candid Stoica

candid Stoica

duminică, 26 aprilie 2015

Înșirte mărgărite și Dan Puric



Invierea lui Nicolae Ceausescu

Articol publicat in premiera de LiterNet
National-ceausismul a fost acea exprimare ideologica ce i-a permis liderului Romaniei din perioada 1965-1989 sa se departeze de Uniunea Sovietica, pastrand, totusi, elementele de baza ale comunismului (varianta experimentala): partid unic, economie centralizata, cult al personalitatii liderului suprem, suprimarea libertatii de exprimare si de circulatie in afara tarii, cenzura culturala. Acest comunism cu fata mioritica si-a atins apogeul in anii ’80, generand, printre altele, ideea achitarii integrale a datoriei externe a statutului roman, idee ce a condus la niveluri de saracire si infometare a populatiei semnificativ mai avansate decat cele cu care s-au confruntat natiunile-vecine.
Doua dintre instrumentele prin care national-ceausismul a fost livrat in spatiul public au fost filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu si emisiunea tv duminicala „Cantarea Romaniei”. Ambele produse culturale glorificau natiunea romana prin intermediul voievozilor, domnitorilor si conducatorilor gen Burebista, Decebal, Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, Nicolae Ceausescu. Atat in versiune cinematografica, cat si formula de show-tv, istoria era prezentata ca un sirag de fapte musai eroice prestate de mereu-impecabilul, inocentul, smeritul, curajosul si inteleptul popor roman in frunte cu etern-genialii, exemplarii, dreptii sai sefi supremi. Realitatea, atat cat putea fi ea reconstituita din izvoarele istorice, era inlocuita cu legenda, liderii vremurilor trecute deveneau personaje mitologice, istoria isi parasea statutul de stiinta pentru a deveni o specie a genului epic inrudita cu basmul. Scopul final al acestei vaste operatiuni de mistificare a realitatii si de spalare a creielor a fost cultivarea cultului-personalitatii cuplului dictatorial Ceausescu.
Parte dintre cititorii acestor randuri isi amintesc, pesemne, de manifestarea publica ce insotea, anual, sarbatorirea Zilei Republicii. Pe 30 decembrie seara, televiziunea nationala transmitea un program similar Cantarii Romaniei in care felurite ansambluri artistice prestau in fata sotilor Ceausescu intr-un soi de ceremonial-alternativ la Craciunul ce abia trecuse. Punctul culminant era atins atunci cand un copil in varsta de 7-8 ani, intruchipand Noul An, rostea un colind omagial sub privirile zambitoare ale celor doi. In deplin acord cu anotimpul, uratori si urati erau costumati, deopotriva, in alb.
In deplin acord cu ceea urma sa se intample pe scena proaspat re-inauguratei Sali Mari a Teatrului National din Bucuresti pret de 3 ore si 8 minute (minus pauza de 20 de minute), imparatul si imparateasa si-au primit oaspetii, in prologul spectacolului „Insir’te margarite”, costumati in alb, inconjurati de fetele lor, costumate in alb. Cele cateva zeci de minute ale primului act marcheaza nu doar unul dintre cele catastrofale debuturi ale unei piese din istoria contemporana a teatrului romanesc, dar si renasterea, dupa peste 25 de ani, a „Cantarii Romaniei”. Dupa cum, cele 5 minute de dansuri populare din final re-aduc in actualitate „Tezaur folcloric”, o alta productie TV pregnanta a epocii ceausiste.
Tehnic vorbind, am serioase dubii daca inceputul si sfarsitul productiei „Insir’te margarite” se califica pentru ceea ce numim, adesea prea-generos, teatru. De pilda, autorul acestor randuri nu-si aminteste de vreo alta situatie in care cele vazute pe o scena sa devieze complet de la subiectul piesei, cum este cazul momentelor asa-zis comice intercalate in suita de dansuri gretos-kitschoase menite sa ilustreze nationalitatea variatilor petitori (o colectie de sabloane muzical-coregrafice potrivita, cel mult, pentru o serbare de gradinita emanand un patrunzator damf xenofob). Sau cum e cazul personajului feminin sezand in picioare la stanga imparatului (Constantin Dinulescu), avand in brate scenariul piesei, rostindu-i venerabilului actor, la deplina vedere, parte din replici.
In afara acestor momente de pierdere completa de sine a regizorului Dan Puric si a celor care au avizat prezentarea lor catre un public platitor de bilet, reprezentatia de marti, 19 aprilie, a oferit spectatorilor si o delicioasa gafa. Aiurit, pesemne, de aiureala de pe scena, unul dintre tehnicienii teatrului a facut in asa fel, incat, pret de cateva zeci de secunde, zona din ariergarda scenei unde dansatorii si actorii isi schimbau costumele, sa devina vizibila in intreaga-i, impudica, splendoare din cauza manuirii nefericite a unei cortine care avea rolul de a-i asigura intimitatea.
Debandada nu s-a  limitat la atat:
  • Coloana sonora asigurata de Alex Baisan inregistreaza dese momente cand volumul melodiilor inregistrate e brusc coborat pentru a face audibile replicile actorilor, pentru a fi apoi la fel de brusc crescut, intr-un du-te vino ce da o viguroasa senzatie de improvizatie, de carpire, de rezolvare pe moment a unor situatii neprevazute.
  • Costumele Doinei Levintza, variind intre grandomanie si mediocritate, asigura un alt moment de comic involuntar in clipa intalnirii celor trei gineri ai fetelor de imparat. Doi dintre ei sunt costumati in regulamentare-vesminte nationale, in timp ce al treilea presteaza in blugi si tricou. De ce? D-aia!
  • Indiferent de mesaj, de context, de semnificatie, actorii isi rostesc replicile cu fata indreptata spre public, cu voce puternica (cel mai adesea), tremuranda (atunci devine de la o chestie din amor) sau variind intre cele doua de mai sus (Puric). In ce priveste gestica, actorii au mari probleme in a-si purta bratele, alegand, cel mai adesea, sa si le imobilizeze intr-o pozitie bizara, facand un unghi incert cu suprafatele laterale ale torsului, ca pe niste accesorii perfect inutile.
  • Light design-ul prestat de Alin Popa asigura numeroase momente comice: exista actori aflati in miscare (se alearga enorm, fara vreun rost) care isi incep monologul la lumina pentru a si-l sfarsi in bezna, exista situatii cand, din doua personaje statice aflate in dialog, unul e deplin vizibil, in timp ce celuilalt i se zareste doar silueta, dupa cum exista o psihanalizabila fobie de intuneric ce face ca scena sa nu se afle niciodata in intuneric deplin, permitandu-le, de exemplu, spectatorilor sa ii vada pe actori intre scene cum intra in spatiul de joc, isi cauta pozitia potrivita si se asaza solemn pentru clipa cand reflectoarele se vor aprinde la intreaga putere si tabloul urmator va incepe.
In ciuda acestei modalitati perfect originale de „a lipi” actele si scenele, spectacolul sufera teribil la capitolele coerenta si logica a actiunii, intrebari elementare de soiul „pe cine iubeste, totusi, Zmeul Zmeilor?”, „dar Sorina?”, „ce-si doreste exact-exact de la viata Vrajitoarea care oscileaza haotic intre fapte bune si fapte rele?”, „cum da Fat-Frumos de Ileana Cosanzeana si de unde pana unde destinul ne-vrajit al Sorinei e legat fix de Buzdugan-ul pe care l-a ales in stare de vraijire malefica?” negasindu-si, pana la urma, raspuns. Pesemne ca un fragment din caietul program e de natura sa lamureasca lucrurile:
„Am scris Insir’te margarite fara nici un plan dinainte stabilit, fara macar sa stiu despre ce va fi vorba. Fragmente disparate, improvizatii, amestec de scene mitologice cu actualitati rustice. Eroii traiesc contemporani cu propria lor legenda. Nici o unitate. Nici macar continuitatea, care creeaza cel putin unitatea de atmosfera. Exact cum nu trebuie compusa o piesa de teatru.”
Marturisirea ii apartine dramaturgului Victor Eftimiu si povesteste geneza primara a scrierii textului. Preschimband „Am scris” in „Am regizat”, declaratia i-ar putea la fel de bine apartine lui Dan Puric. O cronica mai potrivita a spectacolului sau nici ca se putea.
Si totusi, dl Puric are un oarecare plan dinainte stabilit. E drept, nu despre spectacol in sine, nu despre cum se cuvine el construit pentru a semana macar a piesa de teatru, ci despre mesajul pe care e musai sa-l transmita si despre personajul pe care e musai sa-l puna in prim-plan. Asa dupa cum „Cantarea Romaniei” era menita sa proslaveasca ceausescul prin intermediul mitologiei national-istorice, tot asa „Insir’te margarite” e menit sa proslaveasca puricul prin intermediul mitologiei national-crestine.
Basmul cu voievozi lasa loc celui cu Feti-Frumosi, poporul roman ramane pe loc (si atunci, si acum, pur, bland, suprem), liderul politic e substituit de cel spiritual. Puric se distribuie pe sine intr-un rol aparent secundar si apriori negativ. Obiceiul nu e strain de metodele lui Sergiu Nicolaescu, omologul sau din zona cinematografiei. Asemenea Sergiu-lui, Puric are grija sa-si scrie un rol de personaj surghiunit pe nedrept, de rebel neinteles, de periferic pe care majoritatea tampa nu e in stare sa il priceapa. In plus fata de Nicolaescu, in acord cu mesajul sau mesianic, D.P. isi confera o aura de martir. Se obtine, astfel, un ghiveci national-crestin-purician de toata greata. Pe muzica de Gheorghe Zamfir („romanul absolut”, dupa cum il caracterizeaza Puric in acelasi caiet-program). Mesajul popularizat pana la indigestie in zecile de conferinte publice din anii de pe urma, in suita de carti, in seria de tv-aparitii e acum preluat in toata splendoarea sa smintita de cea mai mare scena de teatru!
Cum e posibil? Cum e posibil ca in aprilie 2015 un eveniment precum re-deschiderea Salii Mari a ceea ce se pretinde a fi cel mai important teatru din Romania sa fie marcat de un spectacol de varietati, lipsit de orice valoare artistica, mustind, in schimb, de nationalism si xenofobie, cultivand in chip iresponsabil cultul-personalitatii unui concetatean ce se viseaza gúru al neamului? Cum e posibil ca Ion Caramitru, omul care anunta la TVR, pe 22 decembrie 1989, fuga dictatorului Ceausescu sa patroneze, la 25 de ani distanta, reinventarea „Cantarii Romaniei” si revigorarea „Tezaurului folcloric”? Cum e posibil ca din creatorul genialului „Toujours l’amour” pe nume Dan Puric sa nu mai ramana, peste ani, decat dansatorul de step cu acelasi nume? Cum e posibil ca Teatrul National din Bucuresti, care acum doua stagiuni omagia anul Caragiale prin cateva montari extraordinare („Napasta”, „Doua loturi”, „Conul Leonida fata cu reactiunea”), sa ajunga sa produca aceasta catastrofa rusinoasa?
Dupa plecarea lui Andrei Serban, TNB n-a mai fost niciodata reperul valoric al teatrului romanesc. Rare si cel mai adesea intamplatoare, „varfurile” ultimelor doua decenii au acoperit cu greu mediocritatea marii majoritati a spectacolelor produse de aceasta institutie. Si totusi, parca nicicand divortul intre entuziasmul masselor mobilizate inspre noile sali ale renovatei cladiri de catre exceptionala campanie de tv-marketing si valoarea ofertei culturale a Nationalului n-a fost mai adanc.
Faptul ca sute de oameni aplauda in picioare „Insir’te margarite” e cea mai proasta stire pe care un teatru o poate oferi societatii pe care se presupune ca e dator sa o educe si sa o cultive. Si este o insulta la adresa actorilor, regizorilor, coregrafilor, scenografilor, designer-ilor de lumina si sunet, compozitorilor, creatorilor de costume, autorilor de animatie si de proiectie video, tehnicienilor si directorilor de teatru care inteleg sa isi faca competent si onest meseria, in conditii financiare net inferioare, dar artistice si morale infinit superioare.
Cladirea TNB e de gasit in Piata Universitatii. Teatrul e in alta parte!
Teatrul National din Bucuresti
„Insir’te margarite”
Text: Victor Eftimiu
Regie: Dan Puric
Scenografie & Costume: Doina Levintza
Muzica originala: Gheorghe Zamfir
Light design: Alin PopaSound design: Alex Baisan
Coregrafie: Svetlana Zotina, Gabi Blodoi
Actori: Constantin Dinulescu, Maria Dinulescu, Dan Puric,
Carmen Ionescu, Lari Georgescu, Silviu Biris, Stefan Ruxanda
Irina Cojar, Amalia Ciolan, Afrodita Androne, Violeta Huluba


sâmbătă, 25 aprilie 2015

Mihai Mălaimare a pierdut definitiv procesul în care a contestat raportul ANI, prin care s-a stabilit că s-a aflat în stare de incompatibilitate între 2008 şi 2013, întrucât a fost atât membru titular al Consiliului Naţional al Audiovizualului, cât şi manager, respectiv director al Teatrului Masca.
Judecătorii instanţei supreme au dat câştig de cauză inspectorilor de intergitate, după ce actorul Mihai Mălaimare a contestat raportul întocmit în cazul său, potrivit mediafax.ro
Mălaimare a contestat raportul mai întâi la Curtea de Apel Bucureşti (CAB), instanţă care i-a respins acţiunea, în 19 iunie 2013. Decizia magistraţilor de la CAB nu a fost definitivă, motiv pentru care actorul a declarat recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ).
  • În urma analizării dosarului, judecătorii i-au respins, joi, recursul lui Mălaimare.
Mihai Mălaimare a fost în incompatibilitate din decembrie 2008 până în ianuarie 2013, întrucât a fost atât membru titular al Consiliului Naţional al Audiovizualului, cât şi manager, respectiv director al Teatrului Masca din Bucureşti, anunţa, în 7 martie 2013, Agenţia Naţională de Integritate (ANI).

(din Evenimentul zilei din 25.04.2015):

DRAGON 2 RECIDIVEAZĂ



Dragon 2 recidivează. Înființat acum doi ani de grup de dramaturgi pasionați de arta teatrului, (Dinu Grigorescu, C. Turturică, Puși și Denis Dinulescu, Marilena Dumitrescu și Candid Stoica) care  și-au propus promovarea valorilor încă neștiute, încă latente, ale dramaturgiei românești încă nebăgate în seamă de teatrele profesioniste și care au dorit  să se constituie  ca o contra pondere a lipsei de ințiative a managerilir directori din teatrele profesioniste,  ca o nevoie imperioasă de a aduce pe scenă realitățile zilelor noastre:, cenaclul dramaturgilor Dragon doi  revine dovedind că Românul nu s-a născut numai poetÎntradevăr la Clubul Calderon al sectorului doi a avut loc  cea de a patra  ședință pe anul în curs   când s-a prezentat piesa într-un act a actorului  Candid Stoica, O afacere, sau tot tacâmul pentru tot românul care s-a bucurat de interpretarea cunoscuților actori Claudiu Istodor, Florentina Tănase, Doina Ghițescu, Vali Pena, Eugen Racoți, C-tin Duicu, la care s-a adăugat poetul C-tin Capița, care mânuiți cu abilitate de autorul regizor au reușit să închege un spectacol coerent în ciuda nenumăratelor ”acrocuri” inerente unei asemenea înscenări
                                                                                          
În asistență s-au aflat: prof. Radu Iftimovici, (autorul  monumentalei istorii a medicinii și farmaciei), Marilena Dumitrescu (autoarea piesei ”Mătușa Tamara”, jucată cu ani în urmă de grupul ”Vouă”, poetesele Coca Popescu (autoarea volumului ”Inceritudine”) și Claudia Voiculescu (autoarea lucrării ”Trepte-n adânc), regizorul Radu Băieșu, poetul și ziaristul I. Andreiță, (autorul cărții ”Scrisori Pariziene) teatrologul Dan Predescu, (deținătorul blogului ”Ciocu Mic”), dramaturgii Denis Dinulescu, (deținătorul blogului ”Călimara cu cerneală”, Puși Dinulescu, (autorul  piesei ”Casa cu țoape” și a volumului ”Poezii Bestiale”, Sebastinan Ungureanu (în civil ”bancherul” Silberstein, autorul piesei ”Investiția”), oamenii de radio Pușa Roth și Costin Tuchilă. (autorii site-ului ”Revista teatrală Radio)                                                       S-a simțit lipsa redutabililor debatori literari, (care au înfințat cenaclu) Dinu Grigorescu și C. Turturică…care din varii motive au absentat.(unul fiind la Sinaia, celălalt în Drumul Taberei)                                                                                                                                     Piesa,  într-u act, a actorului și dramaturgului încă nejucat Candid Stoica, (autor al volumului cu titlul pirandelian, ”Șase piese în căutarea unui teatru”) prezentată  într-o lectură destul de originală, cu o minimă mișcare de scenă, de fapt ca o adevărată înscenare, deși actorii țineau textele în mînă… …            O afacere încearcă să prezinte cu umor câteva din racilile, din neajunsurile, din păcatele vieții cotidiene ale româniei post decembriste: lipsa de bani, de mijloace de subzistență, goana nebună, după bani și îmbogățirea prin orice mijloace oricât de meschine și triviale ar fi,  care poate duce la alienarea  ființei umane. În piesă se dezbate  dramatic ideia banilor obținuți cu orice preț, dar mai ales nevoia imperioasă de supraviețuire a omului simplu…ieșit din  vechiul regim comunist complet nepregătit pentru legile dure ale statului capitalist: Eroul piesei după ce a suferit rigorile statului socialist comunist fiind alungat de la învățătură pentru simplu fapt că tatăl său a avut o sifonărie la Periș, se sbate să supraviețuiască în jungla capitalistă încercând dramatic să-și păstreze, totuși, demnitatea.      Şi ce dacă se plăteşte gras Venero? Adică numai banu’ contează Venero? Da’ idealu’ Venero? Să fi dispărut idealu’ Venero și toţi să fi devenit robii banului Venero? Adică să ieşim cu fundul gol pe stradă Venero că aşa cere piaţa? Şi ce dacă cere piaţa Venero?…se întreabă hamletian unul din personajele piesei măcinat de dorința da ași păstra cinstea și integritatea împotriva agresiunilor societății capitaliste și a atotputerniciei banului…
La finalul lecturii, cenaclul fiind în ultimă instanță un  laborator, autorul a cerut cu modestie soluții despre o eventuală continuare, cu un act doi a întâmplărilor din primul act și surprinzător a primit cu generozitate nenumărate rezolvări ale conflictului inițial, care de care mai spectaculoase și mai interesante, deși unii vorbitori au remarcat că lucrarea n-ar mai trebui continuată, ea închizând admirabil conflictul respectiv …                                                      Ca întotdeauna s-a remarcat, lipsa de la asemenea manifestări a directorilor manageri sau a celor care îndeplinesc sarcinile secretarilor literari din teatrele profesioniste, care, s-au dovedit de-a lungul anilor, că tratează cu suficiență și superficialitate asemenea manifestări, ca și cum ele nu ar exista sau s-ar ocupa de problemele agriculturii…Cu toată această lipsă de interes a anumitor cercuri oficiale Dragon 2 își propune să  recidiveze aducând la cunoștința marelui public, lună de lună, lucrări dramatice autentice sub auspiciile sloganului: Liber, deasupra oricăror cercuri!

DRAGON 2

DRAGON 2 = DRAMATURGI REFUZAȚI

NICHITA STĂNESCU



Aniversare Împlinindu-se 82 de ani, de la plecarea din rândurile noastre a marelui poet Nichita Stănescu, care avea obiceiul să stea mereu la taifas  cu Îngerul, și mai ales cu leoaica tânără, Iubirea, care încă din timpul vieții devenise o legendă, a  poetului care e poet toată ziua și toată noaptea, poetul generos care răspândea cu nonșalanță zeci, sute  de poeme fără să-i pese dacă vor fi interzise,  dacă vor fi declarate geniale sau nu, în frumoasa și primitoarea sală a Institutului Cultural Român din Aleea Alexandru                                                                a  fost prezentat un interesant și insolit  spectacol, Dreptul la timp, de fapt un recital de poezie și muzică susținut de actrița Isabella Drăghici și  de flautistul Ștefan Diaconu. Spectacolul având la bază unele din cele mai cunoscute poeme ale marelui poet, folosindu-se de simboluri unele absconse, altele destul de străvezii cum ar fi muzicianul flautist reprezentând  conștiința poetului, iar actrița devenind întruparea acesteia, poezia însăși, recitalul a adus pe scenă în câteva secvențe  elocvente tensiunea creatoare. specifică poetului, lirica lui fiind denumită de unii critici ....poezia poeziei    
”Desprinse de poet sau unite cu el, poezia și muzica gândirii creatorului se împletesc într-un joc ce se constituie drept fir conducător al spectacolului. Neconvenționalul spectacular îmbină cuvântul și necuvântul, sunetul și tăcerea, mișcarea scenică și tensiunea statică, ilustrând prin secvențe înlănțuite câteva teme esențiale din lirica stănesciană: iubirea, timpul, si moartea”, se scrie în prezentarea spectacolului pe site-ul ICR. Protagonista captivantului spectacol Isabella Drăghici (n. 1977, Medgidia), e actriță, poetă și prozatoare,  licențiată a Universității de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”. În plus a absolvit masteratul  Studii religioase – texte și tradiții la Universitatea București și este, în prezent, doctorandă a Facultății de Filosofie, Universitatea București, în domeniul Antropologia artei, cu o cercetare privind raportul dintre sacru și arta teatrală. Este autoarea unui volum de versuri, laureată a numeroase concursuri de creație literară. Dincolo de toate aste este o excelentă acriță, cu un glas profound capabilă de interiorizări surprinzătoare dar și exteriorizări care se manifestă printr-o gestică plină de magia semnelor. Deoarece  teatrul este pentru ea un mister iar ea, actrița este o oficiantă. Este o enigmă pentru mine, de altă natură, cum o artistă atât de complexă cu o prezență strălucitoare, eclatantă cu un chip care amintește de marile actrițe ale ecranului Ingrid Bergman sau Greta Garbo, nu a găsit  încă o întrebuințare pe scenele mari ale teatrelor din capitală . Dar este o altă poveste care s-ar putea traduce cu intrebarea, cum se poate pătrunde cinstit și cu talent în teatrele din românia, fără să faci parte dintr-o gașcă, sau fără să dai șpagă?            Unde sunt, unde s-au dus concursurile de altă dată care între timp au devenit castinguri trucate?                             Partenerul ei Ştefan Diaconu (n.1990, Rădăuţi) absolvent al Facultății de Interpretare și de Compoziţie, Muzicologie şi Pedagogie Muzicală, specializarea dirijat orchestră devenind colaborator  al Filarmonicii George Enescu și masterand al Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti,  cântând pe un flaut Muramatsu, a secondat-o pe Isabella Drăghici atât cu prezența cât și cu sunetele miraculoase ale instrumetului său.
O impresie puternică vecină cu perplexitatea a lăsat împărțirea de către protagonistă a unor pietre  pe care erau scrise panseuri ale poetului, deși el n-a excelat prin ziceri care să rămână posterități ca Cezar, Cicero, Monaigne, Galileu, Oscar Wilde, Iorga, Contele de Sans Germain, Marchizul de Sade, Sadoveanu cu lumina lui care vine de la răsărit, Gabriel Liiceanu cu teribilul său apel pentru lichele sau chiar Adrian Năstase care după încercarea ratată de sinucidere, ar fi declarat: ”după ce am tras am simțit o arsură puternică în zona gâtului”… Mai nimerit, cred ar fi fost dacă pe fragmentele de bazalt sau cremene ar fi fost scrise câteva din versurile sale memorabile, învățate de adolescenți când voiau să cucerească o fată, ca de exemplu….”Spune-mi dacă ți-aș prinde- ntr-o zi / și ți-aș săruta talpa piciorului / nu-i așa că ai schiopăta puțin, după aceia / de teamă să nu-mi strivești sărutul?”sau  
”Mai lasă-mă un minut / Mai lasă-mă o secundă / mai lasă-mă o secundă, un fir de nisip / Mai lasă-mă o briză, o undă”                                                             Atunci spectatorul obișnuit în mod sigur al fi luat pietroiul sau pietricica acasă, ar fi pus-o pe televizor sau calculator și după ce  textul i s-ar fi întipărit în memorie ar fi spus satisfăcut: piatra asta e de la Nichita! Și va trăi mai departe liniștit în cap cu imaginea  luminoasă a poetului care s-a sfârșit în crugul vieții, la nici 50 de ani…                           Deși s-a rugat atât de frumos să mai fie lăsat în viață, stiihiile care îi bântuiau sufletul însă s-au împotrivit, n-au  mai vrut să-l lase nici măcar o…clipită .

duminică, 19 aprilie 2015

Infractorii de lux au inventat un nou tipar: Al Capone de bibliotecă. Fură cu indolență, sub ochii noștri, lucrări științifice cu ajutorul cărora reușesc să-și reducă pedeapsa și, din cauza lipsei de reacție a autorităților, care nu vor să verifice traseul unor furturi evidente, românii asistă siderați la un circ ieftin, care aruncă în derizoriu orice formă de cercetare științifică din România.(Sidonia Bogdan în ”România Liberă”)
Nu ştiu din ce îşi câştigă existenta un comentator ca Rogozanu, care face toată ziulica propagandă socialistă şi e fascinat de lozincile cu folosite de Putin pentru manipula proştii prin Europa. Ştiu că eu lucrez de la 18 ani, cu carte de muncă, în mediul privat. Nu am cerut niciodată nimic de la statul român şi sper să nu ajung vreodată în situaţia să cer ceva.(citatele sunt luate de pe blogul lui Mălin Bot)
Emisiunea de la Realitatea TV, unde şapte băieţi vânjoşi au tăbărât pe Traian Băsescu a avut un moment care m-a enervat la culme.
A fost momentul în care Costică Rogozanu, un comentator cu idei socialiste mucegăite, a reproşat fostului preşedinte al României că, după zece ani de mandate Băsescu, România este ţara cu ”cel mai mic ajutor social”.
Traian Băsescu, în studioul Realitatea TV: "Domnul Guşă are probleme cu matematica şi cu logica. Este un urechist, un analist foarte slab. Domnule Hoandră, îmi sunteţi foarte antipatic şi ca ziarist, şi ca om

sâmbătă, 11 aprilie 2015



Gânduri de Paşti

Iubit-o, de Pesach şi de Paştele creştin
rând pe rând păşeam
La templu la  biserică pe caldarâm
Mână-n mână
Inimă lângă inimă
Si cu un singur dumnezeu ne înfrăţeam
Al lubirii.
Şi împreună îl sfinţeam
Cu a noastru amor
Tot ce domnul ne învăţa
Tot ce se cuvenea
Pască, ouă roşii, drob, fişolă
Fără întâietate, fără rivalitate
Împreună ne închinam
Şi cu drag le consumam
Doar Moise şi Cristos
Sigur evrei neaoşi au fost.

Acum când cei doi arhierei
Te-au luat în braţe la ei
Eu am rămas solitar
Doar cu doru-mi singular
Cu al tău portret pe perete
Şi cu lacrimi în suflet mute
Cântând Cristos a-nviat
Iar tu de a acolo unde eşti
Te aud răspunzând ca un ecou
Adevărat, iubitul meu
Adevărat

CONFUZII, CONFUZII

Un moment penibil s-a consumat miercuri seara la Realitatea TV în dialogul dintre Rareş Bogdan şi Ion Cristoiu. Făcînd paradă de lecturi, ei au făcut trimitere la romanul „Colonelului n-are cine să-i scrie”, asemănîndu-l pe Băsescu cu Aureliano Buendia. Numai că acesta este personajul din „Un veac de singurătate”!
Primul care l-a trimis pe Traian Băsescu în literatura universală a fost Ion Cristoiu, care l-a asemănat pe Traian Băsescu cu personajul „Regele Lear” din piesa lui Shakespeare. Un rege care a fost stăpînit de iluzia unei puteri nelimitate, retrăgîndu-se de pe tron, descoperă lumea reală şi este şocat de felul în care au trăit oamenii sub domnia lui.
Comparaţia, extrem de interesantă, de altfel, l-a determinat pe Rareş Bogdan să nu se lase mai prejos şi a încercat, la rîndul său, să demonstreze că este la zi cu lecturile şi a spus: „Băsescu seamănă şi cu Arcadio Buendia, din romanul „Colonelului n-are cine să-i scrie” al lui Gabriel Garcia Marquez, care aştepta zadarnic o scrisoare”!
Ion Cristoiu l-a corectat: „Nu aştepta o scrisoare, ci pensia. Şi parcă nu-l chema Arcadio Buendia, ci Aureliano Buendia”! Rareş Bogdan şi-a recunoscut eroarea şi amîndoi au perorat cîteva minute pe seama romanului lui Marquez.
Dar, ce să vezi!, nici pînă la sfîrşitul emisiunii, cei doi gazetari nu şi-au dat seama că amîndoi făcuseră o greşeală impardonabilă, căci nici Arcadio Buendia şi nici Aureliano Buendia nu sînt personaje din romanul „Colonelului n-are cine să-i scrie” (titlul original „El coronel no tiene quien le escriba”), ci din capodopera lui Gabriel Garcia Marquez intitulată „Un veac de singurătate”!
Ca să nu mai existe nici o confuzie, precizăm:
- În romanul „Un veac de singurătate”, există un colonel ca personaj principal, pe care însă îl cheamă Aureliano Buendia! Există în roman şi un alt Aureliano Buendia, care era un fel de străbunic al personajului principal, care a trăit tot în Macondo, dar care nu a avut gradul de colonel.
- există, de asemenea, în roman şi un Arcadio Buendia, pe care-l cheamă, de fapt, Jose Arcadio Buendia (cel care, văzînd un bloc frumos de gheaţă, a crezut că are în mînă un diamant) şi este tatăl colonelului Aureliano Buendia!
- „Colonelului n-are cine să-i scrie” este alt roman al lui Marquez şi nu are nici o legătură cu „Un veac de singurătate”, în afara numelui autorului.

joi, 9 aprilie 2015

Scriitorii pușcăriași



George Copos imediat ce a ajuns în celulă s-a pus pe studiat și a tipărit lucrare, după lucrare, prima după doar 4 luni de stat după gratii. Cea de-a patra carte a redactat-o în doar două săptămâni. În ordinea publicării: 1. Tășnadul Medieval (11 august 2014), 2. Alianțe Matrimoniale în politica Principilor Români (6 octombrie 2014), 3. Franciza vs. Management în Industria Hotelieră (17 noiembrie 2014), 4. Turismul ca vector de Interculturalitate (2 decembrie 2014) și 5. Turismul European Valabil și Provocările lui . În acest timp, după studiu și ore de tâmplărie, Copos a participat la șapte recenzii de carte, trei dezbateri în cenacluri literare, a redactat cinci articole pentru reviste, două activități sportive. S-a dus și la slujbele de la biserică și la opt dezbateri pe diferite teme. Așa că pe 8 decembrie 2014, când documenta ultima carte, milionarul făcuse deja fracția de o treime din pedeapsă și putea fi eliberat condiționat.                                           Ceilalți deținuți scriitori:  GIGI BECALI, acuzat de Dumitru Dragomir că este un analfabet, a tipărit trei cărți„Muntele Athos, patria Ortodoxiei” (foto), costă 40 de lei și e tipărită la editura Saeculum;
● „Becali şi Steaua”;
● „Becali, Parlamentul Europei şi Parlamentul României”.
MIHAI STOICA, managerul de la Steaua, condamnat trei și șase luni în Dosarul Transferurilor, s-a mărginit să scrie despre fotbal.
● „FIFA World Cup Brazil. Statistici, analize, comentarii”;
● „Ultimii 11”, dedicată participărilor echipelor româneşti în cupele europene între 2003-2014.
GICĂ POPESCU, condamnat trei ani și o lună, s-a limitat tot la cărți sportive.
● „Abordări teoretice şi practici metodice ale predării jocului de fotbal în centrele de juniori”;
● „Gică Popescu şi FRF”.
ADRIAN NĂSTASE, fost premier al României, a realizat și el trei cărți la Penitenciarul Jilava care l-au ajutat să fie eliberat condiționat.
● „Exerciţii de libertate”;
● „România la UE în contextul reglementărilor interne şi europene”;
● „Lumea, americanii şi noi”.
GHEORGHE MENCINICOPSCHI, condamnat anul trecut la opt ani de închisoare în Dosarul ICA, și-a continuat munca la Rahova.
● „Cerealele glutenice şi boala celiacă”;
● „Alimentaţia şi patogeneza bolilor cardiace”.
SORIN APOSTU, fostul primar al Clujului, l-a concurat pe Menci.
● „Producerea preparatelor din carne”.
DECEBAL TRAIAN REMEȘ, condamnat în Dosarul Caltaboșul, a scris la Gherla.
● „Izbituri şi izbutiri”.
CRISTIAN BORCEA, condamnat tot în Dosarul Transferurilor la doi ani și șase luni, scrie o carte dedicată echipei Dinamo.
SORIN OVIDIU VÎNTU, fostul mogul a alcătuit și el o carte, însă a fost prins cu plagiatul.

miercuri, 8 aprilie 2015

CLUBUL CALDERON



În loc de cronică teatrală
                                                                                                                                          La Clubul Calderon al sectorului doi a avut loc  cea de a treia ședință pe anul în curs  a Cenaclul dramaturgilor numit și Dragon 2, (dramaturgi refuzați) când s-a prezentat în lectura unor cunoscuți actori piesa  D-l fost tovarăș Vakarm divorțează a profesorului în științe chimice, Florin Iordache. Stimabilul profesor  de-a lungul timpului odată cu activitatea universitară specială a fost sedus și de muza teatrului semnând   numeroase volume de teatru dintre care semnalăm: ”Teatrul politic” (2004), ”Unora le place sexy” (2008), ”Vipușcă S.R.L” (2010), ”Criminalii”
(2013). Volumele respective conțin piese  foarte diverse cu o problematică    extrem de interesantă care s-ar fi putut bucura de un succes garantat dacă ar fi fost reprezentate   pe scenele teatrelor. Dar având în vedere dezinteresul și disprețul pe care îl arată noii directori manageri de teatru față de dramaturgia autohtonă,  n-au văzut niciodată lumina rampei, în ciuda subiectelor care reflectă crud realitatea imediată. Sau poate tocmai de aceia. Mult mai interesantă li se pare celor ce conduc astăzi destinele teatrelor, de fapt în majoritate foștii secretari de partid din vremea ceaușismului, orice piesuță, care n-au nici o legătură cu realitatea românescă, care n-au un minim conflict ca de exemplu ”Șefele” de Werner Schwab  și ”Contra democrației” de Esteve Soler la Teatrul Odeon sau ”Hoți” de  Dea Loher la Teatrul Național, sau ”Femeia care și-a pierdut Jartierele” de Labiche la Teatrul de Comedie, deși sunt jucate de mari actori (H. Mălăiele, G. Mihăiță. Coca Blos) și sunt puse în scenă de  mari regizori, (Purcărete, Afrim, Dabija), tot niște  piesăuțe sunt  în fond   
 Au contribuit la succesul lecturii  infatigabila Doina Ghițescu, minunata în modestia ei, Florentina Tănase, interesantul, misteriosul C-tin Duicu și neobositul și neliniștitul Candid Stoica, fără modestie, sufletul acestui cenaclu, care ca și altă dată în alte lecturi ale cenaclului, au dovedit o deosebită vigoare în caracterizarea  personajelor piesei respective, personaje care caută să se acomodeze, să se plieze cu succes pe noile realități sociale constituite  după așa zisa revoluție din Decembrie 89, numită de unii buluceala din Decembrie 89, folosindu-se de aceleași trucuri din timpul comunismului: demagogia și minciuna. A fost o surpriză mai mult decât plăcută prezența actriței Sonia Neagu care cu eleganță și cu un timbru clar a descifrat un caracter voios de femeie care-și caută cu obstinație un partener. La fel extrem de plăcut și la obiect, citind atent un rol destul de dificil de nou arivist provenit din rândurile vechii securități dar care s-a asezonat, disipându-se în alte îndeletniciri mai eficiente, a fost dramaturgul Denis Dinulescu într-o ipostază inedită de actor.                                                              Au fost prezenți și au comentat la obiect opera dramatică dramaturgii Dinu Grigorescu și Marilena Dumitrescu,   poetul și editorul Ioan Gabriel Pușcă care în ținuta sa de țăran neaoș a fost aproape de nerecunoscut. De asemenea  a impresionat prin prezență frumoasa poetă Coca Popescu, autoarea volumului ÎNCERTITUDINE. Au mai luat cuvântul poetul Constantin Kapița, autorul a nenumărate volume de poezie care a intrat în polemică cu  dramaturgul și cu alți vorbitori, S-a observat lipsa lui C. Turturică, unul din stâlpii cenaclului, care a telefonat disperat că este  într-o mașină pe șoseaua Ogrezeni București, căruia una dintre roți a luat-o la vale.
Autorul a declarat fără sfială că asemenea lui Hamlet, care în piesa cu același nume a marelui dramaturg englez Shakespeare a vrut ca în spectacolul înscenat la curtea regelui Danemarcei să prindă conștiința regelui, tot așa el, Fl. Iordache, cu piesele sale vrea să prindă sau să aprindă conștiința publicului.                                                                           Intrarea deși a fost liberă, discuțiile au fost extrem de animate, dar fără îmbrânceli sau înjurături, deși a  luat cuvântul un debateur literar de alura d-lui Ioan Gabriel Pușcă. Ieșirea a fost așișderea, liberă, iar bufetul  asortat cu vin de la Bolintinul din vale, reședința autorului.                                                       A impresionat asistența luarea de cuvânt a d-lui Dinu Grigorescu care cu un simț critic deosebit a despicat liniile majore ale textului scoțând în evidență mai ales calitățile lui: actualitatea temei corupției, excelenta realizare a caracterelor personajelor, humorul crâncen al unor situații cum ar fi  aceia a cercetătoarea care se ocupă de realizarea unor vaccinuri contra cancerului care  moare de…cancer, propunând și un nou titlu piesei, mult mai adecvat, Acul de cravată, dedus din faptul că soțul îl găsește în patul comun. Considerații expuse năvalnic cu un ritm precipitat, chiar trepidant în care ideile parcă atunci se nasc, dovedind un talent oratoric neobișnuit, lăsând auditorul fără respirație.    
   L-am cunoscut pe autor cu ani în urmă când mi-a dăruit cu  frumoase autografe câteva cărți care conțineau piese de teatru (Unora le place sexul, Teatrul vesel și trist. Vipușcă SRL, Criminalii, (Hitler și Stalin), dar cunoscând peisajul teatral din interior, de care mă lovisem odată cu realizarea spectacolului cu piesa ”Curve de lux” a lui Radu Iftimovici am fost sceptic că vreuna dintre piese ar vedea lumina rampei. 

ION PRIBEAGU




Ion Pribeagu - În ţara Mea
În ţara mea sunt văi şi munţi şi flori,
Şi diamante,
Şi sunt sticleţi atât de mulţi în capete savante !…
Poeţii ritmului sărac slăvesc albastrul zării,
Şi creşte-atât de mult spanac pe lanurile ţării.
În ţara mea sunt tei şi plopi,
Şi zarea-i diafană,
Şi-n ţara mea jandarmi şi popi iau lefuri de pomană;
Şi-n ţara mea sunt flori de myrt,
Principiu sau idee,
Sunt vorbe de păstrat în spirt, expuse prin muzee.
Din larg de crânguri vin zefiri şi tuturor dau veste
Că-n ţara mea sunt trandafiri şi fete
Că-n poveste,
Idile nasc şi se desfac subt luminiş de lună,
În ţara mea onoarea-i fleac şi dragostea
Minciună.
Şi-n ţara mea sunt mulţi părinţi ce plâng morminte
Multe …
Şi pribegesc scrâşniri din dinţi …
Dar cine să le-asculte,
Când e minciuna pe amvon şi nedreptatea-i lege,
Când guvernanţii-s de carton
Şi nepăsarea Rege ?
(“Vârfuri de spadă “, 1915)



luni, 6 aprilie 2015



Miercuri, 1 aprilie, fără să fie o păcăleală, în frumoasa și primitoarea sală a Institutului Cultural Român din Aleea Alexandru 38, împlinindu-se 82 de ani de la plecarea din rândurile noastre a marelui poet Nichita Stănescu, care avea obiceiul să stea mereu la taifas  cu Îngerul, și mai ales cu leoaica tânără, Iubirea, care încă din timpul vieții devenise o legendă, a  poetului care e poet toată ziua și toată noaptea, poetul generos care răspândea cu nonșalanță zeci, sute  de poeme fără să-i pese dacă vor fi interzise,  dacă vor fi declarate geniale sau nu, a  fost prezentat un interesant și insolit  spectacol, Dreptul la timp, de fapt un recital de poezie și muzică susținut de actrița Isabella Drăghici și  de flautistul Ștefan Diaconu. Spectacolul având la bază unele din cele mai cunoscute poeme ale marelui poet, folosindu-se de simboluri unele absconse, altele destul de străvezii cum ar fi muzicianul flautist reprezentând  conștiința poetului, iar actrița devenind întruparea acesteia, poezia însăși, recitalul a adus pe scenă în câteva secvențe  elocvente tensiunea creatoare. specifică poetului, lirica lui fiind denumită de unii critici ....poezia poeziei    
”Desprinse de poet sau unite cu el, poezia și muzica gândirii creatorului se împletesc într-un joc ce se constituie drept fir conducător al spectacolului. Neconvenționalul spectacular îmbină cuvântul și necuvântul, sunetul și tăcerea, mișcarea scenică și tensiunea statică, ilustrând prin secvențe înlănțuite câteva teme esențiale din lirica stănesciană: iubirea, timpul, si moartea”, se scrie în prezentarea spectacolului pe site-ul ICR. Protagonista captivantului spectacol Isabella Drăghici (n. 1977, Medgidia), e actriță, poetă și prozatoare,  licențiată a Universității de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”. În plus a absolvit masteratul  Studii religioase – texte și tradiții la Universitatea București și este, în prezent, doctorandă a Facultății de Filosofie, Universitatea București, în domeniul Antropologia artei, cu o cercetare privind raportul dintre sacru și arta teatrală. Este autoarea unui volum de versuri, laureată a numeroase concursuri de creație literară. Dincolo de toate aste este o excelentă acriță, cu un glas profound capabilă de interiorizări surprinzătoare dar și exteriorizări care se manifestă printr-o gestică plină de magia semnelor. Deoarece  teatrul este pentru ea un mister iar ea, actrița este o oficiantă. Este o enigmă pentru mine, de altă natură, cum o artistă atât de complexă cu o prezență strălucitoare, eclatantă cu un chip care amintește de marile actrițe ale ecranului Ingrid Bergman sau Greta Garbo, nu a găsit  încă o întrebuințare pe scenele mari ale teatrelor din capitală . Dar este o altă poveste care s-ar putea traduce cu intrebarea, cum se poate pătrunde cinstit și cu talent în teatrele din românia, fără să faci parte dintr-o gașcă, sau fără să dai șpagă?            Unde sunt, unde s-au dus concursurile de altă dată care între timp au devenit castinguri trucate?                                                                                                                 Partenerul ei Ştefan Diaconu (n.1990, Rădăuţi), a absolvit Facultatea de Interpretare, specializarea flaut, la clasa prof. Ion B. Ştefănescu şi Facultatea de Compoziţie, Muzicologie şi Pedagogie Muzicală, specializarea dirijat orchestră fiind colaborator permanent al Filarmonicii George Enescu și masterand al Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti, specializarea flaut. Ştefan Diaconu  cântând pe un flaut Muramatsu, a secondat-o pe Isabella Drăghici atât cu prezența cât și cu sunetele miraculoase ale instrumetului său.
O impresie puternică vecină cu perplexitatea a lăsat împărțirea de către protagonistă a unor pietre  pe care erau scrise panseuri ale poetului, deși el n-a excelat prin ziceri care să rămână posterități ca Cezar, Cicero, Monaigne, Galileu, Oscar Wilde, Iorga, Contele de Sans Germain, Marchizul de Sade, Sadoveanu cu lumina lui care vine de la răsărit, Gabriel Liiceanu cu teribilul său apel pentru lichele sau chiar Adrian Năstase care după încercarea ratată de sinucidere, ar fi declarat: ”după ce am tras am simțit o arsură puternică în zona gâtului”… Mai nimerit, cred ar fi fost dacă pe fragmentele de bazalt sau cremene ar fi fost scrise câteva din versurile sale memorabile, învățate de adolescenți când voiau să cucerească o fată, ca de exemplu….”Spune-mi dacă ți-aș prinde- ntr-o zi / și ți-aș săruta talpa piciorului / nu-i așa că ai schiopăta puțin, după aceia / de teamă să nu-mi strivești sărutul?”sau  
”Mai lasă-mă un minut / Mai lasă-mă o secundă / mai lasă-mă o secundă, un fir de nisip / Mai lasă-mă o briză, o undă”                                                                                                                       Atunci spectatorul obișnuit în mod sigur al fi luat pietroiul sau pietricica acasă, ar fi pus-o pe televizor sau calculator și după ce  textul i s-ar fi întipărit în memorie ar fi spus satisfăcut: piatra asta e de la Nichita! Și va trăi mai departe liniștit în cap cu imaginea  luminoasă a poetului care s-a sfârșit în crugul vieții, la nici 50 de ani…                                                                                                                                Deși s-a rugat atât de frumos să mai fie lăsat în viață, stiihiile care îi bântuiau sufletul însă s-au împotrivit, n-au  mai vrut să-l lase nici măcar o…clipită .

La clubul dramaturgilor de la ICR cu D. Grigorescu și H. Gârbea

sâmbătă, 4 aprilie 2015

UN PRODUS VANDABIL



Un produs vandabil : Radu Beligan + mafia.


Titlul de mai sus mi-a fost inspirat de cei 800 de spectatori care au umplut până la refuz sala Teatrului Tineretului din București la spectacolul Leul Deșertului al tinerei autoare Mona Radu (un nume predestinat pentru protagonist) interpretat și regizat de Radu Beligan, încă în  forță creatoare         Afiliindu-și fără sfială titlul unui film din 1981 cu Anthony Quinn în rolul principal și implicit al eroului libian Omar Mukhtar, executat de regimul Musolini, Mona Radu încropește o dramoleta axată în principal pe personalitatea maestrului Radu Beligan și cu acest spectacol năpădește prin marile orașe ale României: București, Bacău, Brașov, Botoșani Buzău, Constanța, Cluj, Craiova, Pitești, Reșița, Râmnicu-Vâlcea, Sibiu, Suceava, Timișoara, Tulcea (suspendat) și din nou iar București, prețul unui bilet costând între 60 și 100 de lei, într-un turneu triumfal de încununare a carierei marelui om de teatru cu un personaj odios, imoral corupt până în măduva oaselor de care Radu Beligan se achită cu mare artă.                                                                           La București s-a emis chiar un voucer. Dacă cumperi bilet la Leul deșertului ți se oferă în contra partidă un bilet la Take Ianke și Cadâr și în loc de 150 de lei poți plăti doar 89 de lei, dacă achiziționezi ambele bilete la cele două spectacole. În numai trei luni de la premieră Leul Deșertului a încasat, per total, potrivit publicației Ring, suma de 1. 540.000 lei.                                             Vechii nababi arghirofili ai teatrului românesc Sică Alexandrescu și Aurel Baranga, de acolo de unde sunt acum, ar putea deveni invidioși pentru asemenea lovitură teatrală.                                                                                                            Revenind la tema spectacolului: dacă nu vrei să deranjezi mafia din România, dar mai ales autoritățile devenind urâcios, chiar indezirabil, tema   corupției în România, atât de dureroasă, dar și atât de roasă, de tocită, o transporți peste hotare, în ”iadul capitalist, undeva în lume, eventual  în America. Și atunci totul devine nu bine și frumos, ci splendid. Nu se supără absolut nimeni. Nici guvernul, nici președinția aceste instituții care deveniseră antagonice.                                                                                                   Față de corosivele filme americane despre mafie dramoleta Leul deșertului pare o pișcătură de purice. Nu tu împușcături, nu tu lovituri ucigașe de cuțit, nu nuduri lascive, nu tu demascări sau revoluții trucate, ci doar o nevinovată apariție în furou a Maei Morgenștern și… replici și iar replici…din arsenalul argoului autohton                                                                                                     Tema respectivă, a avut căutare  și altă dată, sub alte auspicii: în 1952 în plin a ceea ce s-a numit mai târziu, ”obsedantul deceniu” Teatrul Național juca aproape săptămânal piesa a doi anonimi, C. Constantin și Adrian Rogoz, (ulterior au dispărut din peisajul teatral), Marin Rogers descoperă America al cărui personaj principal nu era altul decât magnatul american John Pierpoint Morgan, jucat de marele actor N. Băltățeanu și unde era încriminată în subsidiar, cu mânie proletară, societatea americană excesiv de coruptă, societate cu care noi astăzi, printr-o acoladă sau spirală a istoriei suntem parteneri în axa București- Washington- Berlin….                                   Pretextul dramatic propriu zis sau mărul discordiei din ”Leul Deșertului” e cât se poate de simplu. Aproape ca al tragediilor antice: un mare industriaș Nikolai Rodnin, are  ambiția să repare o greșeală a sa: a construit ilegal un lanț de locuințe pe un teren care aparține Îndienilor. În consecință, având informații că prefectul a ținutului James Lyon, poreclit și Leul deșertului o dorește pe nora sa,  o femeie cu un trecut cam deocheat, o roagă, mai bine zis o constrânge   să se ”culce” cu respectivul Leu, poreclit, nu se știe de ce, al Deșertului, care în urma acestei ”plăceri” va fi obligat, deoarece urma să fie filmat cu o cameră ascunsă,  să obțină o lege, ca pe terenurile respective să se poată construi fără restricți,  devalizând pur și simplu populația respectivă de un drept ce i se cuvenea legal. În urma acestui așa zis ”serviciu” pentru socrul său… Ingrid (Maia Morgenstern) va avea mari foloase materiale.  Nora nu stă mult pe gânduri și după o ”matură gândire” se decide să-și  ajute socrul atacându-l, cum se zice, ”la baionetă” pe cel căruia i se spune Leul Deșertului.                                                                                                            Dar fapta, împreunarea (actul sexual) nu se consumă pentru că în sufletul și inima d-nei Ingrid (nora respectivă) se trezește o mare dragoste pentru preopinent, adică pentru așa zisul Leu al deșertului care ”Leu” se dovedește în scena respectivă doar un bun vorbitor de limba română adică, cu alte cuvinte cam …pisicuț!           Bam-bam!                                                    F      Piesa, care ar fi mai nimerit să se numească Pariul, cu un conflict cu o asemenea miză,  aruncă spectatorul român într-un halou de neverosimilitate și perplexitate pe care îl au mai toate piesele calchiate după dramele americane cu afaceriști veroși, femei nevricoase  bântuite de o nemiloasă sexualitate sau consumatoare excesive de alcool  care au populat piesele lui Tennesse Williams (Un tramvai numit dorință) sau longevivul serialul ”Dallas”, vizionat cu multă asiduitate și încrâncenare de majoritatea telespectatoriilor autohtoni.                                                                                              Ce să facă în sitația respectivă bieții actori când li se prezintă conta cost o atare  ofertă? În starea de paupertate în care se află, majoritatea, nu au la dispoziție decât  două soluțiii. Să refuze, că acum se poate, pierzând o oportunitate, probabil bine plătită, sau ca și altă dată, când sub auspiciile partidului comunist erau obligați să  joace piese mincinoase despre iadul capitalist distrugător al personalității umane,  înfățișând în contrast personalitatea imaculată a omului nou… …să-și  pună talentul pe  canavaua destul de subțire a piesei Monei Radu…Și o fac cu vârf și îndesat speculând cu experiența și mai ales cu talentul din dotare, bruma de adevăr sau replicile inteligente pe care, totuși piesa  Monei Radu le conține pe ici pe colo …Maia Morgenstern  (Ingrid) umple cu personalitatea sa rolul unei femei frivole  avidă de putere cât încape, ca și alte personaje pe carea actrița le-a mai întruchipat în varii spectacole (Medeea, Vizita Bătrânei domne, Profesiunea d-nei Waren…) și pe care le-am comentat laudativ, așa că n-are nici un impediment de a înterpreta cu temperamentul pe care-l deține încă o femeie, volitivă.                                                                                             Mircea Rusu e un enigmatic ”Leu al deșertului” care pare că se miră și el că se numește așa (Leu) și ca orice capitalist rapace, cum se arăta în caricaturile din Scânteia și Pravda, râvnește nu numai bani, avere, putere politică dar și…farmecele  d-nei Ingrid, (Maia Morgenstern) care în momentul declanșării ”conflictului trăiește amiabil cu fiul capitalistului Rodnin, care la rândul său e gelos și o râvnește pe soția alcolică a leului deșertului…(Mircea Constantinescu) dezvăluind  un personaj de o ”complexitate”  aparte… Tania Popa reface cu succes un rol de bețivă cizelat în cealaltă piesă a Monei Radu Lecția de Violoncel, obținând aplauze la scenă deschisă cu o replică insolită…”o să ți-o  sug” care, am informații că  la Timișoara a produs consternare, dovedind că publicul bucureștean nu e pudibond. De asemenea se obțin aplauze generoase de mai multe ori când personajul Maei Morgenstern este numită…curvă…dovedind că publicul din sală înțelege cuvântul respectiv în toată complexitatea lui, cuvânt care n-a fost trecut în dicționare decât de curând, preferându-se cuvântul prostituată.                                                                              Mai există un personaj adiacent, o secretară care suspină după fiul primului magnat și concubinul Ingridei, pe care  încearcă să-l facă vizibil chiar cu un șarpe viu pe umeri, Lamia Beligan … 
Și cam atât ar fi dacă n-ar exista maestrul Radu Beligan care deși nu el e leul deșertului, cum majoritatea spectatorilor pare a fi crezut, cu minunata sa artă ne înfățișează cât se poate de succint traiectoria unui posibil Schylock modern. Nu ne mai mirăm. Suntem doar consternați, până la lacrimi că la vârsta venerabilă pe care o are s-a aruncat cu toată energia pe care o posedă în această nouă aventură teatrală de dragul unei stele numite …Mona, exemplificând pe viu îndemnul la iubire pe care-l propovăduiește de mai mult timp pe toate canalele de informare publică.                                                 Întrarea sa în scenă este  în același timp și misteriosă și șocantă, ca un fel de deus ex machina din unele piese clasice: într-o lumină redusă, palidă este adus, susținut, sprijinit, condus de două persoane care n-au nici o legătură cu piesa. Unul pare a fi chiar autoarea. Ar fi putut fi doi servitori ai personajului, dar nu sunt.                                                                                                                       Nu vom părăsi acest loc până când nu vom ajunge fie la victorie, fie la martiriu. Nu ne vom preda: vom învinge sau vom muri. Noi aparținem lui Dumnezeu și la el ne vom întoarce” pare a spune, ca și altă dată eroul libian Omar Mukhtar, făptura firavă, din ce în ce mai împuținată a maestrului Beligan. Dar te poți întreba: dacă s-a vrut o piesă cu maestrul Beligan de ce nu au ales Shylock. De la Ion Sârbu nici un alt actor român n-a mai îndrăznit să-l întruchipeze. De asemenea mai exista în piesă minunatul personaj Porția, în care  Maia Morgenstern se putea desfășura cu brio și Nerissa, camerista Porției pentru Lamia și Antonio pentru Mircea Rusu…personaje autentice, pline de sevă și adevăr. Iar Mona Radu putea să scrie o adaptare a piesei ”Neguțătorul din Veneția”                                                                                                            Fermecat, încântat de jocul fascinant al actorilor care se dăruiesc cu abnegație acestei piesuțe, mică cochetărie cu dramaturgia, a uneui posibil talent, aproape că nici n-am observat că pe scenă există decor și că este semnat profesionist de Imelda Manu…și costume semnate de Dorin Negrău