SPECTACOL DE FESTIVAL

Viena, Parisul, Roma, Berlinul, Praga îşi au festivalurile lor. Până şi Chişinăul îşi are festivalulurile sale. În acest context nu era posibil ca oraşul capitală a României, ţară UE să nu aibă festivalurile lui. Ca orice capitală europeană care se vrea respectată Bucureştiul şi-a făurit, şi-a desăvârşit, dealungul timpului, pe ale sale ca de exemplu cele culinare, ca al celui mai mare cârnat, a celei mai mari piţa, ale celei mai gustoase, mai amare beri, publicul bucureştean a fost pur şi simplu invadat de festivaluri artistice. Şi oraşele mai mici pentru a atrage turişti s-au molipsit de “festivalită” Luând exemplu străinătăţi, unde într-un mic sat din Campania, unde a murit filozoful Plotin, în cinstea celui care a descoperit că dincolo de Rău şi Bine nu există nimic, se organizează un festival al nimicului, la Pătârlagele există un festival al ţuicii, ceea ce în ultimă instanţă nu e deloc rău. E chiar benefic. Se testează atât calităţile nimicului cât şi cele ale tuici de prune.. Nici nu s-au stins bine ecourile festivalului filmului Anonimul, ale filmului Latino American, ale teatrului independent Undercloud, că deja s-au auzit primele acorduri majore ale festivalulul George Enescu-ajuns la 21-a ediţie- care de aproximativ două săptămâni a ocupat atenţia melomanilor cu concertele, expoziţiile, filmele şi manifestările sale extra muzicale din piaţa Palatului. Lăsând deoparte concertele de la Ateneul Român şi de la Sala Palatului, de care s-au ocupat şi se vor ocupa în continuare cronicari specializaţi, am să vorbesc (scriu) de un minunat şi original spectacol de teatru vizual, radiofonic, filmic, de fapt un scenariu cu titlul “Ce ştia oraşul” după piesa dramaturgului I. Valjan, “Ce ştia satul”, prezentat pe imensa scena metalică din Piaţa Palatului, construită pentru spectacole concert ale diverselor trupe de rock, hard rock şi eventual manele, care de data asta şi-a găsit o excelentă intrebuinţare pentru un spectacol amplu, polifonic. Ştiam piesa. Paricipasem la o înregistrare făcută cu ani în urmă de regizorul Dan Puican, în care citisem, înregistrasem, micul rol al lui Niculai, feciorul casei, iar protagoniştii au fost nimeni alţi decât Stela Popescu şi Alex. Arşinel, ajunşi printr-un ciudat mister, un fel de Stan şi Bran ai României. “Ce ştia satul” e o mică dramoletă (o piesă într-un act) petrecută între doi soţi într-un moment de criză: de fapt în urma divorţului care se pronunţase şi care urma să se transcrie şi în cadrul căreia soţul regizează o mică excrocherie ca să afle dacă a a fost întradevăr înşelat sau nu, gând care, asemeni celebrului personaj shakesperian, Othelo, simbol al geloziei feroce, îl torturează zi şi noapte. Desigur d-l Marinescu, personajul piesei nu atinge profunzimile eroului shakesperian, dar este, cum se poate spune, cam pe aproape, fiind până la urmă un fel de, nici prea profound, nici prea vesel, nici prea prea, nici foarte foarte, cum spune nenea Iancu Caragiale…fiind, ca tot românul obişnuit un fel de Mitică redivivus. Deşi ingenioasa smecherie, un truc simplu, copilăresc îi reuşeşete, până la urmă nu se poate bucura de rezultat pentru că descoperă, cu stupoare că a fost înşelat nu simplu ci vârtos şi a fost de râsul oraşului mult timp, ceea ce nu e un lucru de laudă pentru oricare bărbat care oricât ar fi de ghebos, sfrijit, chel, pitic, alcolic, bâlbâit, el are, totuşi, o părere extrem de favorabilă despre persoana sa, despre fiinţa sa unică, şi faptul de de a purta coarne, metaforic vorbind, îl consideră cel mai înjositor epitet pentru calitatea de bărbat, de mascul, de stâlp al casei, întemeietor de familie şi eventual de dinastie. George Mihăiţă interpretul d-lui Marinescu, ilustrează cu prisosinţă aceste ipostaze, creind, la faza asta de lectură, căci cei doi interpreţi de fapt citesc replicile, un personaj complex plin de resentimente, dar în acelaş timp mânat de dorinţa aprigă de a afla adevărul, pe care în străfundurile sufletului lui nu-l bănuie şi de fapt nici nu-l agreia în forma care i se dezvăluie în final. Parcurge toată gama de incertitudini de la simpla bănuială, la aflarea adevărului crud, până la împăcarea filozofică, care se traduce, de fapt, prin vorba devenită celebră a fiecărui om din România: Asta e! O observaţie de alt ordin, mai personal: Am jucat în multe spectacole alături de G. Mihăiţă, dar acum văzându-l pe scenă în actuala lui înfăţişare, cu părul alb, eu care îl văzusem, cu ani în urmă, şi îl admirasem în filmul lui Lucian Pintilie “Reconstituirea”, am avut o strângere de inimă, gândindu-mă, asemeni lui Bulă, că timpul trece peste toţi oameni vertiginos, fie actor, fie muzician sau simplu muncitor. Mergând cu argumentaţia până la capăt mărturisesc că acasă n-am avut curajul să mă uit în oglindă La fel Virginica Mirea, interpreta soţiei, stăpâneşte cu virtuozitate cele două ipostaze ale rolului: când femeia caldă, iubitoare, soţia atentă şi grijulie la toate dorinţele bărbatului iubit, adulat, dar şi înverşunarea, dezamăgirea, furia interioară pe care o arată în toate dezvăluirile pe care le face despre multiplul ei adulter. Ea joacă aceste destăinuiri cu sinceritate, cu o încărcătură dramatică copleşitoare, mai ales când vorbeşte de un amant pe care l-a iubit sincer, cât de sincer poate fi o femeie adulterină, dar şi cu un soi de detaşare care te face uneori să crezi că totul nu e decât o înscenare din partea ei, ca să-l necăjească pe cel ce i-a stat alături opt ani de zile, i-a făcut cafeaua dimineaţa, precum şi alte servituţi nocturne, i-a şters biroul de praf, i-a primit musafirii, şi că, la sfârşit, îi va spune că totul n-a fost, de fapt, decât o glumă… .Regizorul Mihai Lungeanu, schimbând nu numai titlui piesei, dar mutând şi locul de acţiune al ei, anume într-un local restaurant, pe care l-a umplut cu o figuraţie, formată din actori şi colaboratori ai Teatrului de Comedie, activă, atentă la discuţia celor doi soţi, la destăinuirile şi răbufnirile lor, la dezvăluirile, devoalările celor doi protagonişti, a realizat un spectacol complex, original, cu concursul mai multor arte pentru care merită multe, felicitări. I-aşi putea sugera că scenariul actual ar putea fi baza pentru un viitor film pe marele ecran sau Tv. Alături de ceilalţi interpreţi “actorul” Lungeanu a fost un bun povestitor, un inteligent dirijor, al ochestraţiei pusă în scenă de el, intervenind deseori pentru a corecta unel erori ale unor interpreţi, dar mai ales pentru a anuţa interludiile musicale ale o În concluzie am asistat într-o ţară a scenariilor improvizate că se poate face şi lucruri de calitate ca acest minunat, excelent moment festivalier lucrat cu îndrăzneală, fantezie şi mai ales cu talent. Nu pot încheia fără să copiez caseta tehnică a acestui inedit spectacol: Alături de protagonişti au evoluat: Delia Nartea, George Grigore, Alex Conovaru, Ana Maria Lazăr, Marius Drogeanu, Bogdan Ghiţulescu, au fost mult mai mulţi, dar spaţiul nu-mi permite să-I numesc pe toţi. Regia tehnică, Vasile Manta: regia de studio, Janina Dicu: regia muzicală, Stelică Muscalu, scenariu şi regia artistică, Mihai Lungeanu. P. S: I. Valjean pe adevăratul său nume Vasilescu Al. Ion (1881-1960) a fost magistrat şi autor dramatic, autor a mai multor piese jucate cu succes la Teatrul Naţional, dintre care una “Generaţie de sacrificiu”, o capodoperă, este foarte actuală actuală, azi, prezentând situaţii similare celor de astăzi, când tineri care nu-si găsesc de lucru îngroaşă rândurile şomerilor, fie emigrând, fie obligaţi, pentru a putea tră,i să facă munci sub capacităţile lor intelectuale. Dar managerii teatrelor actuale, speriaţi de virulenţa mesajului piesei, se fac că n-au auzit de ea.    23. 09. 2013