ai venit după câteva minute în timp ce în scenă colegii improvizau…recunoști? - Lulu, asta, recunosc…
- Într-o jumătate de minut, cabinierele te-au dezbrăcat de hainele tale și te-au îmbrăcat cu cele ale personajului și când ai intrat în scenă s-a pornit un hohot de râs, homeric?
- Nu știu, nu-mi mai amintesc…de ce?
- Pentru că intra-se-și cu șapca cu cozorocul la spate și cu sabia la umăr în locul epoletului care stătea la șold în locul sabiei…
- E lulu, posibil, nu-mi mai amintesc…a fost lulu, zăpăceală mare
- Iar în scena cu Stela Popescu, deșii erai beat vroiai să-i faci totuși declarația de dragoste și de teamă să nu vorbești ca un bețiv și publicul să-și dea seama de asta, Stela, ți-a pus o mână pe gură împiedicându-te să vorbești spunând ea tot textul tău: că știe că esti îndrăgostit de ea, că simte că o iubești, că ești nefericit în căsnicie, că ai o soţie care se sinucide regulat?
- Recunosc, dar te rog nu-mi mai aminti, a fost un lulu… - Adică, fii mai lulu, na, că m-am molipsit şi eu. Fii mai explicit? - Adică un coșmar…
- Și că trei ani mai târziu la teatrul Mic s-a întâmplat mai rău la spectacolul ”Cititorul de Contor” de P. Everac și că, acolo, spectacolul s-a suspendat
- Recunosc, dar fii lulu, amabil și treci peste lulu, subiectul ăsta
- Dar cum a fost cu profesoara de limba franceză de la Fălticeni îndrăgostită de tine lulea care s-a dus la soția ta și i-a spus: ”Haideți să-l prindem că ne ne înșeală pe amândouă!” Persoana respectivă, mi-a mărturisit chestia asta, de curând, când la un vernisaj ne-m întâlnit şi mi-ai ars o scatoalcă
- Nu recunosc. Sunt lulu, adică falsuri, fabulații…
- Dar cu telefonul de la Pitești când ai format greșit numărul de telefon de acasă, fiind convins că suni la o iubită …invitând-o să petreacă o noapte de vis…și de fapt ai vorbit cu soția ta, tot fabulaţii au fost?
- În lulu, povestea asta… s-ar putea să fie ceva lulu, adevărat, că erai lângă mine când am dat lulu, telefoanele cu pricina…
- Dar când ai anunțat că pleci de acasă într-o deplasare de trei zile și chiar a doua zi ai intrat în apartament în pijama și cu găleata de gunoi pe care o dusese-și la ghenă, pentru că erai la o iubită chiar în blocul în care locuiai?
- Ha, ha, ha, (râde copios, dând capul pe spate).. e bună…bună rău de tot, dar nu mi s-a întâmplat mie ci, sunt sigur, că lui Vulpe…
- Dar când la un spectacol în deplasare la URMOAS, cu ”Măseaua de minte” ai făcut prima apariție, după care ai plecat și n-ai mai venit și am întrat eu în locul tău și în rolul meu, regizorul tehnic, recunoști?
- Gata, am recunoscut prea multe și nu mai am lulu, timp. Observ că ai un întreg pomelnic cu acuzații…Astă seară am ultimul spectacol cu ”My Faire Lady” la Operetă și mâine plec într-un lulu, concediu într-o stațiune din Turcia Este primul meu concediu cu Corina, după ani de zile, singuri, singuri şi sunt lulu, fericit. Am apăsat pe butonul Stop şi micul reportofon Sony s-a oprit.
Era ziua de 8 Iulie…
Lulu s-a întors mai repede de la Kușhadashi. Se povestește, că în avion, spre staţiunea respectivă, un medic din grupul de turiști, i-ar fi spus lui Lulu că nu-i place cum arată, că după părerea lui Lulu e f. bolnav și ar trebui să se întoarcă de urgență în țară să se trateze…N.a fost luat în seamă. Dar după câteva zile i s-a făcut întradevăr rău, a leșinat și atunci a hotărât să se întoarcă neapărat în țară, lucru care la făcut internându-se de urgență la Institutul de inframicrobiologie Victor Babeş, suspectat de leucemie
23. 10. Silviu Stănculescu a părăsit această lume. Cu o zi înainte a cerut să mănânce o friptură. I s-a dat, a mâncat cu poftă şi cei din jurul lui au fost siguri că se va însănătoşii, dar a doua zi, în zori, Lulu, s-a stins din viaţă… A fost înmormântat la cimitirul Bellu, pe aleia artiștilor cu multă lume, cu colegi, prieteni și mai ales oameni care l-au văzut și la admirat în atâtea filme unde juca deobicei rolul bărbatului calm, iubitor de poezie și de frumos, măsurat, cu caracter integru… La mormânt un coleg inspirat a rostit câteva cuvinte reproducând unul din gândurile defunctului: ”Existăm ca artiști câtă vreme suntem pe scenă. Restul sunt mărturii mai mult sau mai puțin fidele”…Pe marginea mormântului, Corina, soția îndurerată, un fel de Penelopă care i-a suportat cu stoicism mai toate infidelitățile, copii care au rămas acum, când aveau nevoie mai mult, fără un sprijin patern. Dumnezeu să-l odihnească și să-i ierte păcatele. A fost un suflet bun, de multe ori curajos, cunoscând sistemul dinăuntru știa că nu se poate opune și a acceptat tacit de dragul accensiunii sociale mai toate servituțile ce i se ofereau și cărora i se supunea nu fără cârtelile de rigoare…A fost îmbrăţişat de majoritatea publicului feminin care vedea în el un model de iubit… Era măsurat în atitudini deşi și-a dat obolul servituțiilor sociale. A fost un recitator perpetuu la toate manifestările oficiale și a învățat fără să crâcnească tone de poezie agitatorică și encomiastică…A fost numit director la cererea expresă a Elenei Ceaușescu, din cauza căreia funcționarii obedienți din ministerul culturii le era frică să-i primească demisia pe care el a încercat să și-o dea de mai multe ori…
A căutat să se strecoare printre furcile caudine ale ideologiei și moralei de partid câteodată cu succes de multe ori schiopătând. Dorea din tot sufletul să satisfacă cerințele câtor mai mulți …am întâlnit oameni care vorbeau despre el ca despre un sfânt. Am jucat amândoi în mai multe spectacole, Concurs de frumusețe și Agamemnon, pe care amândoi le-am iubit tare mult…A căutat să conducă teatru cu blândețe și eleganța pe care o inspira dar, târziu, și-a dat seama că în teatru ca să fii ascultat îți trebuie neapărat un bici (a mărturisit asta)…mergi liniștit în lumea de umbre, dragul meu personaj cu a cărui personalitate am înnegrit multe file de amintiri…eu n-o să te uit până când voi închide ochii….și am să mai scriu multe din multele întâmplări pe care le-ai înfăptuit…încăodată Dumnezeu să te odihnească…. Am participat cu Silviu, Lulu, cum îl alintam noi la multe înmormântări ale colegilor noștri. De fiecare dată el găsea să spună cuvinte calde despre cei decedați. Și iată că acum asist plin de mâhnire la plecarea lui din lumea asta. Deși jurăm că nu îi uităm pe cei decedați, odată intrați în vălmășagul vieții ne aducem aminte de ei doar când avem ceva de povestit… nu mai pot scrie, mă podidesc lacrimile deși mi-am jurat de multe ori să nu devin sentimental…
Interviul, din varii motive, n-a apărut. L-am tinut ascuns într-o tainiţă a sufletului meu.
joi, 25 octombrie 2012
Cenaclul Dramaturgilor
Dragi prieteni,
Clubul dramaturgilor îşi începe stagiunea 2012-2013 în ziua de 29 Oct. ora 18 în sala oglinzilor a Uniunii Scriitorilor cu piesa Bătrânii din teatru să meargă în curte să facă pipi, un incident real dramatizat de Candid Stoica.
Vor citi actorii: Mircea Creţu, Eugen Racoţi, Alex. Conovaru, Liviu Lucaci, Şerban Georgevici, Const. Duicu, Vlad Tănase, George Raiu, Mihai Savu, Candid Stoica, Narcis.
Regia: Candid Stoica.
Spectacolul lectură va fi urmat de discuţii moderate de Emil Lungeanu
Clubul dramaturgilor îşi începe stagiunea 2012-2013 în ziua de 29 Oct. ora 18 în sala oglinzilor a Uniunii Scriitorilor cu piesa Bătrânii din teatru să meargă în curte să facă pipi, un incident real dramatizat de Candid Stoica.
Vor citi actorii: Mircea Creţu, Eugen Racoţi, Alex. Conovaru, Liviu Lucaci, Şerban Georgevici, Const. Duicu, Vlad Tănase, George Raiu, Mihai Savu, Candid Stoica, Narcis.
Regia: Candid Stoica.
Spectacolul lectură va fi urmat de discuţii moderate de Emil Lungeanu
miercuri, 10 octombrie 2012
Inceput de stagiune 2012
Început de Stagiune 2012
Da, a venit toamna, concediile s-au sfârşit şi teatrele şi-au reluat activitatea încercând să facă faţă spectacolul mediatic al canalelolor de televiziune amplificat la cote înalte, cu contre acide şi dintr-o parte şi din alta a spectrului politic, cu mijloace din zona comediei burleşti, cu personaje politice noi, cu îndemnuri la revoltă, la nesupunere civică, cu imprecaţii dure la adresa liderilor mondiali urechiaţi mai rău ca unii delicvenţi. Milioane de spectatori români a putut urmării cu sufletul la gură, pe micile ecrane două spectacole de mare anvergură: unul care a durat două ore, oferit de echipa de teatru a parlamentului (având ca protagonist, pe post de clovn pe Ion Ghişe) din care a reieşit că guvernul şi toate organele ţării, au fost terorizate de un omuleţ cu puteri malefice, care fiind alungat din locuinţă, îşi avea sediul, pasager, într-un garaj, din care cauză a fost denumit “omul din garaj, ca să fie deosebit de “omul nou” creaţia, lui N. Ceauşescu Al doilea spectacol care a durat aproximativ zece zile la rand (şi se pare că va mai dura) a fost oferit de guvern, şi s-a întitulat Privatizarea Oltchim şi a avut, incontestabil, ca vedetă un actor de prim rang, în persoana teleastului D. D. pre numele lui întreg: Dan Diaconescu!
Sârguincios, harnic, Teatrul de Comedie a ieşit la rampă înaintea tuturor cu o premieră, “Zăpezile de altădată”, (de fapt o rămăşiţă a stagiuni trecute) o piesă a regretatului Dumitru Solomon (1932-2003) eseist, romancier, cronicar dramatic, dramaturg prolific, împătimit de teatru, redactor şef al defunctei reviste Teatru şi al revistei Teatru Azi, autor a multor piese scrise în anii comunismului, în care a încercat să se strecoare cu inteligenţă printre furcile caudine ale realismului socialist: Fata Morgana, Iluzia Optică, Transfer de Personalitate, Scene din viaţa unui bădăran, Arma Secretă a lui Arhimede, Socrate, Platon, Diogene Câinele, doar câteva dintre piesele care au făcut parte din repertoriul mai tuturor teatrelor din ţară…etc, iar după evenimentele din Decembrie 89: Repetabila scenă a balconului şi Ţara lui Abuliu au ţinut afişul multor stagiuni teatrale. Teatrul de Comedie i-a jucat dealungul anilor trei piese. Una dintre ele, în 1971, Fata Morgana, aparent o farsă pseudopoliţistă, de fapt o satiră la adresa practicilor “neprincipiale” la examenul de bacalauraiat, a fost prima victimă a noii orientări ideologice a lui N. Ceauşescu, spectacolul fiind interzis personal de mai marele diriguitor al culturii din vremea aceia, Dumitru Popescu, supra numit şi Dumnezeu. Alta, Ţara lui Abuliu, n-a avut success, având puţine reprezentaţii, deşi spectacolulul regizat de Mălăiele a fost premiat, la mai mai toate festivalurile posibile, …
Zăpezile de altădată, o comedie modestă, despre ce se putea vorbi şi reprezenta pe scenă în socetatea socialistă multilateral dezvoltată (cu două aplicuri anoste) s-a bucurat şi se bucură încă de atenţia teatrelor din ţară şi mai ales de cea a trupelor particulare, (datorită numărului mic de actori) a prilejuit regizorului M. Cornişteanu un excelent spectacol, iar actorilor teatrului de Comedie un regal actoricesc. … Pe scurt, timp de o oră şi ceva asistăm la o dramă atroce generată, nu de condiţiile mizere de viaţă, nu de creşterea îngrijorătoare a preţurilor, nu şomaj, nu de tăierea pensiilor sau a salariilor bugetarilor, nu de impozitele împovorătoare pe capul omului simplu, nu de adulter, nu de diferenţele politice de opinie, nu de o boală necruţătoare ci de…ţineţi-vă respiraţia, de un spectacol cu o piesă romantică de dragoste la care soţia unui cuplu a fost spectatoare, neînsoţită de soţ şi în consecinţă, când se reîntoarce acasă, nu are chef să doarmă, cum ar fi normal, cum o invită firesc, correct, soţul, având în vedere ora înaintată, ci are poftă să i se facă declaraţii de dragoste, ca atunci, altădată, când nu erau căsătoriţi, când se iubeau platonic şi când el, soţul actual, îi jura iubire şi credinţă veşnică. Dar cum soţul refuză să redevină subit romantic pentru că… îi este somn şi vrea să doarmă, apelează la un truc: Se dezbracă (doar pe jumătate, ceace altă dată nu ar fi fost posibil) şi telefonează maică-si, dând impresia că vorbeşte cu un prezumtiv iubit. Soţul însă (în pijama) excedat, insensibil, nervos, că nu este lăsat să… doarmă, scoală şi el din somn pe altcineva care nu este decât soacră-sa, plângândui-se că…nu este lăsat să… doarmă, şi în consecinţă anunţă că va părăsi domiciliul conjugal. Lucrurile se complică când cei doi încep să se fugărească prin scenă, soţia fiind nevoită să se refugieze…sub pat! În toiul tărăboiului intervine printr-un chepeng (aflat în podeaua scenei) un vecin extrem de nervos şi iritat că nu este lăsat să… doarmă. Lucrurile se complică paroxistic, lăsând spectatori cu respiraţia tăiată, atunci când apare la locuinţa soţilor în plină noapte, o statuie (care în primul act doar vorbea de pe un soclu pe care scria mare şi citeţ Dolphi) emiţând asemenea marilor filozofi, concluzii, sentinte, decrete despre dragoste, fericire, dispărând în final, tot aşa cum a apărut, (adică în culise) dând impresia publicului că asistă la un basm sau la o piesă cu subiect ştinţifico-fantastic Întradevăr Gabriela Popescu interpretează, până la urmă acest scheci (jucat pe vremuri până la saţietate de cuplul Stela Popescu- Arşinel) cu o varietate de mijloace artistice, cu un aplomb de mare comediană amintind de marile actriţe de altădată. Ce păcat că este întrebuinţată atât de puţin.
Este secondată cu success de restul distribuţiei din care se remarcă prin hazul neaşteptat, ca o bombă artizanală, Eugen Racoţi, amintind şi el de maestrul rolurilor mici, de altă dată, care a fost Mircea Constantinescu.
Aurora Leonte, cu ani în urmă o fermecătoare “Mireasă din tren” acum maturizată (imobilizată, undeva, deasupra) creionează cu surprinzătoare siguranţă scenică, în acelaşi timp o mamă sculată din somn şi o soacră îngrijorată de soarta căsniciei fiicei ei.
E. Grumăzescu în rolul statuii a fost o… stană, care, totuşi, vorbeşte.
Alexandru Pop a fost prea mult “Săndel” de la un canal periferic de televiziune, arătând prea puţin din autenticul talent pe care îl posedă.
Una peste alta regizorul, M. Cornişteanu, şi Teatrul de Comedie au dovedit că se poate face un costum cu care să poţi ieşi în lume şi dintr-o haină veche şi roasă pe la colţuri…în timp ce piesele cu “problemele timpului” mai aşteaptă, ca dramaturgi actuali să devină clasici.
Da, a venit toamna, concediile s-au sfârşit şi teatrele şi-au reluat activitatea încercând să facă faţă spectacolul mediatic al canalelolor de televiziune amplificat la cote înalte, cu contre acide şi dintr-o parte şi din alta a spectrului politic, cu mijloace din zona comediei burleşti, cu personaje politice noi, cu îndemnuri la revoltă, la nesupunere civică, cu imprecaţii dure la adresa liderilor mondiali urechiaţi mai rău ca unii delicvenţi. Milioane de spectatori români a putut urmării cu sufletul la gură, pe micile ecrane două spectacole de mare anvergură: unul care a durat două ore, oferit de echipa de teatru a parlamentului (având ca protagonist, pe post de clovn pe Ion Ghişe) din care a reieşit că guvernul şi toate organele ţării, au fost terorizate de un omuleţ cu puteri malefice, care fiind alungat din locuinţă, îşi avea sediul, pasager, într-un garaj, din care cauză a fost denumit “omul din garaj, ca să fie deosebit de “omul nou” creaţia, lui N. Ceauşescu Al doilea spectacol care a durat aproximativ zece zile la rand (şi se pare că va mai dura) a fost oferit de guvern, şi s-a întitulat Privatizarea Oltchim şi a avut, incontestabil, ca vedetă un actor de prim rang, în persoana teleastului D. D. pre numele lui întreg: Dan Diaconescu!
Sârguincios, harnic, Teatrul de Comedie a ieşit la rampă înaintea tuturor cu o premieră, “Zăpezile de altădată”, (de fapt o rămăşiţă a stagiuni trecute) o piesă a regretatului Dumitru Solomon (1932-2003) eseist, romancier, cronicar dramatic, dramaturg prolific, împătimit de teatru, redactor şef al defunctei reviste Teatru şi al revistei Teatru Azi, autor a multor piese scrise în anii comunismului, în care a încercat să se strecoare cu inteligenţă printre furcile caudine ale realismului socialist: Fata Morgana, Iluzia Optică, Transfer de Personalitate, Scene din viaţa unui bădăran, Arma Secretă a lui Arhimede, Socrate, Platon, Diogene Câinele, doar câteva dintre piesele care au făcut parte din repertoriul mai tuturor teatrelor din ţară…etc, iar după evenimentele din Decembrie 89: Repetabila scenă a balconului şi Ţara lui Abuliu au ţinut afişul multor stagiuni teatrale. Teatrul de Comedie i-a jucat dealungul anilor trei piese. Una dintre ele, în 1971, Fata Morgana, aparent o farsă pseudopoliţistă, de fapt o satiră la adresa practicilor “neprincipiale” la examenul de bacalauraiat, a fost prima victimă a noii orientări ideologice a lui N. Ceauşescu, spectacolul fiind interzis personal de mai marele diriguitor al culturii din vremea aceia, Dumitru Popescu, supra numit şi Dumnezeu. Alta, Ţara lui Abuliu, n-a avut success, având puţine reprezentaţii, deşi spectacolulul regizat de Mălăiele a fost premiat, la mai mai toate festivalurile posibile, …
Zăpezile de altădată, o comedie modestă, despre ce se putea vorbi şi reprezenta pe scenă în socetatea socialistă multilateral dezvoltată (cu două aplicuri anoste) s-a bucurat şi se bucură încă de atenţia teatrelor din ţară şi mai ales de cea a trupelor particulare, (datorită numărului mic de actori) a prilejuit regizorului M. Cornişteanu un excelent spectacol, iar actorilor teatrului de Comedie un regal actoricesc. … Pe scurt, timp de o oră şi ceva asistăm la o dramă atroce generată, nu de condiţiile mizere de viaţă, nu de creşterea îngrijorătoare a preţurilor, nu şomaj, nu de tăierea pensiilor sau a salariilor bugetarilor, nu de impozitele împovorătoare pe capul omului simplu, nu de adulter, nu de diferenţele politice de opinie, nu de o boală necruţătoare ci de…ţineţi-vă respiraţia, de un spectacol cu o piesă romantică de dragoste la care soţia unui cuplu a fost spectatoare, neînsoţită de soţ şi în consecinţă, când se reîntoarce acasă, nu are chef să doarmă, cum ar fi normal, cum o invită firesc, correct, soţul, având în vedere ora înaintată, ci are poftă să i se facă declaraţii de dragoste, ca atunci, altădată, când nu erau căsătoriţi, când se iubeau platonic şi când el, soţul actual, îi jura iubire şi credinţă veşnică. Dar cum soţul refuză să redevină subit romantic pentru că… îi este somn şi vrea să doarmă, apelează la un truc: Se dezbracă (doar pe jumătate, ceace altă dată nu ar fi fost posibil) şi telefonează maică-si, dând impresia că vorbeşte cu un prezumtiv iubit. Soţul însă (în pijama) excedat, insensibil, nervos, că nu este lăsat să… doarmă, scoală şi el din somn pe altcineva care nu este decât soacră-sa, plângândui-se că…nu este lăsat să… doarmă, şi în consecinţă anunţă că va părăsi domiciliul conjugal. Lucrurile se complică când cei doi încep să se fugărească prin scenă, soţia fiind nevoită să se refugieze…sub pat! În toiul tărăboiului intervine printr-un chepeng (aflat în podeaua scenei) un vecin extrem de nervos şi iritat că nu este lăsat să… doarmă. Lucrurile se complică paroxistic, lăsând spectatori cu respiraţia tăiată, atunci când apare la locuinţa soţilor în plină noapte, o statuie (care în primul act doar vorbea de pe un soclu pe care scria mare şi citeţ Dolphi) emiţând asemenea marilor filozofi, concluzii, sentinte, decrete despre dragoste, fericire, dispărând în final, tot aşa cum a apărut, (adică în culise) dând impresia publicului că asistă la un basm sau la o piesă cu subiect ştinţifico-fantastic Întradevăr Gabriela Popescu interpretează, până la urmă acest scheci (jucat pe vremuri până la saţietate de cuplul Stela Popescu- Arşinel) cu o varietate de mijloace artistice, cu un aplomb de mare comediană amintind de marile actriţe de altădată. Ce păcat că este întrebuinţată atât de puţin.
Este secondată cu success de restul distribuţiei din care se remarcă prin hazul neaşteptat, ca o bombă artizanală, Eugen Racoţi, amintind şi el de maestrul rolurilor mici, de altă dată, care a fost Mircea Constantinescu.
Aurora Leonte, cu ani în urmă o fermecătoare “Mireasă din tren” acum maturizată (imobilizată, undeva, deasupra) creionează cu surprinzătoare siguranţă scenică, în acelaşi timp o mamă sculată din somn şi o soacră îngrijorată de soarta căsniciei fiicei ei.
E. Grumăzescu în rolul statuii a fost o… stană, care, totuşi, vorbeşte.
Alexandru Pop a fost prea mult “Săndel” de la un canal periferic de televiziune, arătând prea puţin din autenticul talent pe care îl posedă.
Una peste alta regizorul, M. Cornişteanu, şi Teatrul de Comedie au dovedit că se poate face un costum cu care să poţi ieşi în lume şi dintr-o haină veche şi roasă pe la colţuri…în timp ce piesele cu “problemele timpului” mai aşteaptă, ca dramaturgi actuali să devină clasici.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
