candid Stoica

candid Stoica

sâmbătă, 20 iulie 2013

Florin Piersic

Un fenomen canicular: Florin Piersic.


(Cronică encomiastică)
Luni 24 Iunie ora 18: Erau 35 de grade la umbră şi eu mă îndreptam într-un modest Matiz, într-o stare de aprehensiune totală, cauzată de faptul că nu ştiam dacă voi găsi un loc de parcare, nefiind forţat să ajung în acest scop în comunele limitrofe… spre Teatrul Tineretului din cartierul cu acelaş nume, unde avea loc ultimul spectacol al stagiunii cu piesa scriitorului tunisian care trăieşte la Paris Eric Assoun, “Străin în noapte”, cum glăsuia reclama de pe internet, unde primisem o invitaţie din partea firmei “Bilete. Ro”. Înaintea şi în urma mea maşini elegante şi puternice: Toyota Corola şi Avensis, Renault Fluence (12.000 euro), Ford Mondeo şi Fiesta (13.000 de euro), Peugeot 306 (15.000 de euro), Chevrolet Orlando (17.000 de euro) Nisan Micra (11.000 de euro), Fiat Bravo (14.000 de euro), Dacia Duster (11. 000 euro), Opel Astra Facelift ( 15.850 euro) şi Opel Ampera (47500 euro) etc care se îndreptau spre aceeaşi ţintă. Din asfalt ieşeau aburi. Pomii, blocurile, chiar clădirea teatrului radiau ca nişte sobe. O clipă am stat la îndoială dacă nu cumva fac un act sinucigaş dacă intru în sală…
O cunoşteam. Jucasem cu luni în urmă în piesa Stăpânul Ciolanului, (o piesă despre corupţia actuală, cu doar un sfert din capacitatea săliii, peste 800 de locuri, care, acum, pe măsură ce timpul trecea, se umplea până la refuz cu studenţi şi studente, elevi şi eleve (deşi biletul costa 70 de lei), mame cu copii mici în braţe, bunici aduse de fi şi nepoţi iubitori, funcţionari
de la mai toate primăriile de sector, actriţe (Anca Pandrea, Magda Catone, Lamia Beligan), actori incognito, ziarişti ai puzderiei de jegoase foiţe de scandal, medici curanţi ai protagonistului, comercianţi şi investitori autohtoni sau străini (Pericle Gheorghiaş, vecinul meu de scaun, care după ce a cumpărat Fabrica de pâine Dâmboviţa, a demolat-o pentru alte scopuri),
top modele cât mai dezbrăcate (dar cu chiloţii necesari), unii din recenţii premianţi ai prestigioaselor premii ai Teatrului de Comedie, care absentaseră la distribuirea lor, zeci de cameramani de la mai toate canalele de televiziune, chiar şi eclesiastice, miniştrii mai mărunţei, actuali, foşti şi viitori, angrosişti cu aspect prosper şi funcţionari cu aspect de milogi, văduve neconsolate ale unor decedaţi celebri, cupluri matusalemice care doreau să-şi revigoreze relaţia, cocalari în căutare de noi aventuri, tinere dormice să-şi afişeze busturile şi posterioarele, personae uzate fizic dar cu visul tinereţii în priviri, care-l ştiau pe Florin de pe vremea lui Peer Gynt, coafeze, manichiuriste în căutare de clienţi statornici, posesori de pensii nesimţite, capabili să plătească 70 de lei pentru un bilet la 5 persoane, generali în civil, cărora li s-a mărit pensia, funcţionari de la bănci, care, fiind sărbătoarea Rusaliilor aveau zi liberă, dealeri de maşini second hand, paralitici în cărucioare, lume pestriţă, evantaie chinezeşti, lornioane şi ocheane, ochelari cu lentile progresive, telefoane mobile (Samsung Galaxi: 2543 lei), Chanel, Lancome, Givenchi, Guci, Yves Saint Laurent, Guerlain, Dior, Bulgari, Nina Rici, Paco Rabane, Prada, Versace, la discreţie, aer condiţionat abia adiind…Câteva clipe m-am gândit că dacă, cumva, se merge în ritmul ăsta şi se tot intră, vom fi nevoiţi să stăm doi pe un scaun… O bătrână octogenară căreia i s-a făcut rău, intrebată de ce a venit, a răspuns că de teamă că n-o să-l mai vadă în toamnă. - Crezi că n-o să-l mai apuci?
- Nu, el poate nu mai apucă să joace în toamnă
La ora 20.10 când peste toată sala, care mugea de bunăstare, bătea un vânt de nerăbdare, a apărut din culise protagonistul închinându-se, mirat de cât puhoi de lume e în sală…
(Avea dreptate să se închine: care actor n-ar fi făcut la fel.)
Apariţia protagonistului într-o splendidă haină albă, vestă, pantalon, cravată a electrizat pur şi simplu sala care l-a aplaudat frenetic, iar el trecând, modest, de la mirare la bucuria de a vedea atâţia prieteni şi-a început arta seducţiei publicului, iubindu-i… A salutat prezenţa în sală a actriţelor Magda Catone, Lamia Beligan şi Anca Pandrea pe care le iubeşte şi le transmite câte un sărut fierbinte şi colegial, mărturisind, că este, în acelaşi timp, profund indurerat de plecarea dintre cei vii a colegilor Irina Petrescu şi Şerban Ionescu, doi excelenţi şi unici artişti, în cinstea căroara va juca spectacolul din seara respectivă… După care a început să povestească avatarurile realizării acestui spectacol, care nu s-a numit aşa, ci “Les Montagnes Russes”, piesă pe care maestrul Beligan o văzuse la Paris la Teatrul lui Robert Houssein cu Alain Delon în rolul principal şi care i-a spus că numai el poate juca rolul respective, afirmaţie cu care el, Fl. Piersic, a fost de acord …dar mai ales despre lucrul cu maestrul Beligan şi partenera sa de atunci fermecătoarea Emilia Popescu, pe care a iubit-o şi o mai iubeşte încă, evident platonic şi collegial pentru minunatele ei calităţi şi regretă au trebuit să se despartă din cauză că aveau programe care se suprapuneau…A vorbit despre emoţia putenică pa care a simţit-o la premieră când a aflat că autorul este în sală…acest “titanic autor” care a scris sumedenie de superbe piese, ca şi asta pe care o va juca, care s-au bucurat de immense succese peste tot…şi a făcut un pas spre culise…pas înşelător deoarece s-a întors lent şi a rugat publicul să închidă telefoanele mobile pentru că n-ar mai vrea să mai păţească ce I s-a întâmplat odată când la un spectacol, cu mulţi invitaţi celebrii în faţa cărora ar fi vrut să facă prin jocul său, o bună impresie, când ajunsese la cel mai dramatic moment al piesei, atunci a sunat un mobil al unui spectator din rândul întâi. A simţit că nu poate merge mai departe şi a făcut o pauză sperând că spectatorul va închide rapid telefonul. Dar ţi-ai găsit! Spectatorul fermecat de jocul său aştepta ca el să meargă mai departe. Dar el nu mai putea să meargă mai departe. Şi telefonul suna, suna în disperare. Atunci, într-um moment de mare răscolire sufletească s-a dus la rampă şi i s-a adresat nefericitului spectator: “Răspunde odată,că eu nu mai pot să joc mai departe”. Dar spectatorul electrizat de turnura pe care o luase situaţia tăcea. Şi telefonul suna în continuare în neştire. Publicul neştiind ce se petrece era în extaz.
- Dă-mi mie telefonul să răspund eu, i s-a adresat el spectatorului…
Şi a povestit şi ce a vorbit cu cel care suna pe telefonul mobil…care nerecunoscînd vocea prietenului său la intrebat cine este - Florin Piersic, i-a răspuns: Florin Piersic!
- Bine, aşa te cheamă, dar cine mă-ta eşti, l-a întrebat necunoscutul de la celălalt capăt al firului invizibil…răspuns urmat de o cascadă de râsete . Şi când credeam că va ocupa cu povestirile lui tot spaţiul de timp în care trebuia să se desfăşoare acţiunea piesei, totuşi Florin s-a oprit. Era deja ora 20. 30!
A fost un moment unic. A fost o clipă, când m-am gândit că va renunţa la a mai juca piesa şi se va lăsa pradă amintirilor şi povestirilor…
Piesa ca piesa! O simplă melodramă în care el dezvoltă cu măiestrie capacitatea sa de seducţie asupra unei tinere invitate cu care vrea, printre povestiri şi alte vicleşuguri s-o facă să-i ceze şi care până la urmă se temină cu strigătul fericit al tinerei femei: “Tatăăăăă!!!”
Au urmat năvala de aplauze al publicului ridicat în picioare pe care el cu greu le-a potolit cu alt rând de povestiri şi alt rand de declaraţii de iubire adresate publicului urmate de alt moment unic: N-a mai avut forţă să mai povestească şi să facă alte declaraţii de iubire, deşi era vizibil că ar mai vrea…şi îmbrăţişând-o pe tânara şi excelenta actriţă, partenera care i-a suportat toate asalturile, dar si celebritatea - Medeea Marinescu- Florin s-a indreptat agale spre culise, dovedind publicului că este încă în vigoare…
Era ora 22. 30.Vorbise, fără pauză de la ora 20.10.
O performanţă!
Şi totuşi sub posibilităţile sale. Se povesteşte că altădată a vorbit patru ore cât dura drumul de la Constanţa la Bucureşti, povestindu-i colegului Eusebiu Ştefănescu isprăvile sale sentimentale Un campion al performanţei!
Un idol fermecător încă în viaţă!
P.S: Ar fi nedrept să termin cronica fără a adăuga ceva de lupta continuă a Medeei Marinescu de a face faţă cu profesionalism simpatiei publicului faţă de “monstrul sacru” de lângă ea.

N.A: Am scris în volumele mele de amintiri (“Acele lucruru aiuritoare ce se petrec în spatele scenei” şi “Culise 1990-2000”) pagini intregi despre eroul acestei seri, marele actor Florin Piersic, pe care după ce le-a citit, a obiectat că nu-s prea favorabile. Cred că actualele rânduri îl vor mulţumi.



(apărut în Viata medicală nr. 28)







STATUIA

Dracul m-a pus să trec de curând pe calea Victoriei şi să văd în scuarul din faţa Teatrului Odeon ceva ce cu multă bunăvoinţă s-ar putea numi statuie. M-am oprit. Puteam să trec mai departe, dar m-am oprit, nu mai m-aș fi oprit. M-am oprit ca să mă bucur că în faţa unui teatru a fost amplasat un monument al unui slujitor al Thaliei. Așa credeam. Dar apropiindu-mă am descoperit că pe soclul respectiv se afla un cap de bărbat total necunoscut. - Cin’ să fie, l-am auzit întrebându-se, pe un bătrânel care se învârtea în jurul monumentului. Parcă seamănă cu Mihăilescu-Brăila…

- Ăsta e Tănase toată ziua! şi-a dat cu părerea un rotofei negricios care se oprise și el la fel ca și mine. - Asta n-are nasu’ lu’ Tănase, că-i ieşise vorba: „după colţ apare un nas, hop şi Tănase dup’un ceas!”, l-a contrazis rapid bătrânelul.
- E Arşinel parşivel, şi-a dat cu părerea o tânără trecătoare. - Spanac! Unde-i Stela? Că ei sunt nedespărţiti! Ca şi Stan şi Bran. Adică lui să-i facă statuie lui şi pe ea s-o lase de izbelişte? nu se poate, a contrazis-o un bodyguard de la hotelul Majestic din apropiere
- E Bombonel toată ziua maică! s-a amestecat în vorbă o femeie între două vârste care strângea hârtii şi le aşeza într-un tomberon. Că are acasă la el o ghiotură de drăcii d’astea. Mi-a spus o vecină care-i face curăţenie’n casă!.
- Care casă că am auzit că are şase? s-a interesat bodyguardul.
- Dracu’să-l pieptene, poa’ să aibă şi o sută, că umblă vorba că e coios rău! Acum s-a dus vorba că nu-i mai ajugea ce casă avea şi şi-a luat o închisoare.
- N-ai înţeles: închisoarea l-a luat pe el
- Seamănă cu Năstase la figurat, s-a pronunţat cu glas de stentor un domn elegant care venea de la un meeting pentru avea o lozincă: „Ieşi afară javră ordinară”
- Adică cum seamănă la figurat, a cerut lămuriri bătrânelul.
- Adică la figură! l-a lămurit domnul elegant.
- Bag mâna-n foc că e Băsescu toată ziua! s-a repezit din nou rotofeiul negricios. E oţ mare! Le pune pe şestache. Azi una aici, în centru, mâine alta în Drumul Taberei, poimâne înca una în Balta Albă şi peste un an umple tot Bucureştii cu mutra lui zbanghie! nu s-a lăsat mai prejos rotofeiul negricios - Lăsaţi caterinca şi citiţi fraţilor ce scrie pe soclu, doar nu sunteţi analfabeţi! le-a strigat un tânăr suit pe o scară proptită de clădirea Teatrului Odeon
Ca la un semnal toţi ne-am bulucit să citim.
- Mustafa Kemal Ataturk, l-am auzit silabisind pe bătrânel. Ăsta a fost om mare la turci, mai ceva decât Tudor Vladimirescu şi Miron Cosma la un loc! - Uitaţi cum sta chestia, a continuat explicaţiile tânărul coborând de pe scară. Eu instalând telefoane în zonă am aflat că blocul din stânga a fost cumpărat de un barosan turc şi din stimă pentru domn’ Mustafa, a comandat ce se vede...Şi unde să o fi pus omu’ dacă nu în faţa casei lui?
- La Călugăreni trebuia s-o pună, ca să-şi amintească ce mamă de bătaie le-am tras noi românii!s-a răţoit la el bătrânelul
- Aoleu, doamne mânca-ţi-aş curul, peste ce pacoste dă om am dat, s-a jeluit rotofeiul negricios. Ce ai, domne, cu turcii, ce vrei dela ei? - Vreau să ne dea înnapoi, sabia lui Ştefan cel Mare, a sărit ca ars bătrânelul întreptându-se ameniţător spre cel ce devenise avocatul turcilor. - Hristosu’ şi mama ei dă viaţă, şi-a trântit de asfalt şapca rotofeiul negricios. Uitaţi-vă, mi s-a adresat mie, moartea îl caută pe acasă şi el vrea de la turci sabia lu’ Ştefan cel Mare! Păi, pă sărăcia asta sabie ne trebuie? Ce să facem cu ea? Poate doar să ne-o băgăm în cur! - Facem ce vrem, că e a noastră! s-a auzit o voce care venea dintr-un Cielo oprit lângă trotuar. Dacă o să le-nstrăinăm pe toate se duce de râpă ţărişoara asta! Cu ani în urmă ne-au luat sabia lui Ştefan cel Mare, ne-au şterpelit Basarabia şi Insula Şerpilor, mâine va venii rândul Ardealului, că străinii ăştia pe care voi îi pupaţi în cur şi le trageţi limbi de un cot, ne vor lua tot!
Ca la un semn toți ne-am întors spre locul de unde venea vocea - Că turcu’ a pus statuia aici e una, dar eu întreb cine i-a dat voie? Acum nu mai poţi trage un pârţ fără impozit la Primărie, a continuat aceeaşi voce din Cielo, aparţinând unui bărbat a cărui faţă era ascunsă de ochelari mari negri - E anarhie! am strigat toţi în cor... - Nu e anarhie, e mânărie! s-a auzit glasul subţirel al bătrânelului... - Nu ştiţi lozinca: Nihil sine şpaga?, s-a auzit iar glasul din Cielo, în timp ce demara în trombă stârnind înjurăturile trecătorilor de pe Calea Victoriei... De atâta agitaţie mi se uscase gura, aşa că am părăsit terenul de luptă şi am intrat în primul bufet din apropiere. Desigur, poate ar fi fost minunat, ca după o viaţă sbuciumată, în goana neostenită după himera gloriei, ar fi fost bine ca actorii să-şi găsească liniştea în încremenirea unei statui, mă gândeam eu cu tristeţe după primul pahar de bere...
După următoarele pahare am întrezărit o luminiţă: dacă i s-ar aduce la cunoştinţă barosanului că a existat un actor român de origine turcă cu numele de Hamdi Cerchez (D-zeu să-l odihnească!) căruia, dacă i-ar comanda şi lui o statuie, amplasând-o în partea dreaptă a scuarului, ar creea un echilibru atât arhitectonic cât şi etnic îndubitabil.
După alte pahare, în geamul bufetului mi-au apărut pentru câteva clipe chipurile mustrătoare ale lui Ştefan Bănica, Mihăilescu-Brăila, pe care i-am i-am iubit şi care ar merita cu prisosinţă câte o o statuie în acest loc.
- Ştiu fraţilor, le-am şoptit eu, ar trebui să mă leg cu lanţuri de soclul statuii ăsteia, şi în felul ăsta să pot obţine pentru voi o amărâtă de statuie ca să aveţi şi voi satisfacţia că nu v-aţi irosit viaţa în zadar, că lumea nu va uitat încă, dar după cum vedeţi acum turcul plăteşte şi românul se ploconeşte!

După ultimul pahar de la ultima sticlă pe care am băut-o, nu s-a mai întâmplat nimic. M-am dus acasă şi m-am culcat, gândindu-mă că pe sărăcia asta, ar fi greu să cumpăr lanţuri, dracu ştie cât or costa şi totul ar fi în zadar. Cu statuie sau fară statuie tot săraci....murim..

(Apărut în Almanahul Cervantes)



duminică, 7 iulie 2013

Cerere de iertare

In urmă cu patru ani a plecat de lângă mine, sufletul meu, Sara şi eu cum de mai trăiesc înca?. Imi vine să mă scuip, să mă manjesc cu noroi, să mă duc lângă ea, ori unde ar fi, să dau drumul la gaz...iubirea mea, fata mea scumpa...Azi iar ne-am întâlnit la cimitir...