George Banu, un împătimit al artei teatrului

Iarăși timpul neîndurător, neînduplecat   ne răpește un mare artist. A plecat dintre noi fulgerător, când aproape nimeni nu se aștepta, în floarea vieți și a creației, teatrologul, profesorul, criticul  de teatru, doctor Honoros Cauza a Untc.  George Banu, lăsând pentru mult timp locul de „decan” în lumea critici teatrale, liber. Era cam peste tot. Nu exista un spectacol interesant, pe care să nu-l comenteze doct cu frenezie, cu simpatie găsindu-i conexiuni cu marea artă europeană. Nu exista un festival de teatru în țară sau în străinătate  care să nu se bucure de  prezența sa și să nu-le comenteze cu zeci de epitete glorioase arătându-le importanța, găsindu-le unicitatea. Iubea teatrul cu o pasiune nedisimulată, S-ar putea putea spune că și-a oferit viața ca „ofrandă” teatrului pe care l-a iubit la superlativ. Avea câțva idoli pe care i-a adorat încontinu cu pasiune fără să-i trădese vreodată; Peter Brook și A. P. Cehov și bineînțeles Andrei Șerban cărora le-a închinat zeci, sute de pagini de comentari pline de adevăr în cărțile sale cum aproape nimeni nu a făcut-o. Era nelipsit, om de bază, de la festivalul de de teatru de la Sibiu pe care îl deschidea și-l închidea în fiecare an și pe care l-a comentat în fel și chip pe unde avea posibilitatea. Despre regizorii și actorii români avea păreri extraordinare asemuindu-i și pe unii și pe alții cu marii actori europeni ai timpului. Cărțile sale despre Shakespeare, despre Cehov și despre teatrul modern vor rămâne pentru mult timp repere și un îndreptar pentru cei ce iubesc și admiră arta teatrului. Vor găsi în ele un izvor de inspirație și mai ales de iubire pentru că deseori declara că fără iubire nu se poate ajunge la marea artă!                                                                                                                                                        Se pregătea în adolescență să fie actor dar unul din mari noștri profesori de teatru, I. Fintrșteanu observându-i posiblitățile l-a îndrumat spre...Teatrologie descoperindu-i cu ocazia asta adevărata sa vocație!

Scria pentru oricine iubea teatrul, specialist sau cititor de rând într-un limbaj  simplu și în același timp, fără emfază, fără pretenții de autoritate supremă, dar cu o iubire totală. Articolele, cărțile luările  sale de cuvânt nu conțineau nici un pic de răutate sau ironie, totul fiind acoperit de marea lui pasiune pentru arta teatrului și pentru talentul fenomenal al marilor creatori de teatru. De multe ori comentariile sale era ascultate cu reliigiozitate pentru că veneau de la un om care își dedicase viața iubiri teatrului ca artă supremă. Dacă ceilalți care scriu despe fenomenul teatral sunt într-un fel doar cronicari...el era, iată că deja vorbim despre el la trecut, ceace se numește un critic adevărat și avizat de teatru. Într-un fel el a fost, neoficial,  ambasadorul Artei teatrului româneasc în spațiul european. Era Român, trăia la Paris dar vorbea și gândea ca un European. Titluli cărți sale este edificator: „Viața și teatru pe scena lumiii”!  Cel de sus să aibă grijă de sufletul său.

22. 01.2023.                                                             Candid Stoica

 

 

Ole, ole, ole, ole! Ceaușescu nu mai e…

Pe bulevarde, în parcuri,                                                                                                         pe străzi lăturalnice,                                                                                             restaurante, în cafenele,                                                                                                              chiar în sălile de teatre,                                                                                                                     la Paris, la New-York,                                                                                                            de la Berlin la Tokio                                                                                                                     și de la Roma la Tel-Aviv                                                                                                                                                   s-a auzit cântecul revoluției,                                                                                           prohodul lui Ceaușescu:                                                                                                                   Ole, ole, Ceaușescu nu mai e!                                                                                                            Iar chipul tânărului Florin Vieru                                                                     înfășurat în tricolor,                                                                                                                                                         sau cu capul vârât                                                                                                                     în golul lăsat de vechea stemă a Republicii,                                                                                                                                                                                                                                                                                                         apărut pe coperta revistei Match                                                                                      a făcut înconjurul mapamondului.                                                                                                  Ole, ole, Ceaușescu nu mai e,                                                                                      repetată tare sau în gând                                                                                                                                                            de mai toți românii care i-au urât pe Ceaușești                                                                                 si peste tot vacarmul s-a  auzit                                                                                                                                                                ca un tunet venit din adâncuri,                                                                                                                                                       din inchisori din piața palatului                                                                                          sloganul: Jos Comunismul!

S-a mai strigat și se mai strigă:                                                                                              ”Libertate, te iubim, ori învingem ori murim”,                                                                          sau ”Nu plecăm acasă morți nu ne lasă”,                                                                          sau ”De Crăciun ne-am luat rația de libertate”                                                                                  sau ”Ceaușescu nu uita, vrem pantofi din pielea ta”,                                                        sloganuri strigate cu furie în 22 Decembrie,

 

 

 

 

                      Festivalul Național de Teatru

                               (Considerații generale)

 

Festivalul s-a încheat, dar ecourile lui încă mai mai persistă în lumea teatrului și în rândurile publicului, Ediția din acest an  a oferit un program bogat, 150 de evenimente conexe, patru spectacole-lectură, regizate de Bobi Pricop, pe texte alese dintr-o selecție de peste 40 de propuneri; lansări de carte– nu mai puțin de 23 de titluri- antologii, biografii, piese de teatru, expoziții foto și de scenografie, urmate de dezbateri pe teme de actualitate, precum statutul artistului, workshopuri ținute de profesoniști din domeniu pentru studenți. 9 zile în care toate sălile Teatrului Național au fost ocupate de până la refuz de manifestările festivalului.        Festivalului s-a deschis cu expoziția-document - ``Caramitru – dincolo de scenă`` realizată de Florin Ghioca, un fotograf artist adevărat în domeniu,                                                                                        

Echipa care a gestionat alegerile, formată din Mihaela Michailov, Oana Cristea Grigorescu și Călin Ciobotari, a adus o notă de prospețime și deschidere, o binevenită extindere către  propuneri curajoase ..         FNT 2022 a fost o ediție care și-a propus  să acopere o arie cît mai diversă, să ofere spațiu și vizibilitate unor tehnici și limbaje teatrale inovatoare. Au fost spectacole prezentate pentru prima oară ca Macbeth a  lui Eugen Ionescu (Regizor: Tompa Gabor) sau Cenci de Antonin Artaud (regizor: Silviu Purcărete)                                                                                            În FNT 2022 o surpriză plăcută au fost și producțiile care au mers pe explorarea unor conflicte personale. Mamă de Marta Barceló și-a găsit,  cea mai emoționantă formă de reprezentare în spectacolul Marianei Cămărășan, la Teatrul Național „Radu Stanca“ din Sibiu... Spectacolul Marianei Cămărășan invită la o reconsiderare a ideii de familie, dincolo de tiparele cu care sîntem obișnuiți. Deasemenea au fost prezentate câteva piese românești; „Patima Oarbă„ de Cosmin Stănilă și Ionuț Sociu prezentat de Teatrul din Novi Sad și „MYTH show”        de Daniel Chirilă.

Un „Hamlet” de Eugen Ionescu în limba maghiară prezentat de Teatrul Maghiar din Tg. Mureș în regia lui Tompa Gabor ne amintește că regizorul a realizat cu ani în urmă un Hamlet adevărat. Spectacolele Teatrului Național din Buc au fost bine primite de public mai ales „Părinți și copii” după Turgheniev regizat deVlad Masaci.

Festivalului s-a  închiis  cu spectacolul Teatrul Național ``Vasile Alecsandri`` din Iași, „Familia Cenci``al lui Antonin Artaud, un. spectacol realizat de  marele regizor Silviu Purcărete aflat însă, după părerea mea mea pe drumul manierei exprimării teatrale constatate la timp și în alte spectacole.                                                                                                                  Finalul FNT a punctat admirabil prin aceste spectacole starea actuală a mișcării teatrale, profund confuze în raport cu o comunicare cu publicul. Teatrul e ``oglinda vremii`` ne-a scris Shakespeare. Actuala ediție a FNT a demonstrat prin `starea  confuză a unei lumi afectate de evoluția  tehnologiei comunicării și mai ales a informației false ori adevărate în contextul actual afectat și de războiul din Ucraina că teatrul se află la o răscruce. 

Se poate afirma, poate  greșesc,  folosesc o metaforă, că``Oglinda Teatrului” în această ediție a FNT pentru a comunica Marelui Public rostul său de a judeca vremurile în care trăiește. ``s-a transformat în... cioburi!!

 

15. 11. 2022.                                                 Candid Stoica

 

 

 

 

O întâmplare ciudată

 

L-am găsit în cabină, probabil portarul i-a dat drumul, își amintește actorul Emilian Săndel. Se uita la mine ca şi cum mă cunoştea, dar eu nu ştiam de unde să-l iau. Era un om în vârstă cu o faţă suptă, invadată de o barbă stufoasă. Îmbrăcat cu haine care se purtau cu ani în urmă la ţară. Vorbea dezlânat despre un proces pe care l-ar avea cu Patriarhia şi făcea impresia unui om dezorientat. Repetând cuvântul „Bicaz”, în mintea mea, ca într-o străfulgerare, s-a făcut lumină...

Era pe timpul împușcatului. Mă aflam de câţiva ani actor la Teatrul din  Piatra Neamţ şi cred că aş mai fi fost acolo şi azi dacă o mătuşă a mea nu m-ar fi vizitat rugându-mă să o însoţesc la Bicaz, unde auzise ea că se află un om care are harul să citească trecutul şi să prezică viitorul. Deşi nu credeam în asemenea miracole, am însoţit-o şi după un drum cu o mașină de ocazie, la 10 dimineaţa eram în faţa căsuţei prezicătorului, în curtea căruia aşteptau de cu noapte zeci de oameni veniţi din mai toate colţurile țării… În tot timpul cât am aşteptat, mătuşa mea mi-a amintit de bărbatul ei, era dat dispărut în război. Ea se recăsătorise, dar rămăsese cu credinţa că fostul ei soţ n-a murit, că trăieşte undeva prin întinderile nesfîrşite ale Siberiei, pentru că în ultimul timp îl visează  noapte de noapte. Adusese cu ea două sticle de ulei, pe care le strângea la piept, şi o pungă cu mălai, pentru că auzise că prezicătorul nu primeşte bani. I se spusese că e un om sfânt, fost preot, dar oameni pizmaşi, văzând câtă lume vine la el, au umblat cu vorbe mincinoase şi, până la urmă, a fost îndepărtat din rândurile preoţimii. Mătuşei mele i-a venit rândul seara târziu şi a ieşit din camera preotului, după câtva timp, cu ochii în lacrimi şi cu gura pungă. Prezicătorul era un omuleţ cu o figură obişnuită, îmbrăcat ca un ţăran ajuns la oraş: un basc decolorat pe cap, o pereche de pantaloni cu bazoane, în picioare galenţi, iar sub flanelul rupt la coate avea o cămaşă de corp bejulie de prea mult purtat. Crezând că și eu am venit pentru a afla viitorul, fără vorbe, m-a luat de umeri şi m-a condus în casă, unde în întunericul care se lăsase am zărit că în mijlocul camerei cu pământ lipit pe jos doar o masă de brad şi două taburete, iar pe un perete, sub o icoană înnegrită de vreme, fumega o candelă…

‒ Deschide cartea, să aflu cum ţi se zice, mi-a spus el cu un glas de bas bariton, după ce m-a aşezat pe un taburet, el stând lângă peretele celălalt.

Încurcat, am deschis o carte groasă de câteva sute de pagini, cu coperţi cartonate ‒ care se găsea pe masă ‒ pe care era imprimată în relief o cruce. Un fel de ceaslov, cum mai văzusem în copilărie în bisericile pe care le frecventa mama mea. Cartea s-a despicat lent aproape de jumătate, lăsându-mă să văd, printre vignetele specifice cărţilor bisericeşti, un text scris cu litere chirilice. În stânga, ca un început de capitol, am zărit, frumos desenată, majuscula literei D! Mi-am dat seam că e  litera respectivă datorită lecțiilor de limba rusă pe care le-am avut câțiva ani la rând în școală.

‒ Te cheamă Dan, Dragomir, Dumitru ‒  am auzit în întunericul odăii glasul său, nefiresc de puternic pentru un om firav. Deschide, să văd cum o cheamă pe maică-ta!

M-am conformat şi cartea s-a desfăcut iarăşi lin la alt capitol. În dreapta, de data asta, se găsea majuscula S.

‒ O cheamă...

M-a apucat râsul. Nu venisem la Bicaz să aflu că mama avea un nume care începe cu litera S.

‒  Deschide, să aflu care-i numele de botez al lui taică-tu, m-a îndemnat el, şi fără să mă mai gândesc la ce fac, am băgat degetele iar în interiorul cărţii, care s-a deschis uşor, și la începutul paginii din stânga trona majuscula literei T!

‒ Îl cheamă Toma, Toader, Traian, Tănase, am auzit iar glasul din întuneric. A fost condamnat, dar nu e la închisoare, dar tu nu ştii… peste puţin timp ai să ai veşti de la el. Va trăi mult, până când la miez de noapte va cădea jos ca secerat. Nu vei fi lângă el.

Zâmbetul mi-a dispărut. Tata fusese condamnat şi nu ştiam unde se găsea.

‒ Nevasta... acu’, a continuat el netulburat... şi aproape fără voia mea am deschis iarăși cartea. De data asta nici în dreapta, nici în stânga nu se mai găsea nicio majusculă la nicio literă.

‒ Nu eşti însurat la biserică, trăiţi fără frica lui Dumnezeu, a remarcat el şi timp de câteva minute s-a cufundat într-o tăcere adâncă. N-o să faceţi mulţi purici împreună şi nici copii, te vei despărţi şi vei cunoaşte dragostea adevărată însoţindu-te cu o femeie de prin părţile astea, cu care o să fii fericit, dar o s-o duci greu de tot. O veţi lua de la lingură, nu veţi avea mult timp o casă a voastră, te vei amărî din cauza meseriei… tot ce vei obţine va fi după multe stăruinţe... Deschide cartea să-ţi citesc drumu’.

Aţâţat, impresionat, am deschis din nou cartea, care de data asta îmi rezerva altă surpriză: pe fiecare foaie se găsea o majusculă, în stînga litera P, în dreapta litera B!

‒ Vrei să pleci în B, cum ar fi Braşov, Bârlad, Buzău, Bucureşti, mi-a spus omuleţul din încăpere după ce a stat câteva clipe să cântărească ceea ce vedea.

‒ Nu vreau! am strigat eu, crezând că aici l-am prins cu mâţa-n sac.

‒ În sufletul tău vrei, dar nu recunoşti, m-a contrazis el calm. Vei pleca cu gândul să ajungi în B, dar vei ajunge în P, adică în Paşcani, Petroşani, Piteşti, Ploieşti... după care, ţine minte, doi oameni te vor ajuta să-ţi realizezi visul. E limpede?

Mi-a mai spus multe lucruri care m-au contrariat prin veridicitatea lor şi m-a revoltat neputinţa mea de a explica cum poate şti atâtea amănunte despre mine şi despre familia mea. Mi-a mai spus că voi avea o încercare în care moartea va trece pe lângă mine, dar am râs neîncrezător, făcând pe indiferentul, ca şi Humphery Bogart ‒ idolul meu din filmul Casablanca ‒ şi am vrut să plec, dar am observat că el începuse să tremure şi să bolborosească cuvinte de neînţeles: „Sânge, focul gheenei se va abate asupra noastră… Satana vrea sânge... vor muri mulţi... văd o învolburare... multe leşuri de oameni nevinovaţi... anticristu’ se va ridica desupra într-o mare de sânge tânăr... dar va pieri... Doamne, iartă-ne şi ne ajută!” a strigat el gâfâind şi icnind, după care, scăldat în sudoare, a căzut într-o stare de prostaţie.

Cu ajutorul rudelor lui din ograda vecină l-am dezbrăcat, l-am băgat în pat şi târziu după miezul nopţii, obosit şi gol pe dinăuntru, împreună cu mătuşa, am părăsit Bicazul. Repetiţiile, apoi un turneu lung prin ţară, urmat de concediul de odihnă au făcut să uit cu desăvârşire de omuleţul de la Bicaz şi de cartea lui miraculoasă, până când în toamnă, o scrisoare mă chema acasă pentru că... sosise tata. Am fost, l-am văzut, arăta înfloritor, nu fusese la închisoare, fugise, se ascunsese lucrând sub un alt nume pe la diferite gări din Moldova.

La întoarcere spre Piatra Neamț, în Gara de Nord, am întâlnit un coleg care m-a rugat să-i dau replica la un concurs la Teatrul din Ploieşti. M-am dus. La final, Toma Caragiu, directorul teatrului, m-a anunţat că am reuşit la concurs, deşi nu eram înscris şi că are nevoie de mine într-un viitor spectacol. Atunci mi-am adus aminte de mătușa mea, de Bicaz şi dându-mi seama că destinul meu este trasat de cineva undeva sus de tot, nu m-am împotrivit și... m-am dus la Ploieşti.

Acum, în timp ce omuleţul de la Bicaz îmi vorbea, rememoram rapid firul vieţii mele: după un popas de câțiva ani la Ploieşti, am ajuns într-adevăr în Bucureşti la un Teatru important, cu ajutorul a doi oameni minunați, m-am despărţit de soţia mea şi am întâlnit dragostea adevărată în persoana unei fete din Buhuşi, iar după câţiva ani a murit fulgerător tata. N-am fost lângă el. Am dus-o într-adevăr greu, chinuindu-mă fără casă mult timp.

Omul care stătea în faţa mea, dezorientat, mă întreba, cu multe ocolişuri, dacă n-am cunoştinţe la Patriarhie ca să-i sprijine cererea de a reintra în rândurile preoţilor. Cel care îmi citise viitorul în cartea lui miraculosă, avea acum nevoie de ajutor!

‒ Ce spune cartea d-tale? l-am întrebat eu brusc.

‒ Nu spune nimic, mi-a răspuns el cu un glas în care se putea auzi disperarea.

‒ Cum aşa? l-am întrebat eu stupefiat, pradă a unei mari emoţii. Ai pierdu-o, ai uitat-o pe undeva?           

‒ N-am pierdut-o, mi-a spus printre sughițuri.

‒ Atunci... ai vândut-o?! Recunoaşte că ai vândut-o, recunoaşte, recunoaşte!

‒ Mi-au furat-o, mi-au furat-o! a strigat el disperat, podidindu-l plânsul.

‒ Ți-au furat-o? am țipat la el.

‒ Și de când mi-au furat-o, mi-am pierdut şi harul.

Am rămas ca trăznit, pradă unei tulburări pe care n-o mai cunoscusem. M-am uitat minute întregi la el cum plângea, până când am auzit în difuzor vocea regizorului tehnic care mă chema de urgenţă în scenă.

‒ Aşteaptă-mă! i-am spus cu dinţii încleştaţi. Mă întorc peste câteva minute.

Am coborât la scenă. Când am revenit, nu l-am mai găsit. Plecase. Și cu toate eforturile mele n-am reuşit să mai dau de el. Am luat la rând anticariatele, talciocurile, gândindu-mă că am să găsesc cartea aia miraculoasă, dar fără rezultat. Am telefonat prietenilor, rugându-i să-l caute acasă, dar mi s-a transmis că plecase demult din localitate. Eram în pragul unei crize nervoase. Cum, să nu mai știu ce mi se va mai putea întâmpla în viitor?

Până când într-o noapte am avut revelaţia că de acum încolo s-ar putea ca destinul meu să nu mai fie scris undeva şi... subit m-am trezit cu senzaţia că de acum pot fi un om liber

 

Candid Stoica

septembrie 2022

 

 

 

O amintire despre Alexandru Lazăr..3 ani de la plecarea lui dintre noi? Neologismele bată-le vina!           Terminasem Institutul de Teatru în, oho. 1961 şi, împreună cu alţi patru colegi, plecasem la teatrul din Piatra Neamţ, proaspăt înfiinţat, atraşi de promisiunile generoase ale directorului teatrului. care se angajase să ne dea salarii grase, roluri grase, case şi neveste... grase! Eu si Sandu Lazăr am plecat primii. Nu-mi dau seama cum ne-am apropiat. Era mai mare ca mine. Era serios. Nu bea şi nu se fălea cu performanţe bahice,. Mult mai citit decât mine, găsisem în el, în timpul studenţiei, un sprijin pentru multe din ideile care-mi bântuiau mintea. Era mare amator de cărţi şi de fete., având o listă impresionantă de cuceriri. De asemenea, era un entuziast organizator de reuniuni şi gazete de perete. Dându-i crezare (directorului), amândoi, am plecat imediat la Piatra şi în legănarea trenului, am făcut planuri despre ce piese şi ce roluri vom juca.. Aveam tot viitorul în faţă... - Repetiţiile cu piesa în care veţi juca vor începe mai târziu. Mergeţi să vă luaţi apartamentul în primire. E gol. Am să dau telefon la Spital să vă aducă paturi… Luaţi legătura cu colegii, vizitaţi închisoarea care se află pe strada Libertăţii şi când vi se va face foame mergeţi şi mâncaţi în contul meu, la “Garofiţa”, iar mâine veniţi să vă luaţi salariul, ne-a spus directorul teatrului când s-a trezit cu noi în biroul lui. Noi însă am intrat într-o librărie care se găsea chiar în clădirea teatrului şi mare mi-a fost mirarea să descoperim într-un raft o carte pe care nici în visurile noastre cele mai frumoase nu speram să apară: Dicţionar de Neologisme !                      Am avut amândoi o emoţie puternică Am început să-l răsfoim. Erau acolo toate cuvintele misteriose pe care le foloseau în timpul prelegerilor profesorii noştri de la Institut, al căror înţeles doar îl bănuiam şi pe care le căutasem în zadar în dicţionarele existente. Am cumpărat fiecare câte un exemplar şi, escortaţi de portarul teatrului, am plecat la locuinţa care ne fusese destinată.  Apartamentul se găsea într-un bloc nou construit pe malul unui râuleţ cu un nume ciudat: Cuejd. Avea trei camere, bucătarie, baie, însă nu era gol și plin de... praf. Am împrumutat de la vecini o mătură, un bec, un ciocan, nişte cârpe, o găleată şi ne-am apucat să facem curăţenie. … Într-un târziu, sosind de la spitalul din apropiere paturi şi saltele, am despachetat valizele, am făcut duş şi, lungiţi fiecare într-un pat, pe salteaua fără cearceaf, ne-am apucat să răsfoim dicţionarul pagină cu pagină. Am găsit, cu explicaţiile de rigoare, paradigmă, unul din cuvintele preferate ale profesorului de istoria teatrului, Horia Deleanu, care, în ignoranţa noastră ne închipuiam că ar înseamna ceva jignitor şi atunci când vream să luăm în băşcălie pe cineva îi spuneam: „Paradigma dracului!”. Acum însă descopeream că de fapt însemnă: „model”! Am găsit şi pe faimosul indimenticabil, care atunci bănuiam că s-ar traduce prin ceva bun de mâncat, de mestecat, şi nu „de neuitat”, cum constatam acum. Erau acolo şi misterioasele apodictic („convingător”), Miscellanea („Rubrică într-o revistă cu conţinut variat”) precum şi encomion („cuvântare sau poezie de laudă”), fastidios („plicticos, anost”), morfogeneză („proces de formare a structurilor morfologice ale unui organism”), mefienţă („neîncredere”), Ibidem („În acelaşi loc”), palimpsest („pergament răzuit”), astuţie („viclenie”), cărora noi, necunoscând limbile franceză, italiană sau latină de unde proveneau (am învăţat în şcoală multă rusă, cântând, şi puţină germană), le atribuiam sensuri care de care mai abracadabrante. Ca nişte copii ne bucuram să găsim, cu explicaţiile exacte şi irefutabil („Care nu poate fi respins”) şi infatigabil („neobosit, zelos”) pe care le întrebuinţa des profesorul de limba română, Mircea Mancaş, iar nouă, inculţilor, ne stârneau un râs grobian. Am descoperit că ludic înseamnă „joc” şi lubric, „obscen”, iar noi credeam invers. Am găsit şi cele două cuvinte aproape magice, comprehensibil şi incomprehensibil, pe care le exersam la orele de tehnica vorbirii. Acum descopeream cu uimire cât de uşor este de înţeles, neînţelesul! „La lumina becului improvizat am avut ambiţia, nebună, de a parcurge fiecare pagină, a dicţionarului. e…. - Uite ce am găsit aici, a strigat, la un moment dat, după miezul nopţii Sandu: futil! Înseamnă neserios, frivol. Ştiai? Nu ştiam. Faptul că luam cunoştinţă de cuvintele futil şi futilitate, care se cam asemănau cu cele ce desemnau în argou un act sexual, ne producea o veselie de nedescris, alungându-ne somnul, care până la urmă totuşi, spre dimineaţă, ne-a cuprins. Ne-am trezit, după ora douăsprezece, cu un gol în stomac. Ne-am dus la teatru ca să ne luăm salariul, cum ne spusese directorul, dar am avut altă surpriză: nu fuseserăm trecuţi încă pe statele de plată. Adevăratul nostru salariu trebuia să-l luăm la chenzina următoare. Directorul s-a dovedit dacă nu infatigabil sau incongruent, sigur trombonist. Flămânzi, ne-am îndreptat spre restaurantul „Garofiţa”,  însoţiţi de câţiva colegi, care ne-au împrumutat cu bani pentru că directorul s-a dovedit că era un cacealmist irefutabil, potrivit să joace Mincinosul, lui Goldoni. Eram curioşi şi unii, şi alţii să ne cunoaştem. Am mâncat  şi am băut mai multe rânduri de halbe de bere, după care am început să ne uităm curioşi la unii la alţii. Ne-am împrietenit repede povestindu-ne unii altora tot felul de întâmpări. Noi ne făleam cu succesul spectacolelor cu care absolvisem, „Centrul înaintaş a murit în zori” şi ”Steaua fără nume”, care pur şi simplu ne aruncase în viaţa teatrală, iar ei ne puneau la curent cu situaţia dezastruoasă în care se găsea teatrul la care tocmai poposiserăm, avertizându-ne că cel mai inteligent lucru din partea noastră ar fi să plecăm cât mai repede… Diferenţa dintre ce visasem şi ceea ce găsisem, noaptea nedormită, precum şi cele câteva halbe de bere au făcut ca asupra noastră să se abată brusc un val de tristeţe.. De-abia atunci realizam ruptura care se produsese în viaţa mea… Noii noştri colegi, observând schimbarea mea de umoare, l-au întrebat pe Sandu ce se petrece cu mine şi dacă nu cumva sunt bolnav. - E un tip futil, le-a explicat Sandu cu glas scăzut şi dramatic. - De unde i se trage? au fost ei curioşi să afle, neînţelegând ce înseamnă „futil”.                                        - A căzut în paradigmă! Când cazi în paradigmă, uitaţi-vă la el, palimpsestul e gata, şi-a continuat Sandu gluma, făcând un gest de tăiere în regiunea gâtului…                                                                                             - Adică se… duce… atât de tânăr, s-au mirat colegii plini de compasiune. - A fost fastidios ani de zile. S-a molipsit de mefienţă şi asta, dacă n-o tratezi la timp….                                                                                                         - Am auzit că e groaznică, ne-au explicat noii noştri colegi. Nu se poate face nimic? - Ba da, dar nu vrea, că este şi apodictic… - Apodictic… asta nu cumva e….                                                                                                  - Sigur că aia e. Şi când e aia… miscellanea e în floare… Aici e grav de tot. A început cu un simplu encomion, la care n-a dat importanţă, neglijând să meargă la medic.                                                                       - Şi el ştie, au întrebat colegii sufocaţi de emoţie? - Nu ştie, le-a spus Sandu în şoaptă. Dacă ar şti, ar face imediat ibidem total.                                             - Se ia cumva? a întrebat muncit de gânduri negre unul dintre ei, care părea cel mai interesat de povestea asta, căruia colegii îi spuneau Pâiniţă, un bărbat matur, dar privirea candidă arăta o naivitate înnăscută şi o… ignoranţă lingvistică desăvâ  - -                       -Numai după ce se instalează morgogeneza, a răspuns Sandu                               - Nu cumva acum e instalată? a întrebat panicat.                                                                        - Numai D-zeu ştie, a decis Sandu. Eh, vedeţi, e astuţios în ultimul grad.                                                                                                                , dar deocamdată umblă, vorbeşte, mănâncă…                                                               - Şi cu femeile cum e, a mai vrut să ştie Pâiniţă ,                                                           Cu femeile e de speriat. Nu ştie cum să scape de ele. Au simţit că are un falus enorm. Mai pe româneşte e foarte dotat jos, înţelegeţi?                                     - Adică are daravelă mare. Cum să nu-nţeleg? Dar chestia cu femeile e cu două tăişuri. De unde şi vorba veche: Fu…, fu…, dar plăteşti! Eu, plătesc două pensii alimentare.                                                                                                 -Am aflat lucruri grozave despre tine, mi-a spus îmbrăţişându-mă, Pâiniţă. În zilele următoare ne-am împrietenit. Era o fire blândă, doritor să aibă parteneri de conversaţie şi de băutură.. Peste câteva săptămâni o repetiţie cu ”Nota zero la purtare”     de V. Stoenescu şi O. Sava, în care am debutat toţi cinci (Ioana Manolescu, Cătălina Murgea, Traian Stănescu, Alex Lazăr şi subsemnatul). Având o mică ciorovăială cu un coleg, Pâiniţă, vrând să aplaneze lucrurile, l-a luat deoparte, pe cel cu care mă certam, şi ia spus în şoaptă ceva, făcîndu-l pe celălalt să se calmeze şi să mă îmbrăţişeze                                                                                           - Lasă-l, are o chestie nasoală ce-i zice astuţie şi în curând o să mierlească că este contaminat de futilitate, am aflat, mai târziu că-i spusese.

Fragment din Volumul ”Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei”de Candid Stoica

Deschidere de stagiune la Teatru Național: EXIL      

 Spre  mirarea  iubitorilor  de teatru scris de autori români, Teatrul Național din București își deschide stagiunea cu  o piesă  a unui dramaturg român, (care declară că trăiește la Paris) ceea ce nu s-a mai întâmplat cam de mult timp.   Spectacolul Exil de Alexandra Badea (regizat tot de ea)   a succitat deja discuții și controverse, (chiar după primul spectacol) unii cronicari categorisind piesa și spectacolul drept detetestabil, iar alți găsindu-i calități cu totul deosebite, atât în ceace privește  scriitura cât mai ales  realizarea spectacolului.  Și cu ocazia asta s-au devoalat 2 sisteme ca un dramarg român să fie jucat la Teatrul Național. Ori să piardă un text într-un taxi și să-l găsească d-l Caramitru (cazul piesei ”Dumnezeu se îmbracă la second hand”,,,), ori să învețe în România,  apoi să plece la Paris și revină cu o piesă direct pe scena Teatrului Național.                                                                         Piesa „Exil” de  Alexandra Badea care a generat un spectacol de trei ore este de fapt o reconstituie, într-o cronologie neregulată, o imagine a unei familii alcătuite din trei generații, rememorând, fragment cu fragment, experiențele care i-au marcat existenţa: comunismul, post-comunismul şi, mai ales, exilul se scrie în caietul program.

Dar evenimentele relatate sunt un pretext pentru a cugeta asupra unor subiecte dintre cele mai diverse, precum căutarea identității, istoria, adaptarea, vina etc Personajele Alexandrei Badea, indiferent că sunt stabilite în Franța sau rămase în țară, descoperă în ele o neliniște ascunsă, o bănuiala a unei trădări în trecutul familiei, caută punctul de unde a pornit totul și încep de aici o cale de înțelegere și reconstruire a unei noi vieți .                                    S-au mai văzut piese  cu o acțiune complicată care să dureze 3 ore  dar în cazul de față supără, enervează multe lungini inutile care nu aduc nimic nou acțiunii, care lâncezește, dându-i posibilitatea spectatorului să caște nestingheri și care așteaptă în scaun fapte revelatoare despe....EXIL punându-și întrebarea cum este posibil ca peste patru milioane de români să trăiască în...EXIL? Tema a fost atinsă de mai mulți scriitori atât în roman, cât și în teatru ca de exemplu Horia Vintilă în cartea sa „Dumnezeu s-a născut în exil”. Au mai  scris despre ea  dramaturgi ca Saviana Stănescu, Mircea M. Ionescu, Matei Vișiniec, Alexandra Ares, Georgre Astaloș (Un volum intitulat:Exil), etc Cine va căuta în însă în scritura teatrală  o soluție, desigur nu o va găsi, autoarea ferindu-se să se exprime în acest sens. Pentru ea până la urmă exilul există în fiecare dintre noi, se poate citi printre replici. Alexandra. Badea încearcă cu acest spectacol o combinație ce o crede ingenioasă între teatrul reportaj și bildungsroman și explorează mai puțin viața de exilat din Franța (așa cum probabil mulți spectatori au așteptat și poate au fost dezamăgiți). Exilul ei sondează doar rădăcinile sufletești ale emigranților Ema și Vlad (interpretați de Ada Galeș și Emilian Oprea) dar fără adevăruri revelatoare: Ema (Ada Galeș) fiind mai mult preocupată să înregistreze filmic reacțiile  interpreților cât și ale publicului. Ceea  ce totuși face spectacolul atractiv este până la urmă calitatea interpretări actorilor majoritatea tineri din echipa Teatrului Național, dar scene extrem de emoționante produc Ana Ciontea și Diana Dumbravă.                                                                                                  Lumea teatrulul e plină de exilați celebri: Liliana Tomescu, Melania Cârje, Dinu Ianculescu, Dan Nuțu, Marieta Luca, colegul meu Vasile Gheorghiu. Regizorii Petrică Ionescu, Lucian Giurchescu, Radu Penciulescu, Margareta Niculescu, Vlad Mugur Eu am scris o piesă despre un actor în plină celebritate, Mircea Șeptilici, care a avut 2 tentațive de fugă în exil, ultima finalizată cu succes, piesă  refuzată de Teatrul Național și de Teatrul de Comedie. De, nu veneam de la Paris! O parte din publicul dezamăgit astepta ceva adevărat despre ce i-au făcut pe acești oameni celebri să părăsească România și nu a găsit în Exil al Alexandrei Badea mai nimic...care să le lămurească tema din titlu, de aici dezamăgirea multora.

 

22. 09.2022                                             Candid Stoica