candid Stoica

candid Stoica

sâmbătă, 31 iulie 2010

Ghipsul lui Stănculescu

De curând s-a dat pe un canal TV filmul cu procesul Ceauşeştilor. Filmul cu care ne-au chinuit acum 20 de ani o noapte întreagă… Deşi acum era dublat în franceză şi titrat în limba romînă procesul s-a dovedit încă odată o catastrofă. Am avut aceeaşi impresie ca acum 20 de ani: am fost conduşi de două stafii (aşa arătau). Dar şi prestaţia complexului de judecată a fost de belea. Dezastruoasă. Nici în comedii nu ai obţine un efect mai mare ca apărătorul acuzatului să devină mai acuzator decât procurorul… Pe băncile observatorilor, atunci şterse acum se lăfăiau adevăraţi judecători: V. Măgureanu, G. Voican Voiculescu şi artizanul revoluţiei, omul cu piciorul în ghips, generalul Stănculescu, de data asta cu piciorul liber, teafăr, fără ghips… Am făcut şi eu, fără să generez o revoluţie şi un proces cu decizia dinainte stabilită, experienţa asta cu ghipsul şi ştiu ce greu e să stai două zile cu un picior sănătos învelit într-un ”aliaj” de ghips: În 1961 eram angajat la teatrul Ţăndărică, dar reuşisem la Institutul de Teatru şi eram decis să-l părăsesc când teatrul m-a solicitat insistent să plec într-un turneu în R. D. Germană. Era vacanţă, cursurile nu începuseră şi nu aveam de la cine să mă învoiesc. După multe discuţii, după multe sfâşieri lăuntrice am acceptat soluţia oferită de ”buni sfătuitori”, că altă soluţie nu am, decât să-mi rup un picior!!! (Cea care a avut îngenioasa idee a fost colega mea de atunci: Brânduşa Zaiţa-Silvestru. Fratele ei lucra la Salvare chiar la sectorul ghipsuri). Problema pe care o aveam era că lipseam tocmai când începeau cursurile şi dacă n-aveam o motivare legală era posibil să fiu eliminat. (Îmi era frică, mai precis)
Deci chiar în ziua plecări am fost ajutat să înscenez o cădere de pe scara unui tramvai (pe vremea aceea se mai putea călătorii pe scara vagoanelor de tramvai) chiar în apropierea spitalului de Urgenţă şi de urgenţă am fost transportat la sala de anvelopare cu ghips. O zi întreagă, până la plecarea trenului am stat cu piciorul fixat într-un…ghips de jos de la talpă şi până la bazin. (fratele Brânduşei a dat dovadă de exces de zel), iar când a plecat trenul am început să-l sparg, dar n-am reuşit de unul singur. M-au ajutat toţi cu ce aveau mai la îndemână, cuţite, furculiţe, foarfeci, tirbuşoane, deschizătoare de conserve, bricege, lame de ras, dar dacă nu venea conductorul cu un ciocan de spart ghiaţa, să lovească puternic şi să-mi elibereze piciorul şi acum cred că-l mai purtam. D-l general Stănculescu nu cred că a avut asemenea greutăţi deoarece a lucrat cu specialişti în dezinformare, care n-aveau voie de asemenea unelte. În orice caz eu îi mulţumesc pentru gestul său, că dacă nu-i urca el în elicopter pe Ceauşeşti poate şi astăzi îi aveam conducători.

Bibanu' şi învăţământul

Zilele trecute, văzând emisiunea Profesioniştii a d-nei Eugenia Vodă (în reluare), cu marele actor Dem Rădulescu, mi-am amintit că a fost o vreme când mai toată lumea îl ocolea că-i ieşise vorba că e tuberculos (boală contagioasă pe vremea aia) zvon pe care îl lansase chiar el, ca să scape cu faţa curată că întârziase la o repetiţie cu monştri sacri de la Naţional. (A inventat ca să nu scriu minţit că are o cavernă). Pentru că intuia că o întârziere se iartă dacă la bază are un motiv serios.
Păstrând proporţiile şi eu am folosit un cuvânt care la fel făcea ca lumea să se risipească numai la auzul lui…. Era în anul 1969, deabia fusesem angajat la Teatrul de Comedie şi deja repetam în piesa ”Comedia Întrebărilor”! Deşi epoca prolectultismului trecuse şi obsedantul deceniu era doar subiect de literatură totuşi mai existau temeri şi demagogia de partid era în floare
- Mâine la ora 9 dimineaţa te duci la operă, mi-a trasat sarcină Amza Pellea care era secretar de partid.
- Ce se cântă, l-am întrebat.
- Nu face pe prostul. Te duci la învăţâmântul de partid.
- La 10 e repetiţie.
- Le-am spus s-o puie la 11 când mort copt vei veni şi tu. Lucrul acesta e stabilit. Ai înţeles?
- De ce eu?
- De aia!
M-am dus, a fost distractiv, m-am întâlnit cu mulţi colegi, sârguincios am luat notiţe şi la unsprezece fix eram înapoi la teatru unde am avut surpriza să constat că toată distibuţia în păr mă aştepta.
- Aşa vrei să faci d-ta meseria asta, m-a luat în primire regizorul tehnic (un edec în vârstă) Aşa crezi d-ta că se face meseria asta făcând să te aştepte actori de mare valoare ca d-na Nineta, maeştrii Mircea Balaban, Mircea Constantinescu şi ceilalţi colegi ai d-tale? Cine te-a trimis pe d-ta acolo unde ai întârziat.
Instantaneu m-a podidit plânsul şi am fugit la toaletă. Acolo m-am întâlnit cu Amza.
- Sunt întrebat cine m-a trimis la Operă, i-am spus cu lacrimi în ochi.
- Dacă te mai întreabă răspunsul e simplu: Partidul!
Lămurit m-am întors în scenă.
- Nu vrei totuşi să ne spui cine te-a trimes pe d-ta acolo unde zici că ai fost, nu s-a lăst bătrînul regizor citind în ochii celorlalţi admiraţie.
- Vreţi să ştiţi neapărat, am îngăimat eu.
- Da, ca să nu cumva să rămânem neinformaţi
- Partidul, am spus eu după ce am tras aer în piept
În urmăroarele secunde scena s-a liberat, toţi fugind ca potârnichile.
De unde se poate trege concluzia că de multe ori nevoia te împinge la…neghiobii…