Un produs vandabil : Radu Beligan
+ mafia.
Titlul de mai sus mi-a fost inspirat de cei 800 de
spectatori care au umplut până la refuz sala Teatrului Tineretului din
București la spectacolul Leul Deșertului
al tinerei autoare Mona Radu (un nume predestinat pentru protagonist) interpretat
și regizat de Radu Beligan, încă în forță creatoare Afiliindu-și fără
sfială titlul unui film din 1981 cu Anthony Quinn în rolul principal și
implicit al eroului libian Omar Mukhtar, executat de regimul Musolini, Mona
Radu încropește o dramoleta axată în principal pe personalitatea maestrului
Radu Beligan și cu acest spectacol năpădește prin marile orașe ale României:
București, Bacău, Brașov, Botoșani Buzău, Constanța, Cluj, Craiova, Pitești, Reșița,
Râmnicu-Vâlcea, Sibiu, Suceava, Timișoara, Tulcea (suspendat) și din nou iar
București, prețul unui bilet costând între 60 și 100 de lei, într-un turneu
triumfal de încununare a carierei marelui om de teatru cu un personaj odios,
imoral corupt până în măduva oaselor de care Radu Beligan se achită cu mare
artă.
La București s-a emis chiar un
voucer. Dacă cumperi bilet la Leul deșertului ți se oferă în contra partidă un
bilet la Take Ianke și Cadâr și în loc de 150 de lei poți plăti doar 89 de lei,
dacă achiziționezi ambele bilete la cele două spectacole. În numai trei luni de
la premieră Leul Deșertului a încasat,
per total, potrivit publicației Ring,
suma de 1. 540.000 lei. Vechii nababi arghirofili ai
teatrului românesc Sică Alexandrescu și Aurel Baranga, de acolo de unde sunt
acum, ar putea deveni invidioși pentru asemenea lovitură teatrală. Revenind la tema spectacolului: dacă nu vrei
să deranjezi mafia din România, dar mai ales autoritățile devenind urâcios,
chiar indezirabil, tema corupției în România, atât de dureroasă, dar
și atât de roasă, de tocită, o transporți peste hotare, în ”iadul capitalist,
undeva în lume, eventual în America. Și atunci
totul devine nu bine și frumos, ci splendid. Nu se supără absolut nimeni. Nici
guvernul, nici președinția aceste instituții care deveniseră antagonice. Față de corosivele filme americane despre
mafie dramoleta Leul deșertului pare
o pișcătură de purice. Nu tu împușcături, nu tu lovituri ucigașe de cuțit, nu
nuduri lascive, nu tu demascări sau revoluții trucate, ci doar o nevinovată
apariție în furou a Maei Morgenștern și… replici și iar replici…din arsenalul
argoului autohton
Tema respectivă, a avut căutare și altă dată, sub alte auspicii: în 1952 în
plin a ceea ce s-a numit mai târziu, ”obsedantul deceniu” Teatrul Național juca
aproape săptămânal piesa a doi anonimi, C. Constantin și Adrian Rogoz, (ulterior
au dispărut din peisajul teatral), Marin
Rogers descoperă America al cărui personaj principal nu era altul decât
magnatul american John Pierpoint Morgan, jucat de marele actor N. Băltățeanu și
unde era încriminată în subsidiar, cu mânie proletară, societatea americană excesiv
de coruptă, societate cu care noi astăzi, printr-o acoladă sau spirală a
istoriei suntem parteneri în axa București- Washington- Berlin…. Pretextul dramatic propriu zis sau mărul
discordiei din ”Leul Deșertului” e cât se poate de simplu. Aproape ca al
tragediilor antice: un mare industriaș Nikolai Rodnin, are ambiția să repare o greșeală a sa: a construit
ilegal un lanț de locuințe pe un teren care aparține Îndienilor. În consecință,
având informații că prefectul a ținutului James Lyon, poreclit și Leul
deșertului o dorește pe nora sa, o
femeie cu un trecut cam deocheat, o roagă, mai bine zis o constrânge să se ”culce”
cu respectivul Leu, poreclit, nu se știe de ce, al Deșertului, care în urma
acestei ”plăceri” va fi obligat, deoarece urma să fie filmat cu o cameră
ascunsă, să obțină o lege, ca pe terenurile
respective să se poată construi fără restricți, devalizând pur și simplu populația respectivă
de un drept ce i se cuvenea legal. În urma acestui așa zis ”serviciu” pentru socrul
său… Ingrid (Maia Morgenstern) va avea mari foloase materiale. Nora nu stă mult pe gânduri și după o ”matură
gândire” se decide să-și ajute socrul
atacându-l, cum se zice, ”la baionetă” pe cel căruia i se spune Leul Deșertului.
Dar fapta, împreunarea (actul sexual) nu se
consumă pentru că în sufletul și inima d-nei Ingrid (nora respectivă) se
trezește o mare dragoste pentru preopinent, adică pentru așa zisul Leu al
deșertului care ”Leu” se dovedește în scena respectivă doar un bun vorbitor de
limba română adică, cu alte cuvinte cam …pisicuț! Bam-bam!
F Piesa,
care ar fi mai nimerit să se numească Pariul,
cu un conflict cu o asemenea miză, aruncă
spectatorul român într-un halou de neverosimilitate și perplexitate pe care îl
au mai toate piesele calchiate după dramele americane cu afaceriști veroși,
femei nevricoase bântuite de o nemiloasă
sexualitate sau consumatoare excesive de alcool
care au populat piesele lui Tennesse Williams (Un tramvai numit dorință)
sau longevivul serialul ”Dallas”, vizionat cu multă asiduitate și încrâncenare
de majoritatea telespectatoriilor autohtoni. Ce să facă în sitația respectivă bieții
actori când li se prezintă conta cost o atare ofertă? În starea de paupertate în care se
află, majoritatea, nu au la dispoziție decât două soluțiii. Să refuze, că acum se poate,
pierzând o oportunitate, probabil bine plătită, sau ca și altă dată, când sub
auspiciile partidului comunist erau obligați să
joace piese mincinoase despre iadul capitalist distrugător al
personalității umane, înfățișând în
contrast personalitatea imaculată a omului nou… …să-și pună talentul pe canavaua destul de subțire a piesei Monei
Radu…Și o fac cu vârf și îndesat speculând cu experiența și mai ales cu
talentul din dotare, bruma de adevăr sau replicile inteligente pe care, totuși
piesa Monei Radu le conține pe ici pe
colo …Maia Morgenstern (Ingrid) umple cu
personalitatea sa rolul unei femei frivole
avidă de putere cât încape, ca și alte personaje pe carea actrița le-a
mai întruchipat în varii spectacole (Medeea, Vizita Bătrânei domne, Profesiunea
d-nei Waren…) și pe care le-am comentat laudativ, așa că n-are nici un
impediment de a înterpreta cu temperamentul pe care-l deține încă o femeie,
volitivă. Mircea Rusu e un enigmatic ”Leu
al deșertului” care pare că se miră și el că se numește așa (Leu) și ca orice
capitalist rapace, cum se arăta în caricaturile din Scânteia și Pravda, râvnește
nu numai bani, avere, putere politică dar și…farmecele d-nei Ingrid, (Maia Morgenstern) care în
momentul declanșării ”conflictului trăiește amiabil cu fiul capitalistului Rodnin,
care la rândul său e gelos și o râvnește pe soția alcolică a leului deșertului…(Mircea
Constantinescu) dezvăluind un personaj
de o ”complexitate” aparte… Tania Popa
reface cu succes un rol de bețivă cizelat în cealaltă piesă a Monei Radu Lecția de Violoncel, obținând aplauze
la scenă deschisă cu o replică insolită…”o să ți-o sug” care, am informații că la Timișoara a produs consternare, dovedind că
publicul bucureștean nu e pudibond. De asemenea se obțin aplauze generoase de
mai multe ori când personajul Maei Morgenstern este numită…curvă…dovedind că
publicul din sală înțelege cuvântul respectiv în toată complexitatea lui, cuvânt
care n-a fost trecut în dicționare decât de curând, preferându-se cuvântul
prostituată. Mai există un personaj adiacent, o secretară
care suspină după fiul primului magnat și concubinul Ingridei, pe care încearcă să-l facă vizibil chiar cu un șarpe
viu pe umeri, Lamia Beligan …
Și cam atât ar fi dacă n-ar exista maestrul Radu
Beligan care deși nu el e leul deșertului, cum majoritatea spectatorilor pare a
fi crezut, cu minunata sa artă ne înfățișează cât se poate de succint traiectoria
unui posibil Schylock modern. Nu ne mai mirăm. Suntem doar consternați, până la
lacrimi că la vârsta venerabilă pe care o are s-a aruncat cu toată energia pe
care o posedă în această nouă aventură teatrală de dragul unei stele numite
…Mona, exemplificând pe viu îndemnul la iubire pe care-l propovăduiește de mai
mult timp pe toate canalele de informare publică. Întrarea sa în scenă este în același timp și misteriosă și șocantă, ca
un fel de deus ex machina din unele piese clasice: într-o lumină redusă, palidă
este adus, susținut, sprijinit, condus de două persoane care n-au nici o
legătură cu piesa. Unul pare a fi chiar autoarea. Ar fi putut fi doi servitori
ai personajului, dar nu sunt. ”Nu vom părăsi
acest loc până când nu vom ajunge fie la victorie, fie la martiriu. Nu ne vom preda:
vom învinge sau vom muri. Noi aparținem lui Dumnezeu și la
el ne vom întoarce” pare a spune, ca și altă dată eroul libian Omar Mukhtar,
făptura firavă, din ce în ce mai împuținată a maestrului Beligan. Dar te poți
întreba: dacă s-a vrut o piesă cu maestrul Beligan de ce nu au ales Shylock. De
la Ion Sârbu nici un alt actor român n-a mai îndrăznit să-l întruchipeze. De
asemenea mai exista în piesă minunatul personaj Porția, în care Maia Morgenstern se putea desfășura cu brio și
Nerissa, camerista Porției pentru Lamia și Antonio pentru Mircea Rusu…personaje
autentice, pline de sevă și adevăr. Iar Mona Radu putea să scrie o adaptare a
piesei ”Neguțătorul din Veneția”
Fermecat, încântat de jocul fascinant al
actorilor care se dăruiesc cu abnegație acestei piesuțe, mică cochetărie cu
dramaturgia, a uneui posibil talent, aproape că nici n-am observat că pe scenă
există decor și că este semnat profesionist de Imelda Manu…și costume semnate
de Dorin Negrău
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu