Povestea unei iubiri de-o viaţa pierdută într-o clipă
de Camelia Pantazi Tudor
Citind “Gânduri despre Sara” scrisă de
Candid Stoica mi-am amintit despre marile iubiri evocate de atâţia creatori de
frumos care şi-au obţinut nemurirea oferind lumii imaginea femeii vieţii lor şi
a unei iubiri statornice. În secolul al XIX-lea, Petrarca s-a îndrăgostit de
Laura şi şapte secole nu au fost suficiente pentru a trece în uitare iubirea
dintre ei. Este o analogie pe care şi
Candid Stoica o precizează în volumul său, fiind convins că frumuseţea acestui
sentiment nu are legătură cu spaţiul, cu timpul, ci este doar un sentiment uman
general valabil.
Lecturând acest volum, cuprinzând 32 de poeme,
am avut plăcuta surpriză să constat că autorul Candid Stoica nu este doar om al
scenei şi dramaturg, ci şi mânuitor sensibil al versului.“ ”Misterul” nu îl reprezintă altceva decât durerea
sufletului său care i-a îndrumat mâna, chiar dacă în poemul “De ziua ta Sara”
afirmă că “nimic n-am scris/ Cu mâna mea” ci doar hârtia “înţeleaptă” “fiind
pesemne simţitoare / A scris singură pe ea / Numele tău”. Este vorba despre
numele femeii iubite care i-a stat alături aproape toată viaţa, Sara Dan.
Sentimentul pierderii fiinţei dragi îl aruncă
în braţele disperării de unde reuşeşte să se desprindă din când în când prin
rememorarea clipelor petrecute împreună, prin revoltă, prin acceptarea, în cele
din urmă, a suferinţei. Încă din primul
poem, iubirea autorului răzbate cu putere prin emoţia provocată de discuţia cu
îngerul care îi vorbeşte despre femeia destinată lui înainte de a o cunoaşte în
realitate, pretext de a-şi exterioriza convingerea că Sara Dan a fost femeia
sortită, femeia aşteptată de ani, ce îl aşteptase la rândul său. Cu delicateţe,
prin intermediul “zânei iubirii” din al doilea poem, “Gânduri”, îşi
mărturiseşte teama de a nu fi respins, avută la începutul poveştii de iubire.
Cunoaştem astfel cele “trei magice cuvinte”-“Iubire, Speranţă şi Credinţă”-
ce-l vor călăuzi pe tot parcursul vieţii în doi. Poemele continuă cu evocarea diferitelor momente trăite cu soţia sa,
începând cu primul, în care s-au cunoscut şi finalizând cu ultimul, al
dispariţiei ei, sub forma monologului, prin folosirea dialogului, dar şi prin
adresarea către prieteni. Cunoaştem o Sara Dan aşa cum a văzut- o bărbatul
îndrăgostit toată viaţa dar şi după moartea fiinţei iubite. Ea a fost şi este
”o stea luminoasă / şi mărinimoasă / femeia ideală / prietena loială / amanta
credinciosă / şi iubită afectuoasă, femeia minunată a sufletului meu”,
frumoasă, blândă şi înţeleaptă, caldă, căreia îi plăceau depărtările,”marea,
stelele și luna”, care iubea teatrul și muzica de calitate și „avea adierea
unui soare/ De primăvară”.
Purtat permanent pe aripile unei iubiri crescânde pe măsura trecerii timpului,
autorul își plânge fericirea pierdută, se revoltă, își pune deseori întrebări
referitoare la motivul pentru care ea l-a părăsit, fiindu-i greu să accepte
inevitabila trecere în nefiinţă, cerând ajutor lui Dumnezeu pentru a fi din nou
împreună prin propria moarte. În „Plânsete cu Sara”, veșnicul îndrăgostit
discută cu îngerul trimis de Dumnezeu, rugându-l să-l ducă la ea, prin
intermediul acestuia fiindu-ne dezvăluit motivul deciziei de a scrie poemele.
Răspunsul la rugăminte este refuzul categoric, deoarece noua sa menire constă
în a scrie versuri despre femeia iubită pentru că în felul acesta „ea le va
auzi / Le va cunoaşte / şi la tine se va gândi”. În final, autorul înţelege că
trebuie să scrie pentru a oferi lumii imaginea dragostei dintre el și soţia sa,
simţindu-se întărit de noul scop al vieţii, convins fiind că puterea de a
rezista, de a continua să trăiască, i-o datorează ei, celei care continuă după
moarte să îl ajute și să-i fie alături. Cerând
iertare iubitei pentru faptul că nu a știut să-și ascundă suferinţa, Candid
Stoica încheie în mod emoţionant povestea unei iubiri de-o viaţa pierdută
într-o clipă. Camelia
Pantazi Tudor despre CANDID
STOICA, Gânduri despre Sara, Bucureşti, Editura ZIP, iulie 2012. în Cervantes
Almanah de sărbători
