candid Stoica

candid Stoica

miercuri, 24 noiembrie 2010

Un om tăcut

Azi cînd fiecare vrea să vorbească, să-și expună părerile, să arate unde greșește guvernul, dar mai ales opoziția, când logoreia națională a atins cote alarmante, am cunoscut un om care nu vorbeste, fără să fie mut. E unul din cei mai liniștite și mai enigmatice personaje de la rotonda ”Boema 133” Deși mă duc de multe ori acolo și câteodată stăm la aceiași masă încă nu știu cum îl cheamă. În gărăiala generată de eferfescența ideilor, de matrapazlâcurile guvernanților, de jugulațiile și jubilațiile opoziției, de presiunea alcolurilor și a berei, el tace. Din când în când vorbește. Când, de exemplu, cineva îl întreabă cît e ceasul, atunci răspunde lapidar: ”Nu știu, n-am ceas. Intrebat de un negustor ambulant dacă nu vrea să cumpere o carte a răspuns dând negativ din cap: ”Mai am acasă una!” Intrebat de cineva unde e Piața Romană, n-a mai pierdut timpul cu vorbe și a arătat doar cu mâna în direcția respectivă. Cîteodată având chef de conversție spune: ”Eu, plec. - Da, da, da, răspunde când îl sună mobilul după care îl închide calm și…tăcut.


- Am lucrat la Scânteia, i-a spus el o dată, într-o zi cu soare când a fost luat la zor de un cherchelit care a vrut să știe de ce tace…

Dacă sglobiul general în retragere, cumnat cu un fost prim ministru îl întreabă ce zi e, la data respectivă răspunde corect: Marți dacă e marți, Joi dacă e joi. Duminică nu răspunde că nu vine la local fiind ocupat cu nepotul. Nu știu cum îl cheamă, dar asta cred că am mai spus-o

- Apă minerală! răspunde, dacă e întrebat ce bea,

Fără să-mi spună un cuvânt într-o zi mi-a pus în față lânga sticla cu bere cu care mă delectez de câte ori mă duc acolo, un volum: Călae, scria pe copertă

- E de mine , mi-a spus el și a tăcut scurt

- Văd că e de Ștefan Dorgozin, i-am spus eu

- Eu sunt ăla, a continuat el discuția.

Am luat volumul și l-am răsfoit la început plictisit, dar la un moment dat scrisul molcom de povestitor s-a iuțit și m-a prins, m-a captivat și până în final nu l-am mai lăsat din mână descoperind astfel în tăcutul personaj de la Boema 133 un povestitor redutabil și o carte exepțională rivalizând cu cele mai bune cărți care s-au scris despre țărani.

Inscripție pe o sticlă de vin de treisferturi care a costat 20 de lei:
Femeie, tu ușoară din epocile grele / ce ți-ai transcris istoria pe piele / să o citească în infern toți dracii / la editura unde-ți publici cracii / te aștept ca un nevolnic crai de ghindă / să-ți descifrez popoul în oglindă / dar nu oricum, ci dacă vrei, subtil / după metodiul vechi a lui Chiril / să-l pipăi grav ân alfabetul Braille / ca un țăran ce seamănă mălai / și care, când înfige plugu-n brazdă / simte c-ar lua tarlaua de nevastă.
                                                                                            Mircea Dinescu...22. 11. 2010.

joi, 11 noiembrie 2010

Kuki și tăria sentimentelor

Ducându-mă spre Boema 133 l-am întâlnit pe d-l general Kuki în fața mașinii sale, un monstru, fără șenile (ceva de genul 4 ori 4) uitându-se intens la o pată mare și masivă, care semăna cu balegă, de pe parbrizul mașini sale, neințelegând cum de apăruse acolo.


- D-ta ai făcut asta l-a întrebat el pe un domn înalt și bine făcut, cam de aceiași vârstă cu el, care stătea lângă mașină.

- Da, răspuns cel întrebat, fără să fie constrâns de nimeni să facă această mărturisire, pentru că ai parcat într-un loc nereglementar și…

Dar n-a mai apucat să termine fraza că Kuki i-a aplicat o lovitură fulgerătoare la carotidă, făcândul pe bietul om să se îndoaie de mijloc și să alunece spre pământ

În momentul în care trupul celui lovit nu ajunsese încă la pământ și Kuki se pregătea să-i aplice o a doua lovitură, de la o fereastră a blocului din spate, s-a auzit un strigăt sfâșietor: ”Nu-l bate Kuki, e soțul meu” și o făptură de gen feminin a năvălit la locul crimei și în loc să-și ajute soțul prăbușit, la îmbrățișat pe violentul general, șoptindui languros: ”De 20 de ani te aștept, bestie!”

Încidentul s-a terminat cu o înfrațire a celor trei în local cu mai multe sticle de vin scump

joi, 4 noiembrie 2010

La moartea unui actor

...Și George nu mai vine...De curând, a plecat dintre noi, anonim, un excelent actor, un animator al teatrului, un pasionat al scenei, un admirabil coleg, un om vesel şi inteligent...




A murit acasă, deşi, asemenea tuturor actorilor, ar fi vrut să închidă ochii pe scenă. Fiindcă a trăit, a muncit numai si numai pentru scenă, ca actor, ca regizor, comediograf, poet, prozator, iar teatrul nu numai că l-a pensionat, dar l-a tratat cu indiferenţă. Asta l-a mâhnit cel mai mult. Indiferenţa ucide la fel ca şi glonţul.



Într-o lume în care relaţiile şi banii sunt primordiale a avut naivitatea să creadă că se poate realiza prin forţe propri, doar prin puterea talentului. Şi talent avea cu carul. Acesta însă nu i-a adus nici premii, nici recunoaşterea oficială a regimului, pe care în adâncul sufletului îl detesta.



Dorea cu obstinaţie să aducă pe scenă adevărul, într-o lume sufocată de pocife. Căuta acele texte care ar fi putut arăta spectatorilor şi o altă faţă a oamenilor din România, care, de regulă, era în contradicţie cu propaganda oficială. În memoria

generaţiilor mai vârstnice au rămas de neşters spectacole ca Jan fiul lui Ion, Caractere (după Monciu Sudinschi), Maria Tănase...





A ajutat tineri actori de talent, care, mai târziu, când au ajuns în posturi de conducere, nu i-au răsplătit generozitatea. Cei care l-au cunoscut erau uimiţi de nemaipomenita lui vivacitate, de hazul şi inventivitatea debordantă, de capacitatea de a se dărui scenei cu toată fiinţa lui...



Gândindu-se la moarte, şi-o fi dorit, poate, să fie depus la teatrul pe care şi-a dat silinţa să-l înobileze cu arta sa. Dar n-a avut parte de aşa ceva. A fost depus undeva, la o biserică de cartier, apoi în sala de rugăciuni a crematoriului. Dar oriunde ar fi fost, pentru mulţi dintre noi, George Bănică rămâne o pasăre rară!

Discuție la o repetiție

- Trebuie să fie un om nebun ca să scrie o carte de peste cinci sute de pagini, a exclamat un cunoscut regizor autor de spectacole mamut la mai multe teatre bucureștene, atunci când i-am oferit volumul meu de amintiri, Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei, unde în vreo sută de pagini, mă ocupam și de personalitatea lui funambulească.


- Dar cum se numește regizorul care face spectacole de peste patru ore, l-am întrebat

- Evident, sifilitic, mi-a răspuns promt cu sinceritatea-i cunoscută celebrul regizor.

duminică, 5 septembrie 2010

Animalele și banii



Și animalelor le plac banii ...
să existe, oare, corupție și în lumea lor?

sâmbătă, 31 iulie 2010

Ghipsul lui Stănculescu

De curând s-a dat pe un canal TV filmul cu procesul Ceauşeştilor. Filmul cu care ne-au chinuit acum 20 de ani o noapte întreagă… Deşi acum era dublat în franceză şi titrat în limba romînă procesul s-a dovedit încă odată o catastrofă. Am avut aceeaşi impresie ca acum 20 de ani: am fost conduşi de două stafii (aşa arătau). Dar şi prestaţia complexului de judecată a fost de belea. Dezastruoasă. Nici în comedii nu ai obţine un efect mai mare ca apărătorul acuzatului să devină mai acuzator decât procurorul… Pe băncile observatorilor, atunci şterse acum se lăfăiau adevăraţi judecători: V. Măgureanu, G. Voican Voiculescu şi artizanul revoluţiei, omul cu piciorul în ghips, generalul Stănculescu, de data asta cu piciorul liber, teafăr, fără ghips… Am făcut şi eu, fără să generez o revoluţie şi un proces cu decizia dinainte stabilită, experienţa asta cu ghipsul şi ştiu ce greu e să stai două zile cu un picior sănătos învelit într-un ”aliaj” de ghips: În 1961 eram angajat la teatrul Ţăndărică, dar reuşisem la Institutul de Teatru şi eram decis să-l părăsesc când teatrul m-a solicitat insistent să plec într-un turneu în R. D. Germană. Era vacanţă, cursurile nu începuseră şi nu aveam de la cine să mă învoiesc. După multe discuţii, după multe sfâşieri lăuntrice am acceptat soluţia oferită de ”buni sfătuitori”, că altă soluţie nu am, decât să-mi rup un picior!!! (Cea care a avut îngenioasa idee a fost colega mea de atunci: Brânduşa Zaiţa-Silvestru. Fratele ei lucra la Salvare chiar la sectorul ghipsuri). Problema pe care o aveam era că lipseam tocmai când începeau cursurile şi dacă n-aveam o motivare legală era posibil să fiu eliminat. (Îmi era frică, mai precis)
Deci chiar în ziua plecări am fost ajutat să înscenez o cădere de pe scara unui tramvai (pe vremea aceea se mai putea călătorii pe scara vagoanelor de tramvai) chiar în apropierea spitalului de Urgenţă şi de urgenţă am fost transportat la sala de anvelopare cu ghips. O zi întreagă, până la plecarea trenului am stat cu piciorul fixat într-un…ghips de jos de la talpă şi până la bazin. (fratele Brânduşei a dat dovadă de exces de zel), iar când a plecat trenul am început să-l sparg, dar n-am reuşit de unul singur. M-au ajutat toţi cu ce aveau mai la îndemână, cuţite, furculiţe, foarfeci, tirbuşoane, deschizătoare de conserve, bricege, lame de ras, dar dacă nu venea conductorul cu un ciocan de spart ghiaţa, să lovească puternic şi să-mi elibereze piciorul şi acum cred că-l mai purtam. D-l general Stănculescu nu cred că a avut asemenea greutăţi deoarece a lucrat cu specialişti în dezinformare, care n-aveau voie de asemenea unelte. În orice caz eu îi mulţumesc pentru gestul său, că dacă nu-i urca el în elicopter pe Ceauşeşti poate şi astăzi îi aveam conducători.

Bibanu' şi învăţământul

Zilele trecute, văzând emisiunea Profesioniştii a d-nei Eugenia Vodă (în reluare), cu marele actor Dem Rădulescu, mi-am amintit că a fost o vreme când mai toată lumea îl ocolea că-i ieşise vorba că e tuberculos (boală contagioasă pe vremea aia) zvon pe care îl lansase chiar el, ca să scape cu faţa curată că întârziase la o repetiţie cu monştri sacri de la Naţional. (A inventat ca să nu scriu minţit că are o cavernă). Pentru că intuia că o întârziere se iartă dacă la bază are un motiv serios.
Păstrând proporţiile şi eu am folosit un cuvânt care la fel făcea ca lumea să se risipească numai la auzul lui…. Era în anul 1969, deabia fusesem angajat la Teatrul de Comedie şi deja repetam în piesa ”Comedia Întrebărilor”! Deşi epoca prolectultismului trecuse şi obsedantul deceniu era doar subiect de literatură totuşi mai existau temeri şi demagogia de partid era în floare
- Mâine la ora 9 dimineaţa te duci la operă, mi-a trasat sarcină Amza Pellea care era secretar de partid.
- Ce se cântă, l-am întrebat.
- Nu face pe prostul. Te duci la învăţâmântul de partid.
- La 10 e repetiţie.
- Le-am spus s-o puie la 11 când mort copt vei veni şi tu. Lucrul acesta e stabilit. Ai înţeles?
- De ce eu?
- De aia!
M-am dus, a fost distractiv, m-am întâlnit cu mulţi colegi, sârguincios am luat notiţe şi la unsprezece fix eram înapoi la teatru unde am avut surpriza să constat că toată distibuţia în păr mă aştepta.
- Aşa vrei să faci d-ta meseria asta, m-a luat în primire regizorul tehnic (un edec în vârstă) Aşa crezi d-ta că se face meseria asta făcând să te aştepte actori de mare valoare ca d-na Nineta, maeştrii Mircea Balaban, Mircea Constantinescu şi ceilalţi colegi ai d-tale? Cine te-a trimis pe d-ta acolo unde ai întârziat.
Instantaneu m-a podidit plânsul şi am fugit la toaletă. Acolo m-am întâlnit cu Amza.
- Sunt întrebat cine m-a trimis la Operă, i-am spus cu lacrimi în ochi.
- Dacă te mai întreabă răspunsul e simplu: Partidul!
Lămurit m-am întors în scenă.
- Nu vrei totuşi să ne spui cine te-a trimes pe d-ta acolo unde zici că ai fost, nu s-a lăst bătrînul regizor citind în ochii celorlalţi admiraţie.
- Vreţi să ştiţi neapărat, am îngăimat eu.
- Da, ca să nu cumva să rămânem neinformaţi
- Partidul, am spus eu după ce am tras aer în piept
În urmăroarele secunde scena s-a liberat, toţi fugind ca potârnichile.
De unde se poate trege concluzia că de multe ori nevoia te împinge la…neghiobii…

sâmbătă, 12 iunie 2010

Să mă trăznească Dumnezeu dacă mint!                                                                                            Ascultând scandalurile şi acuzaţiile reciproce de corupţie din ultimele săptămâni îmi vine în minte o mărturisire a unui consilier din… opoziţie. Adrian Năstase nu mai era la putere. Ecourile scandalului Mugur Ciuvică se stinseseră şi la orizont apăreau primele semne ale afacerii Tamara. Chiar în perioada respectivă am fost invitaţi de consilier PSD să jucăm într-un orăşel din nordul ţări un spectacol. La final, după aplauze, trupa a fost invitată la un restaurat. Din întâmplare la masă am stat lângă un necunoscut care s-a recomandat vesel că e consilier din opoziţie.

- Cum este în opoziţie, după ce aţi fost la putere, l-am întrebat?.
- Am scăpat de multe griji. Să fii la putere e prosper, dar ai şi enorm de multe obligaţii…unele chiar nesuferite rău de tot
- Normal…trebuie să puneţi în practică ce aţi promis la alegeri…
- Asta-i o nimica toată…faci sau nu faci…dar sunt altele nasoale de tot…
Consilierul s-a uitat la mine, căutând să ghicească în ce parte a spectrului politic mă situez şi după ce s-a uitat în jur cu fereală, convingându-se că nu ne aude decât pereţi şi eventual minuscule microfoane instalate pe sub mese, cum citim că procedează pletora de servicii secrete finanţate de la bugetul de stat, mi-a spus: „Ce vă zic acum trebuie să-mi promiteţi că aicea va muri”…
Nebănuind deloc ce va urma, am dat din cap a aprobare
- Una din obligaţiile noastre era să trimitem lunar o valiză de bani…
- Cui?
- Şefului cel mare…
- Şeful cui?
- Al partidului.. Să mă trăsnească Dumnezeu dacă mint. La fiecare sfârşit de lună pleca de aici spre Bucureşti un om cu o valiză plină de bani. Dacă întârziam dădea imediat telefon.                                  
- Cine?
- Şeful ăl mare
- Şeful ăl mare, al cui?
- Al partidului
- Care partid?
- Ghiciţi…Ultima oară a durat cam mult până am colectat suma şi când a ajuns omul nostru cu valiza n-a mai găsit pe cel căruia i-o dădea întotdeauna în primire şi a fost preluat de altcineva, care la îndrumat spre o încăpere, unde a văzut ceva ce nu-i venea să creadă, ceva ce numai în basme se povesteşte: De la podea până la tavan erau teancuri cu bani. Bani şi iar bani…În devălmăşie…teancuri de bani unele peste alte…fără o ordine…fără să fie număraţi…fără să fie preluaţi de cineva, fără să primească o chitanţă. I s-a spus să descarce valiza şi să plece şi aşa a făcut…să mă trăsnească Dumnezeu dacă mint!
- Şi l-aţi crezut? - E un om cu stagiu vechi în partid, să-l trăsnească Dumnezeu dacă a minţit. Dar am impresia că nu mă credeţi.                                                                                                                            - Nici o iotă, i-am răspuns eu sincer. Să mă trăsnească Dumnezeu dacă mint..

marți, 8 iunie 2010

KUKI

Figura cea mai distinsă, cea mai bine întreţinută, mai arătoasă, mai prosperă a bungalovului Boema133 e KUKI. General de trei stele, aviator, urmaş al vestitului Agarici care a dat iama-n bolşevici, pensionat, deşi e încă tânăr, încă vivace, cu un sac de poveşti peticit prin toate colţurile, dar de neterminat din care zilnic curge un şuvoi de nestăvilit mai ceva ca în 1001 de nopţi sau Psaltirea lui Dosoftei. Fumează invariabil trabuc şi bea vin roşu din producţiile viei proprii şi umblă prin oraş cu un tanc din dotarea familiei care a participat la luptele glorioase ale socrului de la GuadalquivIr (tancul). Cunoaşte pe toată lumea personal, de la Iliescu (căruia îi spune “babacule”) la Tamara Buciuceanu. Lui Fory Eterle i-a dat lecţii de actorie, cu generalul Milea s-a bătut pe burtă, lui Gigi Dinică i-a zis boule inainte ca nebunaticul actor să i-o ia înainte, pe maestrul Beligan îl întreabă: Răducule cum te descurci cu sculele la vârsta ta, iar cu Caragiu s-a tras de şireturi şi în particular nu se sfia să-i zică Tomiţă. Lui Caramitru, machedon ca şi el, atunci când l-a invitat să-i vadă “Toţi fii lui”, i-a spus de la obraz: “Pino fă-te că joci teatru!” Numai mie îmi spune pe numele mic şi se laudă că m-a văzut jucând în tinereţe o piesa din care îşi aminteste doar că se numea, “Romeo şi Julita.” Mă bate prieteneşte pe umăr şi mă întreabă cine e x din cartea mea de amintiri căruia colegii îi zic, Molia. Dă asigurări tacite că Melina Mercouri ia ciugulit din palmă, că Marlin Monroe a vrut, de dragul lui, să se stabilească în România şi de aceia au asasinat-o, cine a asasinat-o, că Fidel Castro se lăuda la toată lumea că e amic şi colaborator cu el deşi nu e adevărat, că un mare industriaş în vremurile astea de criză a declarat că e prieten la cataramă cu el, iar rabinul din Buhuşi, deşi e e mort de aproape un secol i-a lăsat prin testament Talmudul

duminică, 6 iunie 2010

Boema133

De o vreme pârjolit de amintirea dureroasă a pierderi fiinţei dragi, mi-am găsit un refugiu într-un local modest, dar popular, populat cu oameni de seamă, fără a fi academicieni, miniştri sau senatori, modeşti, dar având conştiinţa proprii lor valori în valută…Localul se găseşte pe prelungirea căii Dacia, exact în faţa staţiei maşini 133, de unde şi-a luat o parte din nume, pentru că firma cocoţată sus de tot pe acoperiş stabileşte numele complect: Boema133! Aflat la joncţiunea mai multor influenţe, culturale e un loc unde iţi poţi odihnii creierul dacă ţi-a mai rămas, de agitaţia străzii şi de tumultul de neoprit al marilor cuceritori de averi. Este un loc unde încă se mai simte tacit sgomotul buldozelor care într-o noapte la ordinul expres şi oral al geniului carpatin, executat de obedienţii adolatori, care au măturat câteva case nevinovate deschizând o fantă mai largă prin care să poată trece în sens unic viitorii deputaţi şi senatori spre calea victoriei… lor Aici ravagiile crizei se observă după numărul sticlelor de bere consummate parcimonios de economic şi după feţele îngândurate ale mesenilor care privesc cu neîncredere ecranul plasmei televizor, instalat generos în mijlocul localului, unde guvernantul solitar anunţă că scroafa e moartă-n coteţ şi că românului i se va confisca şi ultimul bun pe care îl mai deţinea: punctual de pensie. Asta din simplu motiv că n-a fost atent în ce urnă a băgat botul, pardon, votul. E poate ultimul aşezământ public în care fumatul nu e interzis şi consumatorii tigărilor de contrabandă cumpărate la preţ minim în mai toate pieţele din Bucureşti atent supraveghiate de poliţia română, pot savura în voie deliciile nicotinei… Localul e vecin cu faimoasa oficină de eliberare a paşapoartelor, unde încă se mai aud, de către cei care au urechi de auzit aşa ceva, suspinele celor care plângeau că nu mai pot trăi în raiul statului multilateral desvoltat şi cerşeau să intre în iadul capitalist care acum ne-a năpădit…Alături sunt 2 chioşcuri de ziare, adevărate foruri de cultură unde se vând tot ce se poate vinde în materie de maculatură culturală, printre care şi două cărţi ale unor faimoşi colegi deveniţi peste noapte autori de best-seluri cu coperţi lucioase, unde se pot citi însemnări fabulos de interesante, ca de exemplu când într-o zi o autoare (fata unui iubit actor) notează cu curaj: “Chestiii”, iar în altă zi: “Chestii cu trestii”, fulminante şi originale observaţii care nu mai pot fi găsite, nici dacă sunt căutate cu lumânarea, în niciun jurnal, carte de bucate sau volum de amintiri din copilărie… Localul este străjuit de două schelete melancolice a unor foste magazine prospere, acum paragini ale unor foste glorii apuse..Mai departe, la numai câteva zeci de metri se găseşte un focar al culturi române trecute prin faţa căruia trec sute mii de trecători dar nu intră decât decedaţii…Boema133 este un loc unde drumeţul, din mine, care după ce a parcurs anii grei ai socialismului victorios, i s-a părut că a găsit un refugiu de observator pasager… Clienţi, sunt oameni de treabă. şi cu un trecut dacă nu ireproşabil în schimb scuzabil şi bineînţeles recrutabili din foşti şi actuali gazetari, fosti si actuali informatori foşti şi actuali actori, dramaturgi în formare, reprezentanţi anonimi ai unor bresle scriitoriceşti, care aspiră în tăcere la notorietatea premiului Nobel precum şi al Oscarului pentru carii în dinţi, visători de pe domeniile nesfârşite al imaginaţiei precum şi foşti şi actuali bărbaţi, iar chenerii sunt oameni înadoritori care nu pretend neapărat bacşiş de cât în cazuri excepţionale şi nu se supără dacă nu primesc decât buna ziua…


Localul mai are un nume ante adios ca un susur de isvor : Boema, vrând să reamintească pesimiştilor, răuvăitorilor, bârfitorilor din toate clasele sociale, că boema nu moare chiar dacă s-a predat, atestată de mai multe broşurele care care circulă în regim de samizdat, dovedind, dacă mai era cazul, cum spune şi un vechi proverb Malgaş, şi anume că dacă e să se întâmple ceva atunci se întâmplă sigur. Incitat de farmecul nu atât virginal şi plurivalent al localului, cât mai ales de faptul că e central, îl frecventez nu cu asiduitate, dar cu tenacitate, nu mult, dar des, consumând o stică de bere Timişoreana recomandată de medical meu curant ca tratament pentru purgaţie, dar şi pentru simplu fapt că nu e vizitat de cerşetori, vânzători ambulanţi sau femei cu trecut glorios dar deochiate. Ajuns destul de cunoscut în local după aproape 50 de ani petrecuţi la scândurile scenei şi cam tot atât pe sticla televizoarelor datorită unui clip în care exclamam, “Hai să te repar”, care dându--mi iluzia notorietăţi, m-a convins că aşi avea capacitatea de scrie o serie de relatări de la faţa locului, care să poarte titlul global de: “Hai să te bag în 133!”

luni, 24 mai 2010

comert cu carti intre actori

- Mi-ai dat cartea m-a întrebat într-o zi colegul Vali.T.
- Nu.
- Aş vrea s-o citesc.
- Cumpăr-o. Se găseşte la caseria teatrului.
- Eu nu ţi-am dat cartea mea?
- Nu.
- Atunci ţi-o dau pe a mea, dă-mi-o şi tu pe a ta.
- Cartea mea are cinci sute de pagini, a ta doar o sută. Ca să fie afacerea perfectă trebuie să-mi dai cinci cărţi de ale tale
- S-a făcut!
- M-am procopsit cu cinci cărţi ale lui Teodosiu si nu ştiu ce să fac cu ele.Dacă cineva vrea un exemplar să-mi dea de ştire

duminică, 23 mai 2010

un eşec la Husler

Un eşec la Husler În urmă cu patru ani am vrut să public un interviu şocant, post mortem, cu colega mea Vasilica Tastaman. Din cauza pudibonderiei încetăţenită de regimul comunist nici un ziar mai important nu a vrut să-l publice, colega mea, Dumnezeu s-o odihnească, având un limbaj destul condinmentat. Mi s-a sugerat că ar fi bine să apelez la revista Husler. I-am ascultat şi susnumita revistă care, pe lângă nuduri ale unor splendide monumente ale frumuseţii femenine, are şi pagini de cultură, la publicat integral cu bucurie.Imediat câteva reviste l-au republicat.


Acum două zile am primit un telefon de la un redactor al susnumitei reviste care mă întreba dacă nu mai am şi alte interviuri. - Cu morţi nu mai am, i-am mărturisit spăşit. - Dar cu oameni vii aveţi, m-a întrebat el după câteva secunde de matură gândire - Cu cine v-ar interesa?, l-am intrebat.

- Propuneţi, mi-a spus după ale secunde de reflecţie I-am spus, la intâmplare câteva nume de femei frumose, mari vedete, românce zdravene. Nu l-a interesat. Atunci am spus la plesneală un nume: Draga Olteanu. Am auzit în receptor un sunet care-mi sugera că cel care mă chemase se îneacă şi fără să mai aibă nevoie de secunde de reflecţie mi-a mărturisit că n-ar fi rău, ar fi chiar o bombă. L-am rugat să nu închidă mobilul şi am sunat-o pe distinsa artistă pe fix. Am avut de două ori noroc. Era în Bucureşti şi era acasă. După câteva fraze de introducere am intrebat-o dacă vrea să dea un interviu pentru revista Husler. Nu auzise de ea. I-am explicat că e o revistă porno. M-a intrebat dacă trebuie să apară cu păsărica goală?

- Numeşti păsărică dropia aia ta, i-am replicat folosind o replica binecunoscută a regretatului Gigi Dinică. Pe mobil l-am întrebat pe redactor de postura în care va apărea - Va apărea cu faţa de la gât în sus, mi-a transmis redactorul care auzea discuţia noastă

- Dacă se plăteşte bine, pe criza asta accept şi de la gât în jos, mi-a şoptit colega în receptor.

- Nu se plăteşte nici dela gât în sus, nici de la gât în jos, a răspuns promt reprezentantul frumoaselor nuduri

- Păcat ! asta e o porcărie şi o discriminare, mi-a spus Draga, auzind decizia angajatului revistei Husler şi mi-a închis telefonul….

sâmbătă, 27 martie 2010

Radu Beligan


De curând am scris o piesă despre un bărbat de o frumuseţe rară, la care am ţinut mult, cu care am fost coleg, care avusese o viaţă aventuroasă, care frecventase canalul şi închisoarea, care plecase din ţară (a se citi: fugise), care organizase la Montreal trei expoziţii de pictură personală şi care sfârşise tragic la gura unui metrou. Un personaj familiar în peisajul teatral de acum 20 de ani. Mânat de incertitudini m-am dus cu piesa la unul din oamenii care l-a cunoscut foarte bine, care generos, după ce a revenit de la închisoare, l-a angajat imediat, fără reticenţă. Avuseseră pe vremuri amândoi o mare realizare aducând pe scenă o capodoperă: Steaua fără Nume. Am crezut că am să-i las piesa să o citească, voi schimba câteva cuvinte şi voi pleca. Dar nu s-a întâmplat aşa. A luat imediat piesa, a citit distribuţia, m-a întrebat în treacăt dacă personajele, sunt reale, figura acolo printre personaje şi d-na Bulandra, şi concentrat a început să citească cele 50 de pagini ale piesei. Am crezut că va citi câteva file, eventual un tablou şi va lectura restul mai târziu. Dar iar m-am înşelat. Curios, sincer curios, încruntat, concentrat a parcurs replică cu replică, pagină cu pagină întreaga piesă. Din când în când se oprea din citit şi-mi cerea câte o lămurire sau râdea încetişor la câte o replică sau la câte un banc din piesă exclamând: Nu-l ştiam! Apoi relua lectura tot concentrat, parcă mai curios, parcă mai perseverant, ca un elev studios, ca şi cum ar fi citit o capodoperă a literaturii dramatice universale şi nu o piesă a unui începător. Nicio urmă de oboseală, ceea ce trăda faptul că e un cititor experimentatat, care e posibil să fi citit mii de piese…                                       
Mă uitam la omul care citea în faţa mea şi mi se părea că sunt într-o poveste, într-un film şi doream ca lectura să se prelungească la infinit. Pentru mine era o privelişte,  nemaiîntâlnită, aproape mirifică. Sigur că am avut inima cât un purice, de ce va spune, de ce verdict îmi va da şi de aceea îmi doream ca lectura să nu se termine repede, să se prelungească… 
-         E o piesă tare tristă mi-a spus la final după ce a dat ultima pagină, ce vremuri grele am trăit… ai talent… eşti un dramaturg înăscut.
Am râs puţin jenat. Am 75 de ani şi sunt la a doua încercare dramatică.
Omul care a avut răbdarea şi curiozitatea să citească şi să aprecieze  piesa unui începător are 91 de ani şi se numeşte Radu Beligan.
Dumnezeu să-i dea sănatate.   

duminică, 31 ianuarie 2010

Teatrul Junior

Exersez arta scrisului...

Un spectacol în aşteptarea publicului


Spectacolul „Gin cu scandal”,   este adaptat  dupa piesa  „Gin rummy” ,  scrisa in 1976.   Premiera spectacolului cu titlul original The Gin Game a avut loc pe Broadway in 1977,  in regia lui Mike Nichols, cu Jessica Tandy si Hume Cronyn, castigand in 1978 Premiul Pulitzer. In Romania, spectacolul a fost pus in scena, pentru prima data, la Teatrul Bulandra.
Spectacolul aduce in lumina reflectoarelor povestea a doua personaje, Weller Martin si Fonsia Dorsey, care isi duc traiul intr-un sanatoriu. Un banal joc de carti reuneste, la aceeasi masa, povestile de viata a doi oameni trecuti prin incercari grele. Cei doi sunt uitati de familie, nu sunt vizitati de nimeni, nu mai spera la nimic, sunt secerati de amintiri dureroase, care ii fac nervosi, recalcitranti si, totodata, resemnati cu propria soarta. Weller Martin si-a trait viata ca pe o carte de joc. A intrat in jocul afacerilor, a riscat, a castigat, dar a si pierdut tot. Fonsia Dorsey traieste drama singuratatii, a despartirii de familie. Este avida de comunicare, de socializare, de descarcare a unui preaplin afectiv. Partidele furtunoase de joc dintre cei doi sunt momente de catharsis, de eliberare de pasiuni, ca o purificare de emotii. Cei doi prieteni se resping, dar se si inteleg in acelasi timp. Un joc in doi, un joc al despartirii si al unirii prin suferinta.

Smângălici


...aşa mă numeşte Constantin Paraschivescu - autor al unui excepţional volum despre Teatrul de Televiziune - în excelenta revistă Teatrul Azi nr. 1-2 pe 2010 condusă de inimoasa şi neobosita Florica Ichim. După ce mă identifică că sunt „cunoscutul actor de la Teatrul de Comedie şi actualul căruţaş dintr-o publicitate TV”, recenzează modestul meu volum intitulat Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei, obiectând că deşi e prea greu, are 530 de pagini, totuşi în volum sunt relatate cu autentică însuşire epică momente din viaţa teatrului de comedie, unele de înfiorată tensiune, altele denumindu-le răscolitoare, sau excepţionale reconstituiri ale poveştilor lui Nea Marin, precum si portretizări inspirate ale colegilor, ale monştrilor sacri R. Beligan, I. Lucian sau a Lilianei Ţicău, Mircea Şeptilici, D. Rucăreanu şi chiar a mea (mă denumesc Molia).
De asemenea recunoaşte că l-am  amuzat cu multe din bancurile povestite de colegi la Carul cu Bere şi se pare că este de acord cu caracterizarea  pe care mi-a făcut-o maestrul Beligan în prefaţă că a descoperit în paginile cărţii mele un remarcabil scriitor care mă situează între Teodor Mazilu şi I. Băieşu. Deşi nu cred că  va avea timp să viziteze blogul meu îi transmit pe aceasă cale, recenzentului meu, multe şi sincere mulţumiri.

duminică, 24 ianuarie 2010

Concertul

În loc de cronică de film
Auzind că filmul lui Radu Mihaileanu Concertul” e extraordinar m-am dus să-l văd. Filmul mai rulase în urmă cu o lună, dar din varii motive n-am putut ajunge la el. Acum am vrut să ajung mai devreme pentru că mi-am închipuit că lumea va da năvală, că va fi mare îmbulzeală, va fi omor.  Dar din cauza traficului nu am putut ajunge decât cu câteva minute înainte de ora de începere şi mare mi-a fost mirarea că n-am găsit pe nimeni la intrare. Doar casieriţa somnola în ghişeul ei şi în jur nici un spectator. Probabil publicul e deja în sală şi filmul a început, mi-am zis, sau s-ar putea să se ivit o defecţiune, s-o fi schimat ora de începere. Şi am vrut să intru, arătând legitimaţia de intrare gratuită eliberată de ministerul  Culturii….
- E o problemă, mi s-a spus.
- Cu legitimaţia am exclamat alarmat, ştiind că multe cinematografe, chiar teatrul Naţional resticţionează acest drept câştigat de tinerii pensionari pe motivul hazliu că a fost acordat de vechiul ministru al culturii.
- Nu, legitimaţia e bună dar nu ştim dacă i se va da drumul filmului…
- A fost interzis, am întrebat eu înfiorat amintindu-mi de o situaţie similară petrecută cu ani în urmă, în vremea împuşcatului, tot la cinema Studio, cu filmul lui Dan Piţa Schimb în doi.                                                 
- Nici pomeneală. Au trecut timpurile alea. Acum nu sunteţi decât d-stră singur şi sunt necesari cinci spectatori, că aşa e legea.   - Patru, am corectat-o eu pe femeia de la intrare care rupe biletele…şi cu mine cinci…
- Cinci, fără d-stră. D-stră nu sunteţi plătitor. Nu sunteţi luat în consideraţie. Intraţi pe de-a moaca… Trebuiesc cinci spectatori plătitori. Aşa e legea.
- Atunci plătesc biletul.
- Tot nu putem să dăm drumul la film. Mai trebuiesc patru spectori plătitori, aşa e legea. Aşteptaţi, poate aveţi noroc şi mai vine cineva.
Într-adevăr au sosit două persoane de aceiaşi vârstă cu mine, dar care aveau ca şi mine legitimaţii de intrare gratuită şi nu puteau fi luate în consideraţi, că aşa e legea. Le-am propus să cumpere bilete ca şi mine dar mi-au spus jenaţi că nu au atâţia bani (20 de lei pentru 2 bilete).
Minutele treceau şi situaţia era cam disperată pentru noi, cei trei cinefili înrăiţi, care aveam ambiţia  să vedem filmul atât de lăudat despre care ziarele comentau deja că va fi sigur un candidat la Oscar…
- Veniţi la spectacolul următor, atunci poate o să aveţi mai mult noroc, ne-a spus casieriţa.
- Lăsaţi-i în pace pentru că situaţia s-ar putea repeta, a intervenit doamna care rupe biletele la intrare.
- Pe noi să nu contaţi că locuim în Berceni, au anunţat cei doi posesori ai legitimaţiei de intrare gratuită şi seara e cam dificil de umblat la vârsta noastră.  Dorinţa mea devenise atât de arzătoare încât le-am propus celor doi bătrâni cinefili să le plătesc eu biletele dar ei mi-au refuzat cu demnitate oferta, fapt care m-a făcut să-i  privesc cu simpatie.
Dar probabil cineva de sus, un sfântul Petru cinefil sau vreun înger vagabond pe plaiurile mioritice s-a îndurat de noi şi deodată ca un deus ex machina au năvălit 6 (şase) tineri gălăgioşi şi fără prea multe comentarii am năvălit şi noi cei mai în vârstă în sală….                                                           
În timpul rulării  filmului am auzit multe râsete, chiţcăieli, comenarii adecvate la mai toate siuaţiile din film care veneau de la tinerii plătitori. Filmul a fost excelent. A meritat efortul. La final, mulţumit, încântat, cu capul încă vâjâind de acordurile melodioase ale celebrulul concert pentru vioară de Ceaikovski, dar mai ales  impresionat de comprehensiunea arătată filmului de tinerii spectatori,  i-am întrebat dacă le-a plăcut.
- Cred că da, a fost destul de haios, dar n-am prea fost atenţi că am avut altă ocupaţie, mi-a răspuns un tânăr uitându-se şăgalnic la tânăra de lângă el. O să văd filmul integral la calculator după ce am să-l trag de pe Net!
- În timpul drumului spre casă m-am tot întrebat ce fel de ocupaţie putea să aibă tânărul în timpul rulării filmului şi deabia într-un târziu mi-am adus aminte că, contrar aparenţelor, am fost şi eu tânăr şi că asemenea lor, în timpul rulării multor filme am avut asemenea ocupaţii cu diverse partenere…
Încolo, repet, filmul a fost excelent.
P.S 1: La iesire, casieriţa mi-a înapoiat preţul biletului…
PS 2 : Colegul meu de cabină de la Teatrul de Comedie, V. T. interpret în film, mi-a devoalat confidenţial că actorii români au fost plătiţi cu maximum 500 (cinci sute) de euro pentru o zi de filmare, în timp ce actori ruşi aveau 3000 (trei mii) de euro pentru acelaşi timp de filmare. Un caz de  discriminare strigător la cer. (Fantazează V.T, fantazez şi eu)
(sursa foto: http://static.cinemagia.ro/img/resize/db/movie/02/61/09/le-concert-279922l-175x0-w-eec6476c.jpg)

"Mareşalul" Antonescu




"Mareşalul" Antonescu (Marshal Turism), pe lângă faptul că sponsorizează cărţi, are grijă şi de onomasticile oamenilor de teatru.

Mă mândresc că a acceptat să se fotografieze cu mine.
Candid Stoica

.

Statuia



Acum câtva timp  am observat în scuarul din faţa Teatrului Odeon ceva ce cu multă bunăvoinţă s-ar putea numi statuie. M-am  bucurat că în faţa unui teatru a fost amplasat  un monument al unui slujitor al Thaliei dar apropiindu-mă am descoperit că pe un soclu, se afla un cap de bărbat necunoscut.
- Cin’ să fie, l-am auzit  întreabându-se, pe un bătrânel…seamănă cu Mihăilescu-Brăila…
- Poate dintr-o parte... E Tănase...i-au pus statuia aici…să se uite  la teatrul care-i poartă numele, de peste drum, şi-a dat cu părerea un rotofei negricios.
- Ăsta n-are nasu’ lui…Tănase avea un nas de-i ieşise vorba că după colţ apare un nas, hop şi Tănase dup’un ceas, l-a contrazis rapid bătrânelul…
- E Arşinel, şi-a dat cu părerea o trecătoare tânără.  
- Spanac! Unde-i Stela? Că ei sunt nedespărţiti, ca şi Stan şi Bran. Nu putea să-i facă statuie lui şi pe ea s-o lase de izbelişte, a contrazis-o  un bodyguard dela hotel Majestic.
- E Bombonel toată ziua maică, s-a amestecat în vorbă o femeie între două vârste care strângea hârtii şi le aşeza într-un tomberon, că  are acasă la el o ghiotură de drăcii d’astea...mi-a spus o vecină care-i face curăţenie’n casă.
- Care casă că am auzit că are şase, s-a interesat bodyguardul.
- Şase, şapte, dracu’să-l pieptene... poa’ să aibă şi o sută, că  umblă vorba  că e coios rau
- Seamănă cu Năstase la figurat, s-a pronunţat cu glas de stentor un domn elegant care venea dela un meeting pentru ca avea o lozincă pe care se putea citii: Văcăroiu şi al lui, Fenei-işti neamului
- Adică cum la figurat, a cerut lămuriri bătrânelul.
- Adică la figură, l-a lămurit domnul elegant.
- Bag mâna-n foc că e Băsescu toată ziua, s-a repezit din nou rotofeiul negricios. E oţ mare! Le pune pe şestache...Azi una aici, în centru, mâine alta în Drumul Taberei, poimâne înca una în curte la Cotroceni şi peste un an umple tot Bucureştii cu mutra lui zbanghie, nu s-a lăsat mai prejos rotofeiul negricios.      

- Lăsaţi caterinca şi citiţi fraţilor ce scrie pe soclu, ce dracu...doar nu sunteţi analfabeţi, le-a strigat un tânăr suit  pe o scară   proptită de clădirea teatrului Odeon.
Ca la un semnal toţi s-au bulucit să citească.
- Mustafa Kemal Ataturk s-a auzit silabisund bătrânelul...ăsta a fost om mare la turci...mai ceva decât Tudor Vladimirescu şi Miron Cosma la un loc... 
- Uitaţi cum sta chestia, a continuat explicaţiile tânărul coborând de pe scară. Eu am instalat telefoane în zonă şi am aflat că blocul din stânga fost cumpărat de un barosan turc şi din stimă şi consideraţie pentru domn’ Mustafa,  a comandat ce se vede... Şi unde s-o fi pus omu’ dacă nu în faţa casei lui?
- La Călugăreni trebuia s-o pună ca să-şi amintească ce mamă de bătaie le-am tras noi româniii s-a răţoit bătrânelul.
- Aoleu, doamne mâncaţi-a-şi curul, peste ce pacoste dă om am dat, a început rotofeiul negricios să se jeluiască. Ce ai domne cu turcii, ce vrei dela ei?                                                                                    
- Vreau să ne dea sabia lui Ştefan cel Mare, a sărit ca ars bătrânelul întreptându-se ameniţător spre avocatul turcilor.                                                                                                                                                        
- Hristosu’ şi mama ei dă viaţă, şi-a trântit de asfalt pleaşca de şapcă, rotofeiul negricios Uitaţi-vă, moartea il caută pe acasă şi el vrea dela turci sabia lu’ Ştefan cel Mare! Păi, pă sărăcia asta sabie ne trebuie? Ce să facem cu ea? Poate doar să ne-o băgăm în cur...                                                                                     
- Facem ce vrem că e a noastră, s-a auzit o voce ca de megafon care venea dintr-un Cielo negru  parcat lângă trotuar. Dacă o să le-nstrăinăm pe toate se duce de râpă ţărişoara asta. Cu ani în urmă ne-au luat sabia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt,  ne-au şterpelit Basarabia şi insula Şerpilor, mâine va venii  şi rândul Ardealului...că străinii ăştia pe care voi  îi pupaţi în cur şi le trageţi limbi de un cot, ne vor lua tot...
Ca la un semn toată lumea adunată s-a întors spre locul de unde venea vocea                                                
- Că turcu’ a pus statuia  aici e una, dar eu întreb cine i-a dat voie. Acum nu mai poţi trage un pârţ fără impozit  la Primărie, a continuat aceiaşi voce aparţinând unui bărbat ale cărui trăsături erau ascunse de un guler ridicat şi de nişte ochelari mari negri.
- E anarhie, au strigat aproape toţi în cor...
- Nu e anarhie, e mânărie, s-a auzit glasul subţirel al bătrânelului...  
- N-aţi auzit de lozinca: Nihil sine şpaga, s-a auzit iar glasul din Cielo, în timp ce demara în trombă stârnind  înjurăturile participanţilor de trafic de pe bătrâna Cale a Victoriei... 
....De atâta agitaţie mi se uscase gura, aşa că am părăsit terenul de luptă şi am intrat în primul bufet din apropiere....Sigur, poate ar fi fost minunat, ca după o viaţă sbuciumată, în goana lor neostenită după himera gloriei, ar fi fost bine ca actorii să-şi  găsească liniştea în încremenirea unei statui mă gândeam  eu cu tristeţe după primul pahar de bere...
După următoarele pahare situaţia nu mi se părea  atât de dramatică şi chiar am întrezărit o luminiţă. S-ar putea să-i se aducă la cunoştinţă barosanului că a existat un actor român de origine turcă cu numele de Hamdi Cerchez (D-zeu să-l odihnească) căruia, dacă i-ar comanda şi lui o statuie, ar putea s-o amplaseze în partea dreaptă a scuarului, creind în felul acesta un echilibru atât arhitectonic cât şi etnic îndubitabil.
După alte pahare...în geamul bufetului au apărut pentru câteva clipe chipurile mustrătoare ale lui Ştefan Bănica, Mihăilescu-Brăila, Corado Negreanu, pe care i-am cunoscut, i-am iubit şi care ar merita cu prisosinţă o statuie în acest loc.
- Ştiu fraţilor, le-am şoptit eu, ar trebui să protestez, ar trebui să mă leg cu lanţuri de soclul statui, ca să aveţi şi voi satisfacţia că nu v-aţi irosit viaţa în zadar, că lumea nu va uitat încă, dar după cum vedeţi acum...turcul plăteşte...şi  românul se... ploconeşte..
După ultimul pahar de la...ultima sticlă nu  s-a mai întâmplat nimic. M-am dus acasă şi m-am culcat, gândindu-mă că pe sărăcia asta ar fi destul de greu să cumpăr lanţuri...dracu ştie cât or costa...şi totul ar fi în zadar. Cu  statuie sau fară statuie tot săraci....murim...
...Am trecut pe acolo de curând. Situaţie era schimbată radical. S-a pavat cu marmură, s-au pus lumini, iar soclu şi bustul au fost aşezate în centrul scuarului. Mai mult. S-au amplasat lumini fosforescente şi reflectoare care...luminează aceiaş meschină statuie..a unui mare om de stat, amplasată după părerea mea, într-un loc nepotrivit...
Oare cei dela Primărie care răspund de amenajarea oraşului chiar nu observă  anomalia
  
                                                                               Candid  Stoica

duminică, 17 ianuarie 2010

Galy Gay - 30.09.2007


O reîntâlnire fascinantă după 40 de ani
cu Lucian Giurchescu şi Galy Gay