Paul Goma: „Toți securiștii, toți activiștii, toți beliții ăștia care ne-au chinuit timp de peste patru decenii, care ne-au supt de vlagă, ne-au supt sufletul... au devenit mari patrioți...”
miercuri, 29 septembrie 2021
luni, 27 septembrie 2021
Amor amar la Teatrul „Teatrelli”
Centrul
de Creație Artă și Tradiție al Municipiului București (CREART), din Piața
Lahovari, deține o mică și elegantă sală de teatru, numită „Teatrelli”, pe
scena căreia sunt prezentate săptămânal spectacole de interes pentru marele
public. Unul dintre acestea este și Amor amar de Pierre Seuvil,
pus de scenă Mircea Cornișteanu.
Cred
că nu mai e nevoie să povestesc subiectul pe larg, pentru că, evident, din
titlul se poate înțelege ușor despre ce e vorba: Marina are un iubit, pe
Antoine, dar se îndrăgostește de Joachim, iubitul Rozaliei,
și de aici, bineînțeles, zeci de încurcături, unele imprevizibile, altele
chiar surprinzătoare, făcând din Amor
amar ‒ în ultimă instanță ‒ o piesuță construită ca să amuze sau ca să
ne arate unele inconveniente ale amorului în trei. Dar Amor amar
devine o mică bijuterie în mâna unor actori excepționali, așa cum sunt cei care
formează distribuția: Monica Davidescu, Mircea Constantinescu, Liviu Lucaci,
Simona Popescu. Sunt actori cu mari disponibilități artistice, mânuiți cu
inteligență și pricepere de Mircea Cornișteanu, un vajnic artizan al teatrului,
autor a nenumărate montări scenice.
Monica Davidescu joacă cu inteligență și cu multă feminitate
pe Rozalie, o femeie încă tânără, care nu intră în panică când hârșitul
și urâciosul ei iubit, Joachim (pe care-l găzduiește în casa sa),
acceptă avansurile Marinei (prietena bună a Rozaliei) și chiar se
despart. Până la urmă, Rozalie ‒ grație unor trucuri feminine sugerate de de o
amică psiholoagă ‒ îl recâștigă. Monica Davidescu are o biografie de actor
american: a fost învățătoare, dansatoare, model, secretară, manechin și
studentă la clasa lui Grigore Gonța. Din1998 joacă cu brio pe scena Naționalului
bucureștean, remarcându-se prin jocul ei în roluri importante (Goneril din
Regele Lear și Helena din Visul unei nopți de vară
de W.Shakespeare, Ranevskaia din Livada de vișini de
Cehov. Monica Davidescu, ca orice mare
actriță, are prestanță, are feminitate, are umor, are un glas plăcut și
melodios, un trup de sirenă și e
capabilă să atace și alte mari roluri ale dramaturgiei universale.
Dar
surpriza spectacolului o reprezintă Mircea
Constantinescu ‒un talent autentic capabil să atace cu succes o
diversitate - în micul rol Antoine, iubitul Marinei ‒ care, cu o
mască caraghioasă și un joc „chaplinian”, reușește să ne convingă că e un actor
de comedie autentic, amintind pe alocuri de Gr.Vasiliu-Birlic și chiar de Marin
Moraru.
Liviu Lucaci, în rolul ursuzului Joachim,
se străduiește, cu farmec, să nu pară chiar un necioplit, un posomorât, ceea ce
de multe ori îi reușește de minune.
Tânăra
Simona Popescu, jucând între „moștri sacrii”, se străduiește timidsă
facă față unui rol dificil, de îndrăgostită perpetuă, de multe ori reușind,
alteori trecând pe lângă rol cu nonșalanță.
Unicul
decor, semnat de Ștefan Caragiu, e funcțional, iar costumele Lilianei
Cenan adecvate (mai ales cele ale Rosaliei), pastelate și realiste.
24.09. 2021 Candid
Stoica
Va apare vineri 1 Oct.
2021 în ziarul Viața Medicală
vineri, 10 septembrie 2021
Adio, Ion Caramitru!
Duminică seara eram în sala Teatrului Național la un
spectacol, la al cărui final un actor a anunțat trista, incredibila și
insuportabila veste. A fost un șoc teribil. Nu numai eu, dar întreaga sală a
înmărmurit. Mai toți îl credeam aproape fără vârstă, veșnic tânăr și încărcat
de glorie, străbătând deceniile cu glasul lui melodios. Vestea a părut atât de
incredibilă încât, la un moment dat, am crezut că n-am înțeles bine ce s-a
întâmplat sau că este o glumă proastă, sau o greșeală de exprimare. Numai când
sala, înțelegând bine momentul, s-a ridicat în picioare și a ținut un minut de
reculegere, am înțeles pe deplin că s-a întâmplat, un fapt ireparabil: Caramitru
nu mai există! Sufletul lui a zburat spre alte zări, spre alte stele.
Caramitru a apărut la ani distanță de marii săi înaintași,
care au făurit gloria autentică a teatrului româmesc (Aristide Demetiad, George
Vraca, N. Bălțățeanu...), citez la întâmplare, ca un produs autentic al școlii
românești de teatru, pe care spirtul ideologiei comuniste, caz rar, nu l-a atins, nu l-a devorat cum s-a
întâmplat cu o întreagă generație.
A interpretat cele
mai importante roluri pe care și le-ar fi dorit orice actor de talent. A fost
Romeo, a fost Eminescu, a fost Hamlet, iar la senectute a fost Prospero. Dar ce
n-a fost? A fost chiar revoluționar autentic într-o piesă la care a participat
întreaga țară și într-o vreme a jucat pe „adevăratelea” rolul de al doilea om
în stat... A fost și ministru, și director de teatre, și regizor, dar ce n-a
fost... A purtat versul eminescian în zeci de recitaluri, a adus pe scenă prima
piesă anticomunistă (Comedie Roșie). Dar marile lui realizări sunt
extrateatrale: a înființat Uniter-ul, strângând laolaltă breasla LUMII
TEATRALE, încercând să-i ajute pe cei mai nevoiași și a reabilitat clădirea
Teatrului Național, făcând din ea un edificiu remarcabil de cultură, de fapt,
un imperiu al domeniului teatral pe care l-a păstorit cu înțelepciune, după cum
au fost timpurile, după cum au „bătut vânturile” și, MAI ALES, după
posibilități. Moștenirea lui este încă o „ladă” necunoscută, pe care
generațiile viitoare au datoria de a o aduce la lumină. Pentru toată lumea însă
e vie silueta lui în balconul defunctului Comitete Central strigând: NU MAI
TRAGEȚI! VĂ VORBEȘTE ION CARAMITRU!
Când o națiune a reușit să nască un asemenea exemplar,
înseamnă că are viitor.
Dumnezeu să-i odihnească sufletul.
05. 09. 2021 Candid
Stoica