Înșirte mărgărite și Dan Puric

Invierea lui Nicolae Ceausescu

Articol publicat in premiera de LiterNet

National-ceausismul a fost acea exprimare ideologica ce i-a permis liderului Romaniei din perioada 1965-1989 sa se departeze de Uniunea Sovietica, pastrand, totusi, elementele de baza ale comunismului (varianta experimentala): partid unic, economie centralizata, cult al personalitatii liderului suprem, suprimarea libertatii de exprimare si de circulatie in afara tarii, cenzura culturala. Acest comunism cu fata mioritica si-a atins apogeul in anii ’80, generand, printre altele, ideea achitarii integrale a datoriei externe a statutului roman, idee ce a condus la niveluri de saracire si infometare a populatiei semnificativ mai avansate decat cele cu care s-au confruntat natiunile-vecine.

Doua dintre instrumentele prin care national-ceausismul a fost livrat in spatiul public au fost filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu si emisiunea tv duminicala „Cantarea Romaniei”. Ambele produse culturale glorificau natiunea romana prin intermediul voievozilor, domnitorilor si conducatorilor gen Burebista, Decebal, Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, Nicolae Ceausescu. Atat in versiune cinematografica, cat si formula de show-tv, istoria era prezentata ca un sirag de fapte musai eroice prestate de mereu-impecabilul, inocentul, smeritul, curajosul si inteleptul popor roman in frunte cu etern-genialii, exemplarii, dreptii sai sefi supremi. Realitatea, atat cat putea fi ea reconstituita din izvoarele istorice, era inlocuita cu legenda, liderii vremurilor trecute deveneau personaje mitologice, istoria isi parasea statutul de stiinta pentru a deveni o specie a genului epic inrudita cu basmul. Scopul final al acestei vaste operatiuni de mistificare a realitatii si de spalare a creielor a fost cultivarea cultului-personalitatii cuplului dictatorial Ceausescu.

Parte dintre cititorii acestor randuri isi amintesc, pesemne, de manifestarea publica ce insotea, anual, sarbatorirea Zilei Republicii. Pe 30 decembrie seara, televiziunea nationala transmitea un program similar Cantarii Romaniei in care felurite ansambluri artistice prestau in fata sotilor Ceausescu intr-un soi de ceremonial-alternativ la Craciunul ce abia trecuse. Punctul culminant era atins atunci cand un copil in varsta de 7-8 ani, intruchipand Noul An, rostea un colind omagial sub privirile zambitoare ale celor doi. In deplin acord cu anotimpul, uratori si urati erau costumati, deopotriva, in alb.

In deplin acord cu ceea urma sa se intample pe scena proaspat re-inauguratei Sali Mari a Teatrului National din Bucuresti pret de 3 ore si 8 minute (minus pauza de 20 de minute), imparatul si imparateasa si-au primit oaspetii, in prologul spectacolului „Insir’te margarite”, costumati in alb, inconjurati de fetele lor, costumate in alb. Cele cateva zeci de minute ale primului act marcheaza nu doar unul dintre cele catastrofale debuturi ale unei piese din istoria contemporana a teatrului romanesc, dar si renasterea, dupa peste 25 de ani, a „Cantarii Romaniei”. Dupa cum, cele 5 minute de dansuri populare din final re-aduc in actualitate „Tezaur folcloric”, o alta productie TV pregnanta a epocii ceausiste.

Tehnic vorbind, am serioase dubii daca inceputul si sfarsitul productiei „Insir’te margarite” se califica pentru ceea ce numim, adesea prea-generos, teatru. De pilda, autorul acestor randuri nu-si aminteste de vreo alta situatie in care cele vazute pe o scena sa devieze complet de la subiectul piesei, cum este cazul momentelor asa-zis comice intercalate in suita de dansuri gretos-kitschoase menite sa ilustreze nationalitatea variatilor petitori (o colectie de sabloane muzical-coregrafice potrivita, cel mult, pentru o serbare de gradinita emanand un patrunzator damf xenofob). Sau cum e cazul personajului feminin sezand in picioare la stanga imparatului (Constantin Dinulescu), avand in brate scenariul piesei, rostindu-i venerabilului actor, la deplina vedere, parte din replici.

In afara acestor momente de pierdere completa de sine a regizorului Dan Puric si a celor care au avizat prezentarea lor catre un public platitor de bilet, reprezentatia de marti, 19 aprilie, a oferit spectatorilor si o delicioasa gafa. Aiurit, pesemne, de aiureala de pe scena, unul dintre tehnicienii teatrului a facut in asa fel, incat, pret de cateva zeci de secunde, zona din ariergarda scenei unde dansatorii si actorii isi schimbau costumele, sa devina vizibila in intreaga-i, impudica, splendoare din cauza manuirii nefericite a unei cortine care avea rolul de a-i asigura intimitatea.

Debandada nu s-a  limitat la atat:

• Coloana sonora asigurata de Alex Baisan inregistreaza dese momente cand volumul melodiilor inregistrate e brusc coborat pentru a face audibile replicile actorilor, pentru a fi apoi la fel de brusc crescut, intr-un du-te vino ce da o viguroasa senzatie de improvizatie, de carpire, de rezolvare pe moment a unor situatii neprevazute.
• Costumele Doinei Levintza, variind intre grandomanie si mediocritate, asigura un alt moment de comic involuntar in clipa intalnirii celor trei gineri ai fetelor de imparat. Doi dintre ei sunt costumati in regulamentare-vesminte nationale, in timp ce al treilea presteaza in blugi si tricou. De ce? D-aia!
• Indiferent de mesaj, de context, de semnificatie, actorii isi rostesc replicile cu fata indreptata spre public, cu voce puternica (cel mai adesea), tremuranda (atunci devine de la o chestie din amor) sau variind intre cele doua de mai sus (Puric). In ce priveste gestica, actorii au mari probleme in a-si purta bratele, alegand, cel mai adesea, sa si le imobilizeze intr-o pozitie bizara, facand un unghi incert cu suprafatele laterale ale torsului, ca pe niste accesorii perfect inutile.
• Light design-ul prestat de Alin Popa asigura numeroase momente comice: exista actori aflati in miscare (se alearga enorm, fara vreun rost) care isi incep monologul la lumina pentru a si-l sfarsi in bezna, exista situatii cand, din doua personaje statice aflate in dialog, unul e deplin vizibil, in timp ce celuilalt i se zareste doar silueta, dupa cum exista o psihanalizabila fobie de intuneric ce face ca scena sa nu se afle niciodata in intuneric deplin, permitandu-le, de exemplu, spectatorilor sa ii vada pe actori intre scene cum intra in spatiul de joc, isi cauta pozitia potrivita si se asaza solemn pentru clipa cand reflectoarele se vor aprinde la intreaga putere si tabloul urmator va incepe.

In ciuda acestei modalitati perfect originale de „a lipi” actele si scenele, spectacolul sufera teribil la capitolele coerenta si logica a actiunii, intrebari elementare de soiul „pe cine iubeste, totusi, Zmeul Zmeilor?”, „dar Sorina?”, „ce-si doreste exact-exact de la viata Vrajitoarea care oscileaza haotic intre fapte bune si fapte rele?”, „cum da Fat-Frumos de Ileana Cosanzeana si de unde pana unde destinul ne-vrajit al Sorinei e legat fix de Buzdugan-ul pe care l-a ales in stare de vraijire malefica?” negasindu-si, pana la urma, raspuns. Pesemne ca un fragment din caietul program e de natura sa lamureasca lucrurile:

„Am scris Insir’te margarite fara nici un plan dinainte stabilit, fara macar sa stiu despre ce va fi vorba. Fragmente disparate, improvizatii, amestec de scene mitologice cu actualitati rustice. Eroii traiesc contemporani cu propria lor legenda. Nici o unitate. Nici macar continuitatea, care creeaza cel putin unitatea de atmosfera. Exact cum nu trebuie compusa o piesa de teatru.”

Marturisirea ii apartine dramaturgului Victor Eftimiu si povesteste geneza primara a scrierii textului. Preschimband „Am scris” in „Am regizat”, declaratia i-ar putea la fel de bine apartine lui Dan Puric. O cronica mai potrivita a spectacolului sau nici ca se putea.

Si totusi, dl Puric are un oarecare plan dinainte stabilit. E drept, nu despre spectacol in sine, nu despre cum se cuvine el construit pentru a semana macar a piesa de teatru, ci despre mesajul pe care e musai sa-l transmita si despre personajul pe care e musai sa-l puna in prim-plan. Asa dupa cum „Cantarea Romaniei” era menita sa proslaveasca ceausescul prin intermediul mitologiei national-istorice, tot asa „Insir’te margarite” e menit sa proslaveasca puricul prin intermediul mitologiei national-crestine.

Basmul cu voievozi lasa loc celui cu Feti-Frumosi, poporul roman ramane pe loc (si atunci, si acum, pur, bland, suprem), liderul politic e substituit de cel spiritual. Puric se distribuie pe sine intr-un rol aparent secundar si apriori negativ. Obiceiul nu e strain de metodele lui Sergiu Nicolaescu, omologul sau din zona cinematografiei. Asemenea Sergiu-lui, Puric are grija sa-si scrie un rol de personaj surghiunit pe nedrept, de rebel neinteles, de periferic pe care majoritatea tampa nu e in stare sa il priceapa. In plus fata de Nicolaescu, in acord cu mesajul sau mesianic, D.P. isi confera o aura de martir. Se obtine, astfel, un ghiveci national-crestin-purician de toata greata. Pe muzica de Gheorghe Zamfir („romanul absolut”, dupa cum il caracterizeaza Puric in acelasi caiet-program). Mesajul popularizat pana la indigestie in zecile de conferinte publice din anii de pe urma, in suita de carti, in seria de tv-aparitii e acum preluat in toata splendoarea sa smintita de cea mai mare scena de teatru!

Cum e posibil? Cum e posibil ca in aprilie 2015 un eveniment precum re-deschiderea Salii Mari a ceea ce se pretinde a fi cel mai important teatru din Romania sa fie marcat de un spectacol de varietati, lipsit de orice valoare artistica, mustind, in schimb, de nationalism si xenofobie, cultivand in chip iresponsabil cultul-personalitatii unui concetatean ce se viseaza gúru al neamului? Cum e posibil ca Ion Caramitru, omul care anunta la TVR, pe 22 decembrie 1989, fuga dictatorului Ceausescu sa patroneze, la 25 de ani distanta, reinventarea „Cantarii Romaniei” si revigorarea „Tezaurului folcloric”? Cum e posibil ca din creatorul genialului „Toujours l’amour” pe nume Dan Puric sa nu mai ramana, peste ani, decat dansatorul de step cu acelasi nume? Cum e posibil ca Teatrul National din Bucuresti, care acum doua stagiuni omagia anul Caragiale prin cateva montari extraordinare („Napasta”, „Doua loturi”, „Conul Leonida fata cu reactiunea”), sa ajunga sa produca aceasta catastrofa rusinoasa?

Dupa plecarea lui Andrei Serban, TNB n-a mai fost niciodata reperul valoric al teatrului romanesc. Rare si cel mai adesea intamplatoare, „varfurile” ultimelor doua decenii au acoperit cu greu mediocritatea marii majoritati a spectacolelor produse de aceasta institutie. Si totusi, parca nicicand divortul intre entuziasmul masselor mobilizate inspre noile sali ale renovatei cladiri de catre exceptionala campanie de tv-marketing si valoarea ofertei culturale a Nationalului n-a fost mai adanc.

Faptul ca sute de oameni aplauda in picioare „Insir’te margarite” e cea mai proasta stire pe care un teatru o poate oferi societatii pe care se presupune ca e dator sa o educe si sa o cultive. Si este o insulta la adresa actorilor, regizorilor, coregrafilor, scenografilor, designer-ilor de lumina si sunet, compozitorilor, creatorilor de costume, autorilor de animatie si de proiectie video, tehnicienilor si directorilor de teatru care inteleg sa isi faca competent si onest meseria, in conditii financiare net inferioare, dar artistice si morale infinit superioare.

Cladirea TNB e de gasit in Piata Universitatii. Teatrul e in alta parte!

Teatrul National din Bucuresti
„Insir’te margarite”
Text: Victor Eftimiu
Regie: Dan Puric
Scenografie & Costume: Doina Levintza
Muzica originala: Gheorghe Zamfir
Light design: Alin PopaSound design: Alex Baisan
Coregrafie: Svetlana Zotina, Gabi Blodoi
Actori: Constantin Dinulescu, Maria Dinulescu, Dan Puric,
Carmen Ionescu, Lari Georgescu, Silviu Biris, Stefan Ruxanda
Irina Cojar, Amalia Ciolan, Afrodita Androne, Violeta Huluba