joi, 11 noiembrie 2010
Kuki și tăria sentimentelor
Ducându-mă spre Boema 133 l-am întâlnit pe d-l general Kuki în fața mașinii sale, un monstru, fără șenile (ceva de genul 4 ori 4) uitându-se intens la o pată mare și masivă, care semăna cu balegă, de pe parbrizul mașini sale, neințelegând cum de apăruse acolo.
- D-ta ai făcut asta l-a întrebat el pe un domn înalt și bine făcut, cam de aceiași vârstă cu el, care stătea lângă mașină.
- Da, răspuns cel întrebat, fără să fie constrâns de nimeni să facă această mărturisire, pentru că ai parcat într-un loc nereglementar și…
Dar n-a mai apucat să termine fraza că Kuki i-a aplicat o lovitură fulgerătoare la carotidă, făcândul pe bietul om să se îndoaie de mijloc și să alunece spre pământ
În momentul în care trupul celui lovit nu ajunsese încă la pământ și Kuki se pregătea să-i aplice o a doua lovitură, de la o fereastră a blocului din spate, s-a auzit un strigăt sfâșietor: ”Nu-l bate Kuki, e soțul meu” și o făptură de gen feminin a năvălit la locul crimei și în loc să-și ajute soțul prăbușit, la îmbrățișat pe violentul general, șoptindui languros: ”De 20 de ani te aștept, bestie!”
Încidentul s-a terminat cu o înfrațire a celor trei în local cu mai multe sticle de vin scump
- D-ta ai făcut asta l-a întrebat el pe un domn înalt și bine făcut, cam de aceiași vârstă cu el, care stătea lângă mașină.
- Da, răspuns cel întrebat, fără să fie constrâns de nimeni să facă această mărturisire, pentru că ai parcat într-un loc nereglementar și…
Dar n-a mai apucat să termine fraza că Kuki i-a aplicat o lovitură fulgerătoare la carotidă, făcândul pe bietul om să se îndoaie de mijloc și să alunece spre pământ
În momentul în care trupul celui lovit nu ajunsese încă la pământ și Kuki se pregătea să-i aplice o a doua lovitură, de la o fereastră a blocului din spate, s-a auzit un strigăt sfâșietor: ”Nu-l bate Kuki, e soțul meu” și o făptură de gen feminin a năvălit la locul crimei și în loc să-și ajute soțul prăbușit, la îmbrățișat pe violentul general, șoptindui languros: ”De 20 de ani te aștept, bestie!”
Încidentul s-a terminat cu o înfrațire a celor trei în local cu mai multe sticle de vin scump
miercuri, 10 noiembrie 2010
joi, 4 noiembrie 2010
La moartea unui actor
...Și George nu mai vine...De curând, a plecat dintre noi, anonim, un excelent actor, un animator al teatrului, un pasionat al scenei, un admirabil coleg, un om vesel şi inteligent...
A murit acasă, deşi, asemenea tuturor actorilor, ar fi vrut să închidă ochii pe scenă. Fiindcă a trăit, a muncit numai si numai pentru scenă, ca actor, ca regizor, comediograf, poet, prozator, iar teatrul nu numai că l-a pensionat, dar l-a tratat cu indiferenţă. Asta l-a mâhnit cel mai mult. Indiferenţa ucide la fel ca şi glonţul.
Într-o lume în care relaţiile şi banii sunt primordiale a avut naivitatea să creadă că se poate realiza prin forţe propri, doar prin puterea talentului. Şi talent avea cu carul. Acesta însă nu i-a adus nici premii, nici recunoaşterea oficială a regimului, pe care în adâncul sufletului îl detesta.
Dorea cu obstinaţie să aducă pe scenă adevărul, într-o lume sufocată de pocife. Căuta acele texte care ar fi putut arăta spectatorilor şi o altă faţă a oamenilor din România, care, de regulă, era în contradicţie cu propaganda oficială. În memoria
generaţiilor mai vârstnice au rămas de neşters spectacole ca Jan fiul lui Ion, Caractere (după Monciu Sudinschi), Maria Tănase...
A ajutat tineri actori de talent, care, mai târziu, când au ajuns în posturi de conducere, nu i-au răsplătit generozitatea. Cei care l-au cunoscut erau uimiţi de nemaipomenita lui vivacitate, de hazul şi inventivitatea debordantă, de capacitatea de a se dărui scenei cu toată fiinţa lui...
Gândindu-se la moarte, şi-o fi dorit, poate, să fie depus la teatrul pe care şi-a dat silinţa să-l înobileze cu arta sa. Dar n-a avut parte de aşa ceva. A fost depus undeva, la o biserică de cartier, apoi în sala de rugăciuni a crematoriului. Dar oriunde ar fi fost, pentru mulţi dintre noi, George Bănică rămâne o pasăre rară!
A murit acasă, deşi, asemenea tuturor actorilor, ar fi vrut să închidă ochii pe scenă. Fiindcă a trăit, a muncit numai si numai pentru scenă, ca actor, ca regizor, comediograf, poet, prozator, iar teatrul nu numai că l-a pensionat, dar l-a tratat cu indiferenţă. Asta l-a mâhnit cel mai mult. Indiferenţa ucide la fel ca şi glonţul.
Într-o lume în care relaţiile şi banii sunt primordiale a avut naivitatea să creadă că se poate realiza prin forţe propri, doar prin puterea talentului. Şi talent avea cu carul. Acesta însă nu i-a adus nici premii, nici recunoaşterea oficială a regimului, pe care în adâncul sufletului îl detesta.
Dorea cu obstinaţie să aducă pe scenă adevărul, într-o lume sufocată de pocife. Căuta acele texte care ar fi putut arăta spectatorilor şi o altă faţă a oamenilor din România, care, de regulă, era în contradicţie cu propaganda oficială. În memoria
generaţiilor mai vârstnice au rămas de neşters spectacole ca Jan fiul lui Ion, Caractere (după Monciu Sudinschi), Maria Tănase...
A ajutat tineri actori de talent, care, mai târziu, când au ajuns în posturi de conducere, nu i-au răsplătit generozitatea. Cei care l-au cunoscut erau uimiţi de nemaipomenita lui vivacitate, de hazul şi inventivitatea debordantă, de capacitatea de a se dărui scenei cu toată fiinţa lui...
Gândindu-se la moarte, şi-o fi dorit, poate, să fie depus la teatrul pe care şi-a dat silinţa să-l înobileze cu arta sa. Dar n-a avut parte de aşa ceva. A fost depus undeva, la o biserică de cartier, apoi în sala de rugăciuni a crematoriului. Dar oriunde ar fi fost, pentru mulţi dintre noi, George Bănică rămâne o pasăre rară!
Discuție la o repetiție
- Trebuie să fie un om nebun ca să scrie o carte de peste cinci sute de pagini, a exclamat un cunoscut regizor autor de spectacole mamut la mai multe teatre bucureștene, atunci când i-am oferit volumul meu de amintiri, Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei, unde în vreo sută de pagini, mă ocupam și de personalitatea lui funambulească.
- Dar cum se numește regizorul care face spectacole de peste patru ore, l-am întrebat
- Evident, sifilitic, mi-a răspuns promt cu sinceritatea-i cunoscută celebrul regizor.
- Dar cum se numește regizorul care face spectacole de peste patru ore, l-am întrebat
- Evident, sifilitic, mi-a răspuns promt cu sinceritatea-i cunoscută celebrul regizor.
sâmbătă, 9 octombrie 2010
duminică, 5 septembrie 2010
Animalele și banii
Și animalelor le plac banii ...
să existe, oare, corupție și în lumea lor?
Etichete:
animalele,
banii,
pisicuta albita
sâmbătă, 31 iulie 2010
Ghipsul lui Stănculescu
De curând s-a dat pe un canal TV filmul cu procesul Ceauşeştilor. Filmul cu care ne-au chinuit acum 20 de ani o noapte întreagă… Deşi acum era dublat în franceză şi titrat în limba romînă procesul s-a dovedit încă odată o catastrofă. Am avut aceeaşi impresie ca acum 20 de ani: am fost conduşi de două stafii (aşa arătau). Dar şi prestaţia complexului de judecată a fost de belea. Dezastruoasă. Nici în comedii nu ai obţine un efect mai mare ca apărătorul acuzatului să devină mai acuzator decât procurorul… Pe băncile observatorilor, atunci şterse acum se lăfăiau adevăraţi judecători: V. Măgureanu, G. Voican Voiculescu şi artizanul revoluţiei, omul cu piciorul în ghips, generalul Stănculescu, de data asta cu piciorul liber, teafăr, fără ghips… Am făcut şi eu, fără să generez o revoluţie şi un proces cu decizia dinainte stabilită, experienţa asta cu ghipsul şi ştiu ce greu e să stai două zile cu un picior sănătos învelit într-un ”aliaj” de ghips: În 1961 eram angajat la teatrul Ţăndărică, dar reuşisem la Institutul de Teatru şi eram decis să-l părăsesc când teatrul m-a solicitat insistent să plec într-un turneu în R. D. Germană. Era vacanţă, cursurile nu începuseră şi nu aveam de la cine să mă învoiesc. După multe discuţii, după multe sfâşieri lăuntrice am acceptat soluţia oferită de ”buni sfătuitori”, că altă soluţie nu am, decât să-mi rup un picior!!! (Cea care a avut îngenioasa idee a fost colega mea de atunci: Brânduşa Zaiţa-Silvestru. Fratele ei lucra la Salvare chiar la sectorul ghipsuri). Problema pe care o aveam era că lipseam tocmai când începeau cursurile şi dacă n-aveam o motivare legală era posibil să fiu eliminat. (Îmi era frică, mai precis)
Deci chiar în ziua plecări am fost ajutat să înscenez o cădere de pe scara unui tramvai (pe vremea aceea se mai putea călătorii pe scara vagoanelor de tramvai) chiar în apropierea spitalului de Urgenţă şi de urgenţă am fost transportat la sala de anvelopare cu ghips. O zi întreagă, până la plecarea trenului am stat cu piciorul fixat într-un…ghips de jos de la talpă şi până la bazin. (fratele Brânduşei a dat dovadă de exces de zel), iar când a plecat trenul am început să-l sparg, dar n-am reuşit de unul singur. M-au ajutat toţi cu ce aveau mai la îndemână, cuţite, furculiţe, foarfeci, tirbuşoane, deschizătoare de conserve, bricege, lame de ras, dar dacă nu venea conductorul cu un ciocan de spart ghiaţa, să lovească puternic şi să-mi elibereze piciorul şi acum cred că-l mai purtam. D-l general Stănculescu nu cred că a avut asemenea greutăţi deoarece a lucrat cu specialişti în dezinformare, care n-aveau voie de asemenea unelte. În orice caz eu îi mulţumesc pentru gestul său, că dacă nu-i urca el în elicopter pe Ceauşeşti poate şi astăzi îi aveam conducători.
Deci chiar în ziua plecări am fost ajutat să înscenez o cădere de pe scara unui tramvai (pe vremea aceea se mai putea călătorii pe scara vagoanelor de tramvai) chiar în apropierea spitalului de Urgenţă şi de urgenţă am fost transportat la sala de anvelopare cu ghips. O zi întreagă, până la plecarea trenului am stat cu piciorul fixat într-un…ghips de jos de la talpă şi până la bazin. (fratele Brânduşei a dat dovadă de exces de zel), iar când a plecat trenul am început să-l sparg, dar n-am reuşit de unul singur. M-au ajutat toţi cu ce aveau mai la îndemână, cuţite, furculiţe, foarfeci, tirbuşoane, deschizătoare de conserve, bricege, lame de ras, dar dacă nu venea conductorul cu un ciocan de spart ghiaţa, să lovească puternic şi să-mi elibereze piciorul şi acum cred că-l mai purtam. D-l general Stănculescu nu cred că a avut asemenea greutăţi deoarece a lucrat cu specialişti în dezinformare, care n-aveau voie de asemenea unelte. În orice caz eu îi mulţumesc pentru gestul său, că dacă nu-i urca el în elicopter pe Ceauşeşti poate şi astăzi îi aveam conducători.
Bibanu' şi învăţământul
Zilele trecute, văzând emisiunea Profesioniştii a d-nei Eugenia Vodă (în reluare), cu marele actor Dem Rădulescu, mi-am amintit că a fost o vreme când mai toată lumea îl ocolea că-i ieşise vorba că e tuberculos (boală contagioasă pe vremea aia) zvon pe care îl lansase chiar el, ca să scape cu faţa curată că întârziase la o repetiţie cu monştri sacri de la Naţional. (A inventat ca să nu scriu minţit că are o cavernă). Pentru că intuia că o întârziere se iartă dacă la bază are un motiv serios.
Păstrând proporţiile şi eu am folosit un cuvânt care la fel făcea ca lumea să se risipească numai la auzul lui…. Era în anul 1969, deabia fusesem angajat la Teatrul de Comedie şi deja repetam în piesa ”Comedia Întrebărilor”! Deşi epoca prolectultismului trecuse şi obsedantul deceniu era doar subiect de literatură totuşi mai existau temeri şi demagogia de partid era în floare
- Mâine la ora 9 dimineaţa te duci la operă, mi-a trasat sarcină Amza Pellea care era secretar de partid.
- Ce se cântă, l-am întrebat.
- Nu face pe prostul. Te duci la învăţâmântul de partid.
- La 10 e repetiţie.
- Le-am spus s-o puie la 11 când mort copt vei veni şi tu. Lucrul acesta e stabilit. Ai înţeles?
- De ce eu?
- De aia!
M-am dus, a fost distractiv, m-am întâlnit cu mulţi colegi, sârguincios am luat notiţe şi la unsprezece fix eram înapoi la teatru unde am avut surpriza să constat că toată distibuţia în păr mă aştepta.
- Aşa vrei să faci d-ta meseria asta, m-a luat în primire regizorul tehnic (un edec în vârstă) Aşa crezi d-ta că se face meseria asta făcând să te aştepte actori de mare valoare ca d-na Nineta, maeştrii Mircea Balaban, Mircea Constantinescu şi ceilalţi colegi ai d-tale? Cine te-a trimis pe d-ta acolo unde ai întârziat.
Instantaneu m-a podidit plânsul şi am fugit la toaletă. Acolo m-am întâlnit cu Amza.
- Sunt întrebat cine m-a trimis la Operă, i-am spus cu lacrimi în ochi.
- Dacă te mai întreabă răspunsul e simplu: Partidul!
Lămurit m-am întors în scenă.
- Nu vrei totuşi să ne spui cine te-a trimes pe d-ta acolo unde zici că ai fost, nu s-a lăst bătrînul regizor citind în ochii celorlalţi admiraţie.
- Vreţi să ştiţi neapărat, am îngăimat eu.
- Da, ca să nu cumva să rămânem neinformaţi
- Partidul, am spus eu după ce am tras aer în piept
În urmăroarele secunde scena s-a liberat, toţi fugind ca potârnichile.
De unde se poate trege concluzia că de multe ori nevoia te împinge la…neghiobii…
Păstrând proporţiile şi eu am folosit un cuvânt care la fel făcea ca lumea să se risipească numai la auzul lui…. Era în anul 1969, deabia fusesem angajat la Teatrul de Comedie şi deja repetam în piesa ”Comedia Întrebărilor”! Deşi epoca prolectultismului trecuse şi obsedantul deceniu era doar subiect de literatură totuşi mai existau temeri şi demagogia de partid era în floare
- Mâine la ora 9 dimineaţa te duci la operă, mi-a trasat sarcină Amza Pellea care era secretar de partid.
- Ce se cântă, l-am întrebat.
- Nu face pe prostul. Te duci la învăţâmântul de partid.
- La 10 e repetiţie.
- Le-am spus s-o puie la 11 când mort copt vei veni şi tu. Lucrul acesta e stabilit. Ai înţeles?
- De ce eu?
- De aia!
M-am dus, a fost distractiv, m-am întâlnit cu mulţi colegi, sârguincios am luat notiţe şi la unsprezece fix eram înapoi la teatru unde am avut surpriza să constat că toată distibuţia în păr mă aştepta.
- Aşa vrei să faci d-ta meseria asta, m-a luat în primire regizorul tehnic (un edec în vârstă) Aşa crezi d-ta că se face meseria asta făcând să te aştepte actori de mare valoare ca d-na Nineta, maeştrii Mircea Balaban, Mircea Constantinescu şi ceilalţi colegi ai d-tale? Cine te-a trimis pe d-ta acolo unde ai întârziat.
Instantaneu m-a podidit plânsul şi am fugit la toaletă. Acolo m-am întâlnit cu Amza.
- Sunt întrebat cine m-a trimis la Operă, i-am spus cu lacrimi în ochi.
- Dacă te mai întreabă răspunsul e simplu: Partidul!
Lămurit m-am întors în scenă.
- Nu vrei totuşi să ne spui cine te-a trimes pe d-ta acolo unde zici că ai fost, nu s-a lăst bătrînul regizor citind în ochii celorlalţi admiraţie.
- Vreţi să ştiţi neapărat, am îngăimat eu.
- Da, ca să nu cumva să rămânem neinformaţi
- Partidul, am spus eu după ce am tras aer în piept
În urmăroarele secunde scena s-a liberat, toţi fugind ca potârnichile.
De unde se poate trege concluzia că de multe ori nevoia te împinge la…neghiobii…
Etichete:
amza pellea,
bibanu,
Candid Stoica
sâmbătă, 12 iunie 2010
Să mă trăznească Dumnezeu dacă mint! Ascultând scandalurile şi acuzaţiile reciproce de corupţie din ultimele săptămâni îmi vine în minte o mărturisire a unui consilier din… opoziţie. Adrian Năstase nu mai era la putere. Ecourile scandalului Mugur Ciuvică se stinseseră şi la orizont apăreau primele semne ale afacerii Tamara. Chiar în perioada respectivă am fost invitaţi de consilier PSD să jucăm într-un orăşel din nordul ţări un spectacol. La final, după aplauze, trupa a fost invitată la un restaurat. Din întâmplare la masă am stat lângă un necunoscut care s-a recomandat vesel că e consilier din opoziţie.
- Cum este în opoziţie, după ce aţi fost la putere, l-am întrebat?.
- Am scăpat de multe griji. Să fii la putere e prosper, dar ai şi enorm de multe obligaţii…unele chiar nesuferite rău de tot
- Normal…trebuie să puneţi în practică ce aţi promis la alegeri…
- Asta-i o nimica toată…faci sau nu faci…dar sunt altele nasoale de tot…
Consilierul s-a uitat la mine, căutând să ghicească în ce parte a spectrului politic mă situez şi după ce s-a uitat în jur cu fereală, convingându-se că nu ne aude decât pereţi şi eventual minuscule microfoane instalate pe sub mese, cum citim că procedează pletora de servicii secrete finanţate de la bugetul de stat, mi-a spus: „Ce vă zic acum trebuie să-mi promiteţi că aicea va muri”…
Nebănuind deloc ce va urma, am dat din cap a aprobare
- Una din obligaţiile noastre era să trimitem lunar o valiză de bani…- Cui?
- Şefului cel mare…
- Şeful cui?
- Al partidului.. Să mă trăsnească Dumnezeu dacă mint. La fiecare sfârşit de lună pleca de aici spre Bucureşti un om cu o valiză plină de bani. Dacă întârziam dădea imediat telefon.
- Cine?
- Şeful ăl mare
- Şeful ăl mare, al cui?
- Al partidului
- Care partid?
- Ghiciţi…Ultima oară a durat cam mult până am colectat suma şi când a ajuns omul nostru cu valiza n-a mai găsit pe cel căruia i-o dădea întotdeauna în primire şi a fost preluat de altcineva, care la îndrumat spre o încăpere, unde a văzut ceva ce nu-i venea să creadă, ceva ce numai în basme se povesteşte: De la podea până la tavan erau teancuri cu bani. Bani şi iar bani…În devălmăşie…teancuri de bani unele peste alte…fără o ordine…fără să fie număraţi…fără să fie preluaţi de cineva, fără să primească o chitanţă. I s-a spus să descarce valiza şi să plece şi aşa a făcut…să mă trăsnească Dumnezeu dacă mint!
- Şi l-aţi crezut? - E un om cu stagiu vechi în partid, să-l trăsnească Dumnezeu dacă a minţit. Dar am impresia că nu mă credeţi. - Nici o iotă, i-am răspuns eu sincer. Să mă trăsnească Dumnezeu dacă mint..
marți, 8 iunie 2010
KUKI
Figura cea mai distinsă, cea mai bine întreţinută, mai arătoasă, mai prosperă a bungalovului Boema133 e KUKI. General de trei stele, aviator, urmaş al vestitului Agarici care a dat iama-n bolşevici, pensionat, deşi e încă tânăr, încă vivace, cu un sac de poveşti peticit prin toate colţurile, dar de neterminat din care zilnic curge un şuvoi de nestăvilit mai ceva ca în 1001 de nopţi sau Psaltirea lui Dosoftei. Fumează invariabil trabuc şi bea vin roşu din producţiile viei proprii şi umblă prin oraş cu un tanc din dotarea familiei care a participat la luptele glorioase ale socrului de la GuadalquivIr (tancul). Cunoaşte pe toată lumea personal, de la Iliescu (căruia îi spune “babacule”) la Tamara Buciuceanu. Lui Fory Eterle i-a dat lecţii de actorie, cu generalul Milea s-a bătut pe burtă, lui Gigi Dinică i-a zis boule inainte ca nebunaticul actor să i-o ia înainte, pe maestrul Beligan îl întreabă: Răducule cum te descurci cu sculele la vârsta ta, iar cu Caragiu s-a tras de şireturi şi în particular nu se sfia să-i zică Tomiţă. Lui Caramitru, machedon ca şi el, atunci când l-a invitat să-i vadă “Toţi fii lui”, i-a spus de la obraz: “Pino fă-te că joci teatru!” Numai mie îmi spune pe numele mic şi se laudă că m-a văzut jucând în tinereţe o piesa din care îşi aminteste doar că se numea, “Romeo şi Julita.” Mă bate prieteneşte pe umăr şi mă întreabă cine e x din cartea mea de amintiri căruia colegii îi zic, Molia. Dă asigurări tacite că Melina Mercouri ia ciugulit din palmă, că Marlin Monroe a vrut, de dragul lui, să se stabilească în România şi de aceia au asasinat-o, cine a asasinat-o, că Fidel Castro se lăuda la toată lumea că e amic şi colaborator cu el deşi nu e adevărat, că un mare industriaş în vremurile astea de criză a declarat că e prieten la cataramă cu el, iar rabinul din Buhuşi, deşi e e mort de aproape un secol i-a lăsat prin testament Talmudul
duminică, 6 iunie 2010
Boema133
De o vreme pârjolit de amintirea dureroasă a pierderi fiinţei dragi, mi-am găsit un refugiu într-un local modest, dar popular, populat cu oameni de seamă, fără a fi academicieni, miniştri sau senatori, modeşti, dar având conştiinţa proprii lor valori în valută…Localul se găseşte pe prelungirea căii Dacia, exact în faţa staţiei maşini 133, de unde şi-a luat o parte din nume, pentru că firma cocoţată sus de tot pe acoperiş stabileşte numele complect: Boema133! Aflat la joncţiunea mai multor influenţe, culturale e un loc unde iţi poţi odihnii creierul dacă ţi-a mai rămas, de agitaţia străzii şi de tumultul de neoprit al marilor cuceritori de averi. Este un loc unde încă se mai simte tacit sgomotul buldozelor care într-o noapte la ordinul expres şi oral al geniului carpatin, executat de obedienţii adolatori, care au măturat câteva case nevinovate deschizând o fantă mai largă prin care să poată trece în sens unic viitorii deputaţi şi senatori spre calea victoriei… lor Aici ravagiile crizei se observă după numărul sticlelor de bere consummate parcimonios de economic şi după feţele îngândurate ale mesenilor care privesc cu neîncredere ecranul plasmei televizor, instalat generos în mijlocul localului, unde guvernantul solitar anunţă că scroafa e moartă-n coteţ şi că românului i se va confisca şi ultimul bun pe care îl mai deţinea: punctual de pensie. Asta din simplu motiv că n-a fost atent în ce urnă a băgat botul, pardon, votul. E poate ultimul aşezământ public în care fumatul nu e interzis şi consumatorii tigărilor de contrabandă cumpărate la preţ minim în mai toate pieţele din Bucureşti atent supraveghiate de poliţia română, pot savura în voie deliciile nicotinei… Localul e vecin cu faimoasa oficină de eliberare a paşapoartelor, unde încă se mai aud, de către cei care au urechi de auzit aşa ceva, suspinele celor care plângeau că nu mai pot trăi în raiul statului multilateral desvoltat şi cerşeau să intre în iadul capitalist care acum ne-a năpădit…Alături sunt 2 chioşcuri de ziare, adevărate foruri de cultură unde se vând tot ce se poate vinde în materie de maculatură culturală, printre care şi două cărţi ale unor faimoşi colegi deveniţi peste noapte autori de best-seluri cu coperţi lucioase, unde se pot citi însemnări fabulos de interesante, ca de exemplu când într-o zi o autoare (fata unui iubit actor) notează cu curaj: “Chestiii”, iar în altă zi: “Chestii cu trestii”, fulminante şi originale observaţii care nu mai pot fi găsite, nici dacă sunt căutate cu lumânarea, în niciun jurnal, carte de bucate sau volum de amintiri din copilărie… Localul este străjuit de două schelete melancolice a unor foste magazine prospere, acum paragini ale unor foste glorii apuse..Mai departe, la numai câteva zeci de metri se găseşte un focar al culturi române trecute prin faţa căruia trec sute mii de trecători dar nu intră decât decedaţii…Boema133 este un loc unde drumeţul, din mine, care după ce a parcurs anii grei ai socialismului victorios, i s-a părut că a găsit un refugiu de observator pasager… Clienţi, sunt oameni de treabă. şi cu un trecut dacă nu ireproşabil în schimb scuzabil şi bineînţeles recrutabili din foşti şi actuali gazetari, fosti si actuali informatori foşti şi actuali actori, dramaturgi în formare, reprezentanţi anonimi ai unor bresle scriitoriceşti, care aspiră în tăcere la notorietatea premiului Nobel precum şi al Oscarului pentru carii în dinţi, visători de pe domeniile nesfârşite al imaginaţiei precum şi foşti şi actuali bărbaţi, iar chenerii sunt oameni înadoritori care nu pretend neapărat bacşiş de cât în cazuri excepţionale şi nu se supără dacă nu primesc decât buna ziua…
Localul mai are un nume ante adios ca un susur de isvor : Boema, vrând să reamintească pesimiştilor, răuvăitorilor, bârfitorilor din toate clasele sociale, că boema nu moare chiar dacă s-a predat, atestată de mai multe broşurele care care circulă în regim de samizdat, dovedind, dacă mai era cazul, cum spune şi un vechi proverb Malgaş, şi anume că dacă e să se întâmple ceva atunci se întâmplă sigur. Incitat de farmecul nu atât virginal şi plurivalent al localului, cât mai ales de faptul că e central, îl frecventez nu cu asiduitate, dar cu tenacitate, nu mult, dar des, consumând o stică de bere Timişoreana recomandată de medical meu curant ca tratament pentru purgaţie, dar şi pentru simplu fapt că nu e vizitat de cerşetori, vânzători ambulanţi sau femei cu trecut glorios dar deochiate. Ajuns destul de cunoscut în local după aproape 50 de ani petrecuţi la scândurile scenei şi cam tot atât pe sticla televizoarelor datorită unui clip în care exclamam, “Hai să te repar”, care dându--mi iluzia notorietăţi, m-a convins că aşi avea capacitatea de scrie o serie de relatări de la faţa locului, care să poarte titlul global de: “Hai să te bag în 133!”
Localul mai are un nume ante adios ca un susur de isvor : Boema, vrând să reamintească pesimiştilor, răuvăitorilor, bârfitorilor din toate clasele sociale, că boema nu moare chiar dacă s-a predat, atestată de mai multe broşurele care care circulă în regim de samizdat, dovedind, dacă mai era cazul, cum spune şi un vechi proverb Malgaş, şi anume că dacă e să se întâmple ceva atunci se întâmplă sigur. Incitat de farmecul nu atât virginal şi plurivalent al localului, cât mai ales de faptul că e central, îl frecventez nu cu asiduitate, dar cu tenacitate, nu mult, dar des, consumând o stică de bere Timişoreana recomandată de medical meu curant ca tratament pentru purgaţie, dar şi pentru simplu fapt că nu e vizitat de cerşetori, vânzători ambulanţi sau femei cu trecut glorios dar deochiate. Ajuns destul de cunoscut în local după aproape 50 de ani petrecuţi la scândurile scenei şi cam tot atât pe sticla televizoarelor datorită unui clip în care exclamam, “Hai să te repar”, care dându--mi iluzia notorietăţi, m-a convins că aşi avea capacitatea de scrie o serie de relatări de la faţa locului, care să poarte titlul global de: “Hai să te bag în 133!”
Abonați-vă la:
Postări (Atom)






