sâmbătă, 5 aprilie 2014
sâmbătă, 22 martie 2014
Întâlnire neașteptată
Mă duceam cu mașina spre noul sediu al poliției din Pipera. La un moment dat în fața mea rula pe un scuter, sau motoretă cineva care semăna cu Titică Rucăreanu, deși avea pe cap casca respectivă pe care o poartă motocicliștii și nu I se vedea mustața. L-am clacsonat, l-am depășit și am tras pe dreapta. La fel a făcut și el. Am ieșit din mașină și m-am dus spre el. După ce și-a scos casca mi-am dat seama că nu greșisem. Era chiar Rucăreanu. Avea pantaloni de piele și bluzon așișderea, iar în mâini mănuși galbene, ca motocicliștii adevărați. L-am felicitat pentru achiziția scuterului.
- Nunu ee al memeu. E a lui Gigigi Didinică. La câțtigagat la o totombobolă. Dada nunu memerge cu el, didi mai multe momo cauze. Aare vertiti amețeli și nunu mai aaude bibine. Mi l-a dadat mie cacadou…aacucu mămă duduc în vizită la un pri pri amic, mi-a spus zâmbitor Titică, ca și cum ar fi fost într-un salon sau în holul unui teatru. Scu scuze, nunu popot sta mamai mumult. Susunt cu tataxiul.
- Ești cu scuterul nu cu taxiul l-am corectat eu.
- Susunt șiși cucu tataxiul. Uite-l colo. Tataxiul ăăla cacare s-a oopririt mamai încolo e cu mimine.
- Cum e cu tine dacă tu ești cu scuterul. Taxiul trebuie să fie cu altcineva.
– Taxiul e cucu mimine. L-am cocomamandat pepentru că nunu știu uunde e strada pri pri amicului lala care mămă duduc. Tataximetristul însă știe.
- Atunci de ce ai mai luat scuterul.
- Ca săsă am cuu ce să mămă into into revin aacasă.
- Cu taxiul ca acum.
– Acucum a venit, dar știu eu dadacă la noapte o săsă vină? M-am aasisigugurat că pot pleca când dodo rere vreau. Nunu îmi place săsă dedepind dede cicineva.
Un clacson lung și strident ne-a interupt conversația
- Scuscuze, trebuie să plec. Aapaparatul taxează.
A încălecat lent, fără să se grăbească și a dispărut într-un nor de fum.
- Nunu ee al memeu. E a lui Gigigi Didinică. La câțtigagat la o totombobolă. Dada nunu memerge cu el, didi mai multe momo cauze. Aare vertiti amețeli și nunu mai aaude bibine. Mi l-a dadat mie cacadou…aacucu mămă duduc în vizită la un pri pri amic, mi-a spus zâmbitor Titică, ca și cum ar fi fost într-un salon sau în holul unui teatru. Scu scuze, nunu popot sta mamai mumult. Susunt cu tataxiul.
- Ești cu scuterul nu cu taxiul l-am corectat eu.
- Susunt șiși cucu tataxiul. Uite-l colo. Tataxiul ăăla cacare s-a oopririt mamai încolo e cu mimine.
- Cum e cu tine dacă tu ești cu scuterul. Taxiul trebuie să fie cu altcineva.
– Taxiul e cucu mimine. L-am cocomamandat pepentru că nunu știu uunde e strada pri pri amicului lala care mămă duduc. Tataximetristul însă știe.
- Atunci de ce ai mai luat scuterul.
- Ca săsă am cuu ce să mămă into into revin aacasă.
- Cu taxiul ca acum.
– Acucum a venit, dar știu eu dadacă la noapte o săsă vină? M-am aasisigugurat că pot pleca când dodo rere vreau. Nunu îmi place săsă dedepind dede cicineva.
Un clacson lung și strident ne-a interupt conversația
- Scuscuze, trebuie să plec. Aapaparatul taxează.
A încălecat lent, fără să se grăbească și a dispărut într-un nor de fum.
luni, 17 martie 2014
vineri, 14 martie 2014
marți, 11 martie 2014
Un Hamlet particular
Un Hamlet particular
”Hamlet e un băiat căruia i-a murit tatăl”
Dem. Rădulescu- Bibanu
În lumea show busness-ului teatral s-a întâmplat o schimbare bruscă de atitudine, un reveriment benefic. După ce ani de zile majoritatea trupelor particulare, sau a înjghebărilor de acest fel, pentru a atrage publicul, au apelat insistent la comedii facile cu tentă sexuală sau cu aluzii, chiar din titlu la erotism și senzualitate (Sex drogs and rock and roll, Menage en trois) sau la un umor suburban (Moș Crăciun o jigodie), iată că o formațiune teatrală, particulară, atacă, nici mai mult, nici mai puțin, chiar vârful piramidei dramaturgiei universale: Hamlet de W. Shakespeare. Gest care nu poate fi decât de admirat.
Studiile și exegezele shakespeariene au totalizat de-a lungul timpului zeci de mii de pagini în mii de volume, iar figura complexă a prințului danez a fascinat atât lumea teatrului cât și ce-a universitar-intelectuală, ajungându-se chiar la ideia, sau teoria, că piesele declarate că ar fi aparținut lui William Shakespeare din ediția ”in folio” din 1623 n-ar fi putut fi scrise de cel care se numea W. Sh, un ins aparținând unei familii analfabete, un actor cu o instrucție sumară obținută într-o scoală dintr-o localitate agrară, situată la 70 de mile nord Londra, iar conform unor erudiți cercetători străini, dar și a românului Emil Lungeanu, care au emis ipoteza că cele trei duzini de capodopere dramatice nemuritoare, 154 sonete și a altor poeme narative…ar fi fost scrise de alți contemporani ai săi cum ar fi lordul Southampton, sau de filozoful Francis Bacon sau chiar de regina Elisabeta…(într-un film englez, Anonimous, cu tema asta, slugile contelui mai sus pomenit îl bat și-l schingiuesc pe amărâtul actor Shakespeare ca să admită că el a scris celebrele piese, de care autorul lor adevărat se dezminte) În ceace îl privește pe Hamlet, simplificând puțin lucrurile, se poate presupune că fiecare epocă a avut un Hamlet al său, care i-au reprezentat atât idealurile, gusturile dar mai ales aspirațiile. Unii comentatori îl asemuiesc în celebritate pe Hamlet, Monei Lisa, a lui Leonardo Da Vinci, iar replicile ”a fi sau a nu fi și au ajuns să fie cunoscute în România de azi chiar de copiii de grădință, iar alteori, au fost chiar parodiate prin sloganul; ”a lua sau a nu lua” (șpagă). Asta din cauza corupției de la vârf Dacă la început, au scris comentatorii, a fost Richard Burbage, primul interpret care l-a jucat sub deviza ”Vidicta Mihi” (cineva să mă răzbune), la modă, în teatrul elizabetan, ulterior Hamlet a fost de-alungul vremurilor pe rând romantic, baroc, realist, politic luând înfățișarea lui: Garrick, Kemble, Kean, Irving, Alex Moisi, Ernesto Rossi, Sarah Bernard (în travestii), când a lui Laurence Olivier, când a lui Richard Burton sau Smoktunovski (Gamlet), când a lui Mel Gibson într-un film a lui Zefirelli cu Glenn Clos în rolul Reginei. John Gielgud l-a interpretat în 6 montări diferite în prima jumătate a secolului trecut. Ultimul film Hamlet, aparține lui Keneth Branagh (1996) se petrece în rusia țaristă, durează 4 ore, are în distribuție nume mari ale filmului și a fost filmat la reședința lui W. Churchill.
Și românii s-au străduit să aibă un Hamlet al lor. E adevărat destul de târziu, dar au avut: Gr. Manolescu Aristide Demetrid, C. Nottara, Tony Bulandra, Dan Demetrescu la Craiova, (intra în scenă pe un cal) trei ”Hamleți” la București: G. Vraca, V. Valentineanu, G. Calboreanu în 1941, și alti doi mai târziu, Fory Eterle și Puiu Hulubei…Lista continuă cu Gh. Cozorici, Șt. Iordache, L. Azimioară (în cadru studențesc), I. Caramitru, Adrian Pintea, Marcel Iureș, Sorin Leoveanu, Daniel Badale, lista oprindu-se în anul de grație 2014 la Tudor Aaron Istodor… De asemenea Gilda Marinescu, Gina Patrichi, Valeria Seciu, Ileana Predescu, Oana Pellea au strălucit în rolul reginei Gertrude, iar Lucia Mureșan, Anda Caropol, Silvia Popovici, Mariana Buruiană, Ozana Oancea, Adriana Titieni, în cel al Ofeliei. I. Besoiu, Octavian Cotescu, Ilie Gheorghe, Anton Tauf, I. Pavlescu iau dat viață lui Polonius, iar Nic. Bălțățeanu, Alex Repan, Mihai Constantin, V. Rebenciug, C. Florescu, Dan Aștilean lui Claudius, iar Șt. Radov, C. Rauțchi, groparului, Amza Pellea, Andrei Ariditis lui Horațiu, Emil Hossu, Fl. Pitiș și Șt. Bănică jr, Radu Bânzaru lui Laertes. Marcel Iureș l-a jucat și pe Hamlet și pe Horațiu, iar I. Caramitru pe Hamlet în două montări (1963 și 1983,
Regizori: Soare Z. Soare, Dinu Cernescu, Vlad Mugur, Ion Olteanu, Liviu Ciulei, de două ori (la Arena Stage în și la Buc) Alex. Tocilescu, Tompa Gabor s-au luptat cu textul Shakesperian, având reușite certe.
Istorici literari atestă că prima traducere a piesei în românește a fost făcută, după un text german, la Brașov, de către Ioan Barac (1776-1848), numindu-se: Amlet, prințul de Dania, tragedie în cinci perdele. După Șakeșpeer. (rămasă în manuscris), iar primele spectacole au folosit traduceri după texte în limba franceză. De-abia în 1940 a apărut prima traducere din engleză datorată lui Dragoș Protopopescu, dar parțială. Maria Banuș, Ion Vinea au dat și ei o traducere aproximativă, semnată de Petru Dumitriu, dar în 1971 apare prima traducere integrală a textului shakesperian datorată unor angliști de marcă, Leon Levițchi și Dan Duțescu care au tălmăcit celebra replică ”a fi sau a nu fi” prin ”Ființă, neființă”, dar care n-a avut răsunet nici în rândurile teoriticienilor, teatrologilor, Shakesperiologilor, Hamletologilor, dar nici în straturile ”populației”. În 2010 editura Paralela 45 a tipărit Hamlet în traducerea Violetei Popa și a lui George Volceanov cuprinzând cele trei variante ale piesei, care se cunosc, descoperite în ultimele decenii: Q1: tipărită în 1601, care conține 2154 de versuri: Q2, publicată în 1602 cu 3674 de versuri și F3 publicată postum în 1623, în ediția ”in folio” care are 3535 de versuri ……
Spectacolul Hamlet produs de Artextract și Euteascult,, regizat de tânărul de 37 de ani, Marcel Țop, (se pare o nouă stea a regiei românești) student al profesorului Valeriu Moisescu, care are deja la activ 25 de spectacole realizate prin puzderia de trupe particulare, dar și un Hamlet la Atena, trebuie să o spun dintr-un început este un conglomerat, un fel de îngrămădire, de amestec de lucruri bune, cu lucruri mai puțin bune și lucruri care ar fi putut să lipsească, ca să nu spun jenate. În primul rând trebuie apreciată temeritatea de ataca un text profund și important al dramaturgiei universale pe care îl și traduce. Apoi, capacitatea de a aduna în jurul proiectului său actori de marcă, cu o mare experiență, extrem de potriviți rolurilor respective. Al treilea a demonstrat, dacă mai era nevoie, că piesa se poate juca cu puține elemente de decor, îndeplinind, fără să vrea, unul din dezideratele formale ale marelui regizor Grotowschi. Lucrurile mai puțin bune e că a ciopârțit piesa tăind multe scene, chiar una esențială, cu stafia, a scurtat altele (scena cu regina) și a extins enorm altele (cu groparul), iar celebrul monolog, a fi, sau a nu fi ,este spus cu totul nesemnificativ, Hamlet hălăduind prin sala de spectacol…În mod normal regizori caută să scurteze pe unde se poate, înghesuind, uneori piesa pe un singur făgaș (”Danemarca e o închisoare” sau ”E ceva putred în Danemarca”) , ceea ce Marcel Țop nu reușește în nici un fel, i nu proclamă nici o altă formulă
Cele ca să zic așa ”rele”, ar fi schimbarea sexul și identitatea unor personaje care deveniseră cu timpul emblematice, generând în jurul lor o anumită literatură: Rozencranz și Guildinstern, transformați în două feitișcane apetisante cu care se ”joacă” regele, chiar în prezența reginei, vrând să demostreze, probabil, că moravurile celor doi monarhi, erau destule de libere. Mai rămânea ca și regina să aibă ”jocuri” cu Reynaldo sau cu Osric… Sunt și alte inadvertențe, cum ar fi absența Ofeliei la scena teatru în teatru, învierea ei de mai târziu, total anapoda, sau brutalitatea cu care e tratată aceeași Ofelie de un Hamlet, absolvent al scolii de la Wittenberg. Poate era suficientă replica prin care o trimetea, după unii comentatori, la bordel.…
Tudor Aaron Istodor poate fi acceptat cu îngăduință un posibil Hamlet autentic. Are un facies chinuit de insomniac, frustrat, care poate dovedi și suferință și mai poate mima adecvat gândurile abisale care îi acaparează personajul și mai ales comportamentul isteriform de rudă săracă la masa stăpânului. Dar așa cum e costumat are un aspect de plebeu și o voce tubată care în regim mediu se poate asculta cu interes, dar în registru acut devine dificil de receptat. Desigur, în realitate un om cuprins de isterie avansată nu i se poate înțelege și recepta cuvintele. Dar aici suntem la teatru unde totul trece prin filtrul rațiuni. Ce păcat că atunci când ajung să interpreteze personaje care se manifestă vocal puternic tinerii actori nu au organul pregătit și de multe ori ineficient. Tudor Aaron Istodor are însă o calitate pe care nici un alt actor, în situația respectivă n-ar putea-o avea. E fiul interpretei rolului reginei și de multe ori, poate fără voia lui, în glasul și atitudinea sa, dincolo de revolta sinceră se strecoară un soi de timiditate necontrafăcută de copil părăsit de o mamă care și-a îndreptat atenția spre alți bărbați. Ce-a mai bună scenă, în ceea ce îl priveste dovedind, dacă mai era nevoie, că e un actor inteligent și înțelege profund ceea ce debitează, e însă scena cu actori, dar care regizoral din varii motive e ratată (și prima și a doua)…Majoritatea marilor actorilor români pe care i-am văzut de după 1950 s-au lovit de complexitatea rolului (personajului) pe care nu l-au putut epuiza nenumăratele lămuriri, adesea plauzibile, dar cel mai des ireconciliabile, miezul ființei sale rămânând un mister, deși realizările lor au fost minunate chiar excelente.
Claudius al lui Marius Bodochi, etichetat de Stafie, drepr o bestie incestoasă, este un personaj la fel de complex care asemenea lui Hamlet prețuiește din plin gândirea, dar care oscilează între rațiunea pură și înrobirea simțurilor, fiind când sceptic când hedonist, Bodochi ținând o cale de mijloc, refuzând efectele facile, retorice, jucând sincer ipostazele rolului și căutând un drum sinuos printre meandrele ori neclare, ori cețoase ale regizorului, dar, îmbrăcat total inadecvat de scenografi Adina Buzatu și Răzvan Ciobabu. O interpretare surprinzătoarre a rolul reginei o dă Maia Morgenstern în primele scene jucând în falset, dându-ne impresia că este o femeiușcă robită de pasiunea carnală a noului soț. Ulterior trecând la un ton mai adecvat încearcă, în scena cu Hamlet să refacă hadicapul, reușind doar parțial… Și Maia și Bodochi rezolvă în final cu succes partiturile rolurilor lor, fiind foarte potriviți din multe puncte de vedere dezvoltând cu siguranță o tehnică și o știință dramatică pe care au dobândit-o de-a lungul nenumăratelor roluri pe care le-au ”străbătut” cu succes, dar desigur mai au loc. Maia mi s-a părut obosită. E adevărat, în ziua respectivă actrița dimineață a fost la TV, iar la ora 18 a avut un spectacol în fața Teatrului Evreiesc, iar la ora 20, Hamlet. Poate e prea mult.
Viorel Păunescu se descurcă bine în pielea lu Polonius, construind cu succes multe din ipostazele rolului, ca și Andrei Runcanu în Laertes, spre deosebire de Cristina Mihăilescu, care deși e înviată de regizor, e mult prea ștersă. Dorin Andone în rolul groparului, este o revelație, care, deși e lăsat fără ajutorul lui, dar având la dispoziție un text gonflat dezvoltă cu o siguranță surprinzătoare un personaj mucalit, vorbăreț din cale afară, având în viscere stiința nativă a paradoxului, înnobilează scena cu un farmec inefabil în ciuda condițiilor scenice precare…Cu părere de rău, cu toate strădaniile mele n-am reușit să identific care din cele două Rosencrantze și Guildelsterne e Laura Cosoi a cărei prezență în spectacol era anunțată cu surle și trompete pe mai toate site-urile internet-ului și nici aportul ei artistic deoarece, ca să folosesc o veche sintagmă, nu era” în chestiune”.
Deși Marcel Țop folosește cu deosebit curaj multe din descoperirile spectacologice moderne, însă spectacolul său, cu regret o scriu, este la un nivel studențesc, când intențiile sunt copleșite de aspirații.
Dacă de-a lungul veacurior fiecare generație și-a pus în Hamlet idealurile, necazurile aspirațiile ei, ce se poate desprinde din cel a tânărului Marcel Țop, într-o vreme în care majoritatea actorilor trăiesc din salarii la limita sărăciei și când furăciunea și corupția au atinis cote alarmante, iar așa zisa democrație a devenit atât de fragilă că oricând o lovitură de stat ar fi posibilă. Răspunsul e: mai nimic!
Am fost la Esinore și la Stradford. Am fost chiar la cimitir și am văzut celebrul bust conroversat făcut în onoarea lui și am citit, și faimosul epitaf din biserica Sfânta Treime: ”Dragă prietene, pentru numele lui Dumnezeu / șterge praful de aici / binecuvântat fie cel ce va ocroti aceste oase / Și blestemat cel ce le va muta”, atribuit lui Shakespeare încă din secolul XVIII.
Helsingor sau Elsinor
Vis neliniștitor
ideal de actor
vis acaparator
de viață zdrobitor
măreț și înrobitor
- Ori Hamlet joc
Ori mai bine mor
Jură cu mult foc
fiecare tânăr actor
în ale artei începător
Doar unul are noroc
Să ajungă la soroc
și să-l pună la breloc…
Helsingor sau Elsinor
Vis de tânăr actor
Ideal mereu orbitor…
O dată în priviri mi te-ai ivit
Și-am rămas în veci dezamăgit…
20.02. 2014 Candid Stoica
”Hamlet e un băiat căruia i-a murit tatăl”
Dem. Rădulescu- Bibanu
În lumea show busness-ului teatral s-a întâmplat o schimbare bruscă de atitudine, un reveriment benefic. După ce ani de zile majoritatea trupelor particulare, sau a înjghebărilor de acest fel, pentru a atrage publicul, au apelat insistent la comedii facile cu tentă sexuală sau cu aluzii, chiar din titlu la erotism și senzualitate (Sex drogs and rock and roll, Menage en trois) sau la un umor suburban (Moș Crăciun o jigodie), iată că o formațiune teatrală, particulară, atacă, nici mai mult, nici mai puțin, chiar vârful piramidei dramaturgiei universale: Hamlet de W. Shakespeare. Gest care nu poate fi decât de admirat.
Studiile și exegezele shakespeariene au totalizat de-a lungul timpului zeci de mii de pagini în mii de volume, iar figura complexă a prințului danez a fascinat atât lumea teatrului cât și ce-a universitar-intelectuală, ajungându-se chiar la ideia, sau teoria, că piesele declarate că ar fi aparținut lui William Shakespeare din ediția ”in folio” din 1623 n-ar fi putut fi scrise de cel care se numea W. Sh, un ins aparținând unei familii analfabete, un actor cu o instrucție sumară obținută într-o scoală dintr-o localitate agrară, situată la 70 de mile nord Londra, iar conform unor erudiți cercetători străini, dar și a românului Emil Lungeanu, care au emis ipoteza că cele trei duzini de capodopere dramatice nemuritoare, 154 sonete și a altor poeme narative…ar fi fost scrise de alți contemporani ai săi cum ar fi lordul Southampton, sau de filozoful Francis Bacon sau chiar de regina Elisabeta…(într-un film englez, Anonimous, cu tema asta, slugile contelui mai sus pomenit îl bat și-l schingiuesc pe amărâtul actor Shakespeare ca să admită că el a scris celebrele piese, de care autorul lor adevărat se dezminte) În ceace îl privește pe Hamlet, simplificând puțin lucrurile, se poate presupune că fiecare epocă a avut un Hamlet al său, care i-au reprezentat atât idealurile, gusturile dar mai ales aspirațiile. Unii comentatori îl asemuiesc în celebritate pe Hamlet, Monei Lisa, a lui Leonardo Da Vinci, iar replicile ”a fi sau a nu fi și au ajuns să fie cunoscute în România de azi chiar de copiii de grădință, iar alteori, au fost chiar parodiate prin sloganul; ”a lua sau a nu lua” (șpagă). Asta din cauza corupției de la vârf Dacă la început, au scris comentatorii, a fost Richard Burbage, primul interpret care l-a jucat sub deviza ”Vidicta Mihi” (cineva să mă răzbune), la modă, în teatrul elizabetan, ulterior Hamlet a fost de-alungul vremurilor pe rând romantic, baroc, realist, politic luând înfățișarea lui: Garrick, Kemble, Kean, Irving, Alex Moisi, Ernesto Rossi, Sarah Bernard (în travestii), când a lui Laurence Olivier, când a lui Richard Burton sau Smoktunovski (Gamlet), când a lui Mel Gibson într-un film a lui Zefirelli cu Glenn Clos în rolul Reginei. John Gielgud l-a interpretat în 6 montări diferite în prima jumătate a secolului trecut. Ultimul film Hamlet, aparține lui Keneth Branagh (1996) se petrece în rusia țaristă, durează 4 ore, are în distribuție nume mari ale filmului și a fost filmat la reședința lui W. Churchill.
Și românii s-au străduit să aibă un Hamlet al lor. E adevărat destul de târziu, dar au avut: Gr. Manolescu Aristide Demetrid, C. Nottara, Tony Bulandra, Dan Demetrescu la Craiova, (intra în scenă pe un cal) trei ”Hamleți” la București: G. Vraca, V. Valentineanu, G. Calboreanu în 1941, și alti doi mai târziu, Fory Eterle și Puiu Hulubei…Lista continuă cu Gh. Cozorici, Șt. Iordache, L. Azimioară (în cadru studențesc), I. Caramitru, Adrian Pintea, Marcel Iureș, Sorin Leoveanu, Daniel Badale, lista oprindu-se în anul de grație 2014 la Tudor Aaron Istodor… De asemenea Gilda Marinescu, Gina Patrichi, Valeria Seciu, Ileana Predescu, Oana Pellea au strălucit în rolul reginei Gertrude, iar Lucia Mureșan, Anda Caropol, Silvia Popovici, Mariana Buruiană, Ozana Oancea, Adriana Titieni, în cel al Ofeliei. I. Besoiu, Octavian Cotescu, Ilie Gheorghe, Anton Tauf, I. Pavlescu iau dat viață lui Polonius, iar Nic. Bălțățeanu, Alex Repan, Mihai Constantin, V. Rebenciug, C. Florescu, Dan Aștilean lui Claudius, iar Șt. Radov, C. Rauțchi, groparului, Amza Pellea, Andrei Ariditis lui Horațiu, Emil Hossu, Fl. Pitiș și Șt. Bănică jr, Radu Bânzaru lui Laertes. Marcel Iureș l-a jucat și pe Hamlet și pe Horațiu, iar I. Caramitru pe Hamlet în două montări (1963 și 1983,
Regizori: Soare Z. Soare, Dinu Cernescu, Vlad Mugur, Ion Olteanu, Liviu Ciulei, de două ori (la Arena Stage în și la Buc) Alex. Tocilescu, Tompa Gabor s-au luptat cu textul Shakesperian, având reușite certe.
Istorici literari atestă că prima traducere a piesei în românește a fost făcută, după un text german, la Brașov, de către Ioan Barac (1776-1848), numindu-se: Amlet, prințul de Dania, tragedie în cinci perdele. După Șakeșpeer. (rămasă în manuscris), iar primele spectacole au folosit traduceri după texte în limba franceză. De-abia în 1940 a apărut prima traducere din engleză datorată lui Dragoș Protopopescu, dar parțială. Maria Banuș, Ion Vinea au dat și ei o traducere aproximativă, semnată de Petru Dumitriu, dar în 1971 apare prima traducere integrală a textului shakesperian datorată unor angliști de marcă, Leon Levițchi și Dan Duțescu care au tălmăcit celebra replică ”a fi sau a nu fi” prin ”Ființă, neființă”, dar care n-a avut răsunet nici în rândurile teoriticienilor, teatrologilor, Shakesperiologilor, Hamletologilor, dar nici în straturile ”populației”. În 2010 editura Paralela 45 a tipărit Hamlet în traducerea Violetei Popa și a lui George Volceanov cuprinzând cele trei variante ale piesei, care se cunosc, descoperite în ultimele decenii: Q1: tipărită în 1601, care conține 2154 de versuri: Q2, publicată în 1602 cu 3674 de versuri și F3 publicată postum în 1623, în ediția ”in folio” care are 3535 de versuri ……
Spectacolul Hamlet produs de Artextract și Euteascult,, regizat de tânărul de 37 de ani, Marcel Țop, (se pare o nouă stea a regiei românești) student al profesorului Valeriu Moisescu, care are deja la activ 25 de spectacole realizate prin puzderia de trupe particulare, dar și un Hamlet la Atena, trebuie să o spun dintr-un început este un conglomerat, un fel de îngrămădire, de amestec de lucruri bune, cu lucruri mai puțin bune și lucruri care ar fi putut să lipsească, ca să nu spun jenate. În primul rând trebuie apreciată temeritatea de ataca un text profund și important al dramaturgiei universale pe care îl și traduce. Apoi, capacitatea de a aduna în jurul proiectului său actori de marcă, cu o mare experiență, extrem de potriviți rolurilor respective. Al treilea a demonstrat, dacă mai era nevoie, că piesa se poate juca cu puține elemente de decor, îndeplinind, fără să vrea, unul din dezideratele formale ale marelui regizor Grotowschi. Lucrurile mai puțin bune e că a ciopârțit piesa tăind multe scene, chiar una esențială, cu stafia, a scurtat altele (scena cu regina) și a extins enorm altele (cu groparul), iar celebrul monolog, a fi, sau a nu fi ,este spus cu totul nesemnificativ, Hamlet hălăduind prin sala de spectacol…În mod normal regizori caută să scurteze pe unde se poate, înghesuind, uneori piesa pe un singur făgaș (”Danemarca e o închisoare” sau ”E ceva putred în Danemarca”) , ceea ce Marcel Țop nu reușește în nici un fel, i nu proclamă nici o altă formulă
Cele ca să zic așa ”rele”, ar fi schimbarea sexul și identitatea unor personaje care deveniseră cu timpul emblematice, generând în jurul lor o anumită literatură: Rozencranz și Guildinstern, transformați în două feitișcane apetisante cu care se ”joacă” regele, chiar în prezența reginei, vrând să demostreze, probabil, că moravurile celor doi monarhi, erau destule de libere. Mai rămânea ca și regina să aibă ”jocuri” cu Reynaldo sau cu Osric… Sunt și alte inadvertențe, cum ar fi absența Ofeliei la scena teatru în teatru, învierea ei de mai târziu, total anapoda, sau brutalitatea cu care e tratată aceeași Ofelie de un Hamlet, absolvent al scolii de la Wittenberg. Poate era suficientă replica prin care o trimetea, după unii comentatori, la bordel.…
Tudor Aaron Istodor poate fi acceptat cu îngăduință un posibil Hamlet autentic. Are un facies chinuit de insomniac, frustrat, care poate dovedi și suferință și mai poate mima adecvat gândurile abisale care îi acaparează personajul și mai ales comportamentul isteriform de rudă săracă la masa stăpânului. Dar așa cum e costumat are un aspect de plebeu și o voce tubată care în regim mediu se poate asculta cu interes, dar în registru acut devine dificil de receptat. Desigur, în realitate un om cuprins de isterie avansată nu i se poate înțelege și recepta cuvintele. Dar aici suntem la teatru unde totul trece prin filtrul rațiuni. Ce păcat că atunci când ajung să interpreteze personaje care se manifestă vocal puternic tinerii actori nu au organul pregătit și de multe ori ineficient. Tudor Aaron Istodor are însă o calitate pe care nici un alt actor, în situația respectivă n-ar putea-o avea. E fiul interpretei rolului reginei și de multe ori, poate fără voia lui, în glasul și atitudinea sa, dincolo de revolta sinceră se strecoară un soi de timiditate necontrafăcută de copil părăsit de o mamă care și-a îndreptat atenția spre alți bărbați. Ce-a mai bună scenă, în ceea ce îl priveste dovedind, dacă mai era nevoie, că e un actor inteligent și înțelege profund ceea ce debitează, e însă scena cu actori, dar care regizoral din varii motive e ratată (și prima și a doua)…Majoritatea marilor actorilor români pe care i-am văzut de după 1950 s-au lovit de complexitatea rolului (personajului) pe care nu l-au putut epuiza nenumăratele lămuriri, adesea plauzibile, dar cel mai des ireconciliabile, miezul ființei sale rămânând un mister, deși realizările lor au fost minunate chiar excelente.
Claudius al lui Marius Bodochi, etichetat de Stafie, drepr o bestie incestoasă, este un personaj la fel de complex care asemenea lui Hamlet prețuiește din plin gândirea, dar care oscilează între rațiunea pură și înrobirea simțurilor, fiind când sceptic când hedonist, Bodochi ținând o cale de mijloc, refuzând efectele facile, retorice, jucând sincer ipostazele rolului și căutând un drum sinuos printre meandrele ori neclare, ori cețoase ale regizorului, dar, îmbrăcat total inadecvat de scenografi Adina Buzatu și Răzvan Ciobabu. O interpretare surprinzătoarre a rolul reginei o dă Maia Morgenstern în primele scene jucând în falset, dându-ne impresia că este o femeiușcă robită de pasiunea carnală a noului soț. Ulterior trecând la un ton mai adecvat încearcă, în scena cu Hamlet să refacă hadicapul, reușind doar parțial… Și Maia și Bodochi rezolvă în final cu succes partiturile rolurilor lor, fiind foarte potriviți din multe puncte de vedere dezvoltând cu siguranță o tehnică și o știință dramatică pe care au dobândit-o de-a lungul nenumăratelor roluri pe care le-au ”străbătut” cu succes, dar desigur mai au loc. Maia mi s-a părut obosită. E adevărat, în ziua respectivă actrița dimineață a fost la TV, iar la ora 18 a avut un spectacol în fața Teatrului Evreiesc, iar la ora 20, Hamlet. Poate e prea mult.
Viorel Păunescu se descurcă bine în pielea lu Polonius, construind cu succes multe din ipostazele rolului, ca și Andrei Runcanu în Laertes, spre deosebire de Cristina Mihăilescu, care deși e înviată de regizor, e mult prea ștersă. Dorin Andone în rolul groparului, este o revelație, care, deși e lăsat fără ajutorul lui, dar având la dispoziție un text gonflat dezvoltă cu o siguranță surprinzătoare un personaj mucalit, vorbăreț din cale afară, având în viscere stiința nativă a paradoxului, înnobilează scena cu un farmec inefabil în ciuda condițiilor scenice precare…Cu părere de rău, cu toate strădaniile mele n-am reușit să identific care din cele două Rosencrantze și Guildelsterne e Laura Cosoi a cărei prezență în spectacol era anunțată cu surle și trompete pe mai toate site-urile internet-ului și nici aportul ei artistic deoarece, ca să folosesc o veche sintagmă, nu era” în chestiune”.
Deși Marcel Țop folosește cu deosebit curaj multe din descoperirile spectacologice moderne, însă spectacolul său, cu regret o scriu, este la un nivel studențesc, când intențiile sunt copleșite de aspirații.
Dacă de-a lungul veacurior fiecare generație și-a pus în Hamlet idealurile, necazurile aspirațiile ei, ce se poate desprinde din cel a tânărului Marcel Țop, într-o vreme în care majoritatea actorilor trăiesc din salarii la limita sărăciei și când furăciunea și corupția au atinis cote alarmante, iar așa zisa democrație a devenit atât de fragilă că oricând o lovitură de stat ar fi posibilă. Răspunsul e: mai nimic!
Am fost la Esinore și la Stradford. Am fost chiar la cimitir și am văzut celebrul bust conroversat făcut în onoarea lui și am citit, și faimosul epitaf din biserica Sfânta Treime: ”Dragă prietene, pentru numele lui Dumnezeu / șterge praful de aici / binecuvântat fie cel ce va ocroti aceste oase / Și blestemat cel ce le va muta”, atribuit lui Shakespeare încă din secolul XVIII.
Helsingor sau Elsinor
Vis neliniștitor
ideal de actor
vis acaparator
de viață zdrobitor
măreț și înrobitor
- Ori Hamlet joc
Ori mai bine mor
Jură cu mult foc
fiecare tânăr actor
în ale artei începător
Doar unul are noroc
Să ajungă la soroc
și să-l pună la breloc…
Helsingor sau Elsinor
Vis de tânăr actor
Ideal mereu orbitor…
O dată în priviri mi te-ai ivit
Și-am rămas în veci dezamăgit…
20.02. 2014 Candid Stoica
miercuri, 5 martie 2014
+of+Afish+Report+49.jpg)
sâmbătă, 22 februarie 2014
vineri, 21 februarie 2014
LA GRANDE MAGIA
”La grande magia” sau cum arată gelozia… la Bulandra!
Un titlu teribil, făcut anume pentru a atrage spectatori, un autor cu o biografie fabuloasă, patron de teatru, senator pe viață, popular, excentric, cu o mare vogă în lumea teatrului, creatorul multor piese de mare succes de public internațional (Filomena Marturano, De pretore Vincenzo, Minciuna are picioare lungi, jucate și pe scenele din România) și a multor scenarii de filme (Neapoli, orașul milionarilor) saturate de realitățile Italiei postbelice, La grande magia, piesă scrisă în anul 1948, se prezintă ca un spectacol, destul de inegal, dar susținut din răsputeri de un excelent și puternic ansamblu, iată pe scurt, rezumativ, ce se poate spune despre autor, dar și despre spectacolul regizat de Elie Malka, un cunoscut regizor de talie europeană, a cărui premieră a avut loc la sfârșitul stagiunii trecute și reluat înainte de sfârșitul anului.
După un început întradevăr șocant pe care te aștepți să fie dezvoltat în aceiași manieră senzațională autorul o cam lasă mai moale, risipind rapid ceace câștigase prin neașteptat, îndreptându-si atenția spre fluctuațile, și șocurile ce poate produce în conștiința unui soț înșelat așa numită boală a Geloziei considerată de unii specialiști mai întâi o boală acută care cronicizată dă individului uman un comportament anormal, aberant, care poate, uneori, să ajungă până la crimă. Ea, gelozia, este universală și se poate instala cu succes și la femei și la bărbații de diferite naționalități, și rase, dar deși nu e contagioasă, poate produce efecte secundare cum ar fi bănuiala, suspiciunea sau invidia. Se pare că italienii au naționalizat așa zisa boală făcând din gelozie un fel de sentiment național, inventând chiar un termen specific pentru cel înșelat: ”cornuto”! Adică, în argou, ”încornoratul” A produs capodopere, cea mai cunoscută fiind piesa lui Shakespeare, Othelo. Martori oculari mărturisesc că suferințele gelosului, atât de genul masculin cât și de cel femenin sunt sfâșietoare ducând la pierderea rațiuni, drept pentru care medicii sfătuiesc pacienții să se lepede de ea cât mai repede posibil…
Eduardo de Filippo, (fiu al lui Eduardo Scarpeta) considerat de critici un demn discipol al lui Luigi Pirandello, construește de fapt o parabolă despre viaţă. Otto Marvuglio, un magician ambulant, prezentând o scamatorie într-un hotel de pe Riviera italiană, moment în care o face să dispară pe Marta, soţia lui Calogero di Spelta. În realitate, Marta profită de stratagemă pentru a fugi la Veneţia cu iubitul ei, magicianul, disimulând adulterul sub masca scamatoriei, a iluziei. Soţului înşelat îi rămâne alternativa fie să accepte adevărul crud, fie să se iluzioneze că soţia sa a fost victima unui act de magie şi că se va întoarce la el într-un viitor apropiat
"Eduardo de Filippo propune o călătorie presărată la tot pasul cu artificii prin care realitatea capătă contururi incerte, fugitive. Scopul nu e acela de a-l face pe spectator să creadă că nu există diferenţă între realitate şi iluzie, ci de a puncta tendinţa lumii contemporane de a fi nesigură cu privire la distincţia dintre real şi ficţional. Piesa sugerează că iluzia este în acelaşi timp o pavăză şi o capcană, îndemnând la reflecţie asupra farselor pe care suntem dispuşi să ni le jucăm nouă înşine pentru a evita confruntarea cu suferinţa", este prezentarea cu care secretariatul literar al Teatrului speră să atragă un public cât mai numeros, dar şi avizat, la spectacol. La Bulandra în sala de la Podul Isvor ale cărui foaiere au devenit un fel de sanctuar ca să nu scriu cavou, al celui care a fost marele regizor Liviu Ciulei, unul din reformatorii teatrului românesc postbelic făcându-lș prin spectacolele, sale să scape din chingile realismului socialist, dincolo de derularea exactă a spectacolulului se petrece un fenomen pe care spectatorul obișnuit însă nu-l poate percepe, poate mai interesant, mai captivant. Un spectacol în care toată trupa se luptă cu piesa, cu regizorul care de multe ori e absent, sau care uneori lipsește cu desâvârșire, cu textul de multe ori incomod care ar fi necesitat nenumărate reducții, cu autorul, care a răsucit piesa spre alte meleaguri, vorba poetului: ”Cine-i autorul care-a înfăptuit omorul în cinci acte cu sete, ca o crimă pe îndelete?”
Pe Virgil Ogășanu, l-am regăsit cu plăcere la vârsta compozițiilor. Acum, odată, cu trecerea timpului, nu mai este tânărul sclipitor din ”Leonce și Lena” sau din ”Răutăciosul Adolescent” , totuși sub noua carcasă a vârstei recunoști calitățile care a făcut din el unul din actorii cei mai interesanți ai generației sexagenare, dând viață cu detașare unui amărât de prestigitator care trebuie să trăiască din minciună, încercând să aducă o notă de humor într-o meserie care are ca țel să-i păcălească pe oameni prin ceace fiecare prestigitator numește cu mândrie: iscusința minții și nebăgarea de seamă a spectatorilor. A existat în România mai multe exemplare de asemenea scamatori: Iozefinii și Ovidiu Rene, care chiar dacă n-au atins marile performanțe ale iluștrilor magicieni Hudini, sau Coperfield și-au făcut cu brio meseria…mistificând cu talent publicul pe care l-au avut la dispoziție. (Am cunoscut fenomenul: în anii tinereții mele am făcut un fel de ucenicie pe lângă unul dintre acești magicieni, care își spuneau prestigitatori, fiindu-le, pentru puțin timp, partener, atât la televiziune cât și într-o baracă la Obor, dar microbul nefiind extrem de puternic nu m-a molipsit) Pe scena de la Podul Isvor al Teatrului Bulandra ii ține piept cu success lui Virgil Ogășanu într-un rol mult mai dificil excelentul, minunatul actor care este Răzvan Vasilescu, autorul a multor izbânzi scenice și filmice, care poate trezii gelozia multor confrați. Nu vreau să amintesc decât performanța sa din filmul unde joacă cu success de la egal la egal cu un star internațional de talia unui Armand Assante. L-am admirat și continui să-i admir performanțele surprinzătoare. Îi secondează pe cei doi, cu humor căutând cu tot dinadinsul calea performanței Adrian Ciobanu într-un rol de servitor și Gh. Ifrim într-un rol de polițist optuz. Restul distribuției, destul de numeroase, neavând roluri pe măsură își fac datoria încercând mici crochiuri de individualizare al măruntelor roluri: Camelia Maxim, o excelentă și modestă actriță (Zaira, soția magicianului), Valeria Ogășanu (madam Locascio, și Bogdana Darie (madam Zampo), două excelente bârfitoare, Mihai Bisericanu (Gervasio), Romeo Pop (Arthuro), Vlad Zamfirescu, des întâlnit pe scenele capitalei (Mariano), Radu Amzulescu (Gregorio), Anca Androne (soția lui Calogero), Simona Pop (Amalia) și punct. Felicitări tuturor pentru profesionalismul și modestia cu care se achită de micile roluri pe care le au de interpretat, dovedind încăodată că Teatrul Bulandra este un colectiv închegat capabil de reînoda vechile și marile lui performanțe.
07. 01. 2014
Un titlu teribil, făcut anume pentru a atrage spectatori, un autor cu o biografie fabuloasă, patron de teatru, senator pe viață, popular, excentric, cu o mare vogă în lumea teatrului, creatorul multor piese de mare succes de public internațional (Filomena Marturano, De pretore Vincenzo, Minciuna are picioare lungi, jucate și pe scenele din România) și a multor scenarii de filme (Neapoli, orașul milionarilor) saturate de realitățile Italiei postbelice, La grande magia, piesă scrisă în anul 1948, se prezintă ca un spectacol, destul de inegal, dar susținut din răsputeri de un excelent și puternic ansamblu, iată pe scurt, rezumativ, ce se poate spune despre autor, dar și despre spectacolul regizat de Elie Malka, un cunoscut regizor de talie europeană, a cărui premieră a avut loc la sfârșitul stagiunii trecute și reluat înainte de sfârșitul anului.
După un început întradevăr șocant pe care te aștepți să fie dezvoltat în aceiași manieră senzațională autorul o cam lasă mai moale, risipind rapid ceace câștigase prin neașteptat, îndreptându-si atenția spre fluctuațile, și șocurile ce poate produce în conștiința unui soț înșelat așa numită boală a Geloziei considerată de unii specialiști mai întâi o boală acută care cronicizată dă individului uman un comportament anormal, aberant, care poate, uneori, să ajungă până la crimă. Ea, gelozia, este universală și se poate instala cu succes și la femei și la bărbații de diferite naționalități, și rase, dar deși nu e contagioasă, poate produce efecte secundare cum ar fi bănuiala, suspiciunea sau invidia. Se pare că italienii au naționalizat așa zisa boală făcând din gelozie un fel de sentiment național, inventând chiar un termen specific pentru cel înșelat: ”cornuto”! Adică, în argou, ”încornoratul” A produs capodopere, cea mai cunoscută fiind piesa lui Shakespeare, Othelo. Martori oculari mărturisesc că suferințele gelosului, atât de genul masculin cât și de cel femenin sunt sfâșietoare ducând la pierderea rațiuni, drept pentru care medicii sfătuiesc pacienții să se lepede de ea cât mai repede posibil…
Eduardo de Filippo, (fiu al lui Eduardo Scarpeta) considerat de critici un demn discipol al lui Luigi Pirandello, construește de fapt o parabolă despre viaţă. Otto Marvuglio, un magician ambulant, prezentând o scamatorie într-un hotel de pe Riviera italiană, moment în care o face să dispară pe Marta, soţia lui Calogero di Spelta. În realitate, Marta profită de stratagemă pentru a fugi la Veneţia cu iubitul ei, magicianul, disimulând adulterul sub masca scamatoriei, a iluziei. Soţului înşelat îi rămâne alternativa fie să accepte adevărul crud, fie să se iluzioneze că soţia sa a fost victima unui act de magie şi că se va întoarce la el într-un viitor apropiat
"Eduardo de Filippo propune o călătorie presărată la tot pasul cu artificii prin care realitatea capătă contururi incerte, fugitive. Scopul nu e acela de a-l face pe spectator să creadă că nu există diferenţă între realitate şi iluzie, ci de a puncta tendinţa lumii contemporane de a fi nesigură cu privire la distincţia dintre real şi ficţional. Piesa sugerează că iluzia este în acelaşi timp o pavăză şi o capcană, îndemnând la reflecţie asupra farselor pe care suntem dispuşi să ni le jucăm nouă înşine pentru a evita confruntarea cu suferinţa", este prezentarea cu care secretariatul literar al Teatrului speră să atragă un public cât mai numeros, dar şi avizat, la spectacol. La Bulandra în sala de la Podul Isvor ale cărui foaiere au devenit un fel de sanctuar ca să nu scriu cavou, al celui care a fost marele regizor Liviu Ciulei, unul din reformatorii teatrului românesc postbelic făcându-lș prin spectacolele, sale să scape din chingile realismului socialist, dincolo de derularea exactă a spectacolulului se petrece un fenomen pe care spectatorul obișnuit însă nu-l poate percepe, poate mai interesant, mai captivant. Un spectacol în care toată trupa se luptă cu piesa, cu regizorul care de multe ori e absent, sau care uneori lipsește cu desâvârșire, cu textul de multe ori incomod care ar fi necesitat nenumărate reducții, cu autorul, care a răsucit piesa spre alte meleaguri, vorba poetului: ”Cine-i autorul care-a înfăptuit omorul în cinci acte cu sete, ca o crimă pe îndelete?”
Pe Virgil Ogășanu, l-am regăsit cu plăcere la vârsta compozițiilor. Acum, odată, cu trecerea timpului, nu mai este tânărul sclipitor din ”Leonce și Lena” sau din ”Răutăciosul Adolescent” , totuși sub noua carcasă a vârstei recunoști calitățile care a făcut din el unul din actorii cei mai interesanți ai generației sexagenare, dând viață cu detașare unui amărât de prestigitator care trebuie să trăiască din minciună, încercând să aducă o notă de humor într-o meserie care are ca țel să-i păcălească pe oameni prin ceace fiecare prestigitator numește cu mândrie: iscusința minții și nebăgarea de seamă a spectatorilor. A existat în România mai multe exemplare de asemenea scamatori: Iozefinii și Ovidiu Rene, care chiar dacă n-au atins marile performanțe ale iluștrilor magicieni Hudini, sau Coperfield și-au făcut cu brio meseria…mistificând cu talent publicul pe care l-au avut la dispoziție. (Am cunoscut fenomenul: în anii tinereții mele am făcut un fel de ucenicie pe lângă unul dintre acești magicieni, care își spuneau prestigitatori, fiindu-le, pentru puțin timp, partener, atât la televiziune cât și într-o baracă la Obor, dar microbul nefiind extrem de puternic nu m-a molipsit) Pe scena de la Podul Isvor al Teatrului Bulandra ii ține piept cu success lui Virgil Ogășanu într-un rol mult mai dificil excelentul, minunatul actor care este Răzvan Vasilescu, autorul a multor izbânzi scenice și filmice, care poate trezii gelozia multor confrați. Nu vreau să amintesc decât performanța sa din filmul unde joacă cu success de la egal la egal cu un star internațional de talia unui Armand Assante. L-am admirat și continui să-i admir performanțele surprinzătoare. Îi secondează pe cei doi, cu humor căutând cu tot dinadinsul calea performanței Adrian Ciobanu într-un rol de servitor și Gh. Ifrim într-un rol de polițist optuz. Restul distribuției, destul de numeroase, neavând roluri pe măsură își fac datoria încercând mici crochiuri de individualizare al măruntelor roluri: Camelia Maxim, o excelentă și modestă actriță (Zaira, soția magicianului), Valeria Ogășanu (madam Locascio, și Bogdana Darie (madam Zampo), două excelente bârfitoare, Mihai Bisericanu (Gervasio), Romeo Pop (Arthuro), Vlad Zamfirescu, des întâlnit pe scenele capitalei (Mariano), Radu Amzulescu (Gregorio), Anca Androne (soția lui Calogero), Simona Pop (Amalia) și punct. Felicitări tuturor pentru profesionalismul și modestia cu care se achită de micile roluri pe care le au de interpretat, dovedind încăodată că Teatrul Bulandra este un colectiv închegat capabil de reînoda vechile și marile lui performanțe.
07. 01. 2014
luni, 17 februarie 2014
Replici ale copiilor
Ce este răscoala?>Răscoala înseamnă, când părinții noștri nu găsesc bani și atunci răscolesc ca să găsească. (8 ani)
Ce este economia?
Economie înseamnă sa nu mai cheltuim din salariu, ca sa-l punem la banca. Cheltuim numai din ciubucul pe care ni-l da seful. (7 ani)
Ce sunt amprentele?
Amprentele e când punem mâna pe o clanta și rămân degetele acolo și le găsește poliția. (8 ani)
Ce este tristetea?
Tristețe înseamnă când un om vine la altul si bea mult. (7 ani)
Ce este respectul?
Respect înseamnă să te scoli si să stea babele pe scaun. (9 ani)
Ce înseamnă cuvântul "modern"?
Modern e când vezi ceva frumos și e scump și n-ai bani. (7 ani)
Cum rezistă pasările călatoare să zboare, zi si noapte, mii de kilometri?
Rândunicile când pleacă în țarile calde, pe drum se asează pe aripa
berzei și se odihnesc. Pasările când pleacă așa departe își iau mâncare la ele într-o sacoșe. Înainte de a zbura, mai stau o lună, două, să se odihnească. (7 ani)
Ce este economia?
Economie înseamnă sa nu mai cheltuim din salariu, ca sa-l punem la banca. Cheltuim numai din ciubucul pe care ni-l da seful. (7 ani)
Ce sunt amprentele?
Amprentele e când punem mâna pe o clanta și rămân degetele acolo și le găsește poliția. (8 ani)
Ce este tristetea?
Tristețe înseamnă când un om vine la altul si bea mult. (7 ani)
Ce este respectul?
Respect înseamnă să te scoli si să stea babele pe scaun. (9 ani)
Ce înseamnă cuvântul "modern"?
Modern e când vezi ceva frumos și e scump și n-ai bani. (7 ani)
Cum rezistă pasările călatoare să zboare, zi si noapte, mii de kilometri?
Rândunicile când pleacă în țarile calde, pe drum se asează pe aripa
berzei și se odihnesc. Pasările când pleacă așa departe își iau mâncare la ele într-o sacoșe. Înainte de a zbura, mai stau o lună, două, să se odihnească. (7 ani)
miercuri, 12 februarie 2014
Scrisoare preluată
Scrisoarea lui Dan Puric postată cu câtva timp în urmă a fost preluată de mine după ce a fost publicată în diverse ziare pe Internet
În atenţia d-nei Laura Georgescu,Preşedinte al C.N.A
Dragă doamnă,
Vă scriu, trebuie să recunosc, cu oarecare emoţie, nu din frică politică pentru funcţia importantă pe care o aveţi, ci din frică creştină că nici de data aceasta,probabil, n-o să mă înţelegeţi şi am să vă pierd pentru totdeauna. Şi atunci, totuşi, de ce vă scriu? Scriu cu nădejdea, tot creştină, vă rog să reţineţi, că, poate, vreun tânăr sau oricare alt român de calitate din ţara asta, citind această scrisoare, se va lămuri.
Ştiu că sunteţi foarte supărată pe mine pentru că am afirmat că, timp de 24 de ani, am fost şi suntem „conduşi“, mai bine zis distruşi politic, economic, cultural şi, mai ales sufleteşte, vă rog să reţineţi ultima dimensiune, dragă doamnă, care este foarte importantă pentru un simplu om, apoi pentru o ţară întreagă, de o „şleahtă de securişti mafioţi“! Trebuie să recunosc acum, privind cu detaşare în timp, că termenul „mafiot“, pe care l-am folosit, nu a fost foarte potrivit.
Mafia, de bine de rău, are codul ei, onoarea ei şi, mai ales, legile ei nescrise dar respectate.Cei care ne mutilează zi de zi, nu cunosc nicio lege, niciun cod. Sunt, în fond, nişte suflete chinuite. Ştiu că aţi afirmat, cu o oarecare undă de mândrie „patriotică“ că şi dumneavoastră faceţi parte din rândul lor. Personal, am fost cam zdruncinat fiindcă nu mă aşteptam la o asemenea „solidaritate“! Şi totuşi, doamnă, lasaţi-mă să vă reamintesc! Cei pe care îi susţineţi, cu care pesemne vreţi să vă confundaţi ideologic şi sufleteşte până la neantizare, au făcut multe lucruri, cum nu trebuie, în această ţară.
Au asasinat cu sânge rece oameni şi, mai ales tineri, ca lovitura de stat din 1989 să fie poleită cu sângele lor nevinovat şi declarată astfel Revoluţie. Apoi, s-au grăbit, ca nimeni alţii, să-şi prăduiască fără de niciun scrupul, propria ţară, s-o vândă, pe nimic străinilor. Cine sunt ei, dragă doamnă, v-aţi întrebat vreodată? De ce v-aţi alăturat lor? Ce v-a determinat? Da, ştiu că şi ei vorbesc româneşte dar nu sunt români, sunt „mutanţi ideologici“. Nu v-aţi prins? Şi ruşii, şi bulgarii, şi ungurii şi toţi cei care au cunoscut experimental communist au asemenea specimene.
Cum să dai în propria ţară? Ce suflet îţi trebuie să faci asta? V-aţi gândit vreodată că tinerii noştri, în aceşti ultimi ani, nu au avut şansa să înveţe niciodată istoria adevărată a acestui neam? Că ţăranul roman îşi bagă grâul în sobă ca să îl ardă, fiindcă nimeni nu i-l cumpără şi că azvârle laptele în apă, ca să-l bea pe cel de la supermarket? La pensionarii mutilaţi, deveniţi muribunzi , condamnaţi cu cinism la agonie socială? La tinerii dezorientaţi, descurajaţi, umiliţi şi cu zborul frânt, ce nu mai îndrăznesc să privească nici măcar cerul? La viitorul lor ucis, v-aţi gândit vreodată, doamnă? La bieţii oameni goniţi de sărăcie, obligaţi să fie sclavi pe „plantaţiile occidentale“, lăsându-şi copiii la bunici şi la rude? La numărul mare de sinucideri din rândul acestor mici nevinovaţi, făcute din disperarea singurătăţii? Da, dragă doamnă, gândiţi-vă şi la singurătatea tragică a acestui popor!
Mai înainte de a fi dimpreună şi deodată cu cei pe care îi apăraţi, şi cu mândrie vă prezentaţi că din rândurile lor faceţi parte, mai bine aţi încerca să faceţi un pas către cei mulţi, care suferă în tăcere, încă. Încă, dragă doamnă! Căci nu e departe ziua, când această tăcere se va transforma în furtună. Şi mă rog, ca furia ei să nu vă prindă! Se ridică poporul, dragă doamnă, şi dumneavoastră vă ocupaţi de amenzi? Spuneţi-le încet, docil, poate chiar în şoaptă, băieţilor care vă înconjoară şi votează în unanimitate, că vremea lor a trecut. Un duh nou cuprinde ţara, dragă doamnă, iar duhul acesta nu vă va recunoaşte. Iar ca lucrul acesta, să nu se întâmple, grăbiţi-vă! Începeţi cu un gest mic, nesemnificativ, minor în aparenţă.
Lăsaţi-i în pace pe tinerii jurnalişti, care spun adevărul! Ei sunt, în fond, dovadă că, organismul sănătos al ţării, există. Cât despre mine, uitaţi-mă! În schimb, vă rog din tot sufletul, nu uitaţi cele pe care vi le-am spus. Nu-i niciun pic de ură în ele, ci doar o panică de suflet creştin că, încă un om, se poate pierde.
Cu aleasă consideraţie, Dan Puric
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
