A apărut : Candid Stoica: CULISE (anii 1990-2000). Editura TIPO MOLDOVA. 800 DE pagini

Volumul cuprinde viaţa teatrală şi a Teatrului de Comedie în special, în perioada respectivă, spectacole, personalităţi, relatări de la repetiţii, mici crochiuri, interviuri, scandaluri şi controverse teatrale, iubiri ascunse şi declarate, pasiuni, amintiri, fapte şi întâmplări din viaţa actorilor etc…
Este volumul doi dintr-o frescă mai amplă. Primul volum apărut la editura Zip în 2009 se numea: Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei, care se găseşte la vânzare la librăria M. Eminescu şi la casieria Teatrului de Comedie. Informaţii suplimentare găsiţi în revista„Bucureştiul literar şi artistic" unde semnez cronica teatrală

Cronică teatrală

Reportaj de la un succes al Teatrului Naţional şi al dramaturgiei originale

“Cinci femei de tranziţie” de Rodica Popescu-Bitănescu (şarjă amicală!)


02. 03. O familie prietenă, din provincie (tată, mamă, fiică), m-a invitat să petrec împreună cu ei, o seară culturală la Teatrul Naţional! Era programată o piesă pe care din varii motive n-o văzusem în ciuda intensei şi zgomotoasei mediatizări a septuagenarei autoare. Sau poate de aceia. Un proverb românesc spune că la pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Am nesocotit averistmentul gândindu-mă că nimic nu se poate compara cu o seară la Teatru Naţional la o piesă românească. Intervenţia mea pentru bilet s-a soldat însă cu un eşec. Legitimaţia eliberată de Ministerul Culturi (ministru Răzvan Teodorescu) care-mi asigura un bilet gratis nu a avut succes. Tot ce legiferează un guvern nu este recunoscut de succesivul Trebuia să mă înscriu pentru o invitaţie cu zece zile înainte. Persoane amiabile însă m-au sfătuit să-mi incerc norocul la un loc liber, ceace şi fac cu sprijinul celor de la intrare cărora le arăt, legitimaţia de ziarist, dar care nu le face nici o impresie, mai mult decât mutra mea recunoscută cu promtitudine. Mi se spune zâmbind larg: Întraţi d-le Jean Constantin!
- Nu vă supăraţi, Jean a murit cam de multişor.
- Ieraţi-mă, m-am zăpăcit, cum să nu vă recunosc pe d-voastră, d-le Arşinel
Era un timp agreabil, 2 grade Celsius, avusesem drum liber cu maşina şi printr-un miracol găsisem un loc de parcare, aşa că nu m-a afectat confuzia, chiar m-a onorat. E mare lucru să fii confundat cu marii comici!
Ora 19. 30: Ajunsesem mai devreme, strecurându-mă printere macarale, schele, garduri de fier, spre intrarea sălii mici a teatrului, observând cum fac acelaş slalom, viitoarele spectatoare, rar însoţie de bărbaţi cu figuri placide şi indispuse, dând impresia că venind la teatru au pierdut un şpriţ cu prieteni, sau un thriller la TV. 19. 45: După ce mi-am depus pardesiul la garderobă, am cumpărat un program şi instalat într-un fotoliu l-am răsfoit. Am aflat cu această ocazie anul absolviiri Institutului de Teatru, al actriţelor, deducând astfel, printr-un exerciţiu de probabilitate, şi vârsta lor. L-am pus pe măsuţa din faţa mea. O doamnă a văzut programul l-a răsfoit şi a vrut să plece cu el. A rămas surprinsă când i-am spus că e al meu şi a plecat supărată. Încă un amănunt: am citit ceva ce m-a înfiorat: costumele celor cinci, sunt desenate de Zina Dumitrescu! Sunt scuturat de un suspin. Săraca! Acolo, unde e ea, luptându-se cu vitregia sorţii, a avut totuşi luciditatea să conceapă cinci costume de scenă. E de felicitat
Ora 20. 01. Imediat ce m-am strecurat în sală, neexistând cortină, am luat cunoştinţă imediat, cu decorul piesei, (Diana Dan) care se vrea o cameră de zi a unui apartanent care are tot ce se putea oferii celor cinci actriţe, care vor interpreta cele cinci femei de tranziţie, cum anunţă titlul piesei, un sejur confortabil, de o oră şi jumătate, durata maximă a unui spectacol modern, (exceptând cele ale lui Alex. Tocilescu care ţin patru (4) ore: a se vedea Casa Zoikăi de la T. Comedie şi “Oblomov” de la T. Bulandra), adică patru scaune tapisate, o canapea, o masă centrală, alta pe fundal plină cu sticle de băuturi din care, probabil se vor servi, mimând că vor bea, probabil, Wischi, Gin, Hennesy, Martell, Courvoasier. etc. În timp ce fotografiam mental decorul şi mă instalam pe un scaun rămas, printr-un miracol, liber, s-a făcut auzită la un difuzor o voce monotonă, care după ce s-a prezentat (era o tânără şi încântătoare actriţă pe vremuri) ne-a invitat să închidem telefoanele mobile, anunţ care s-a repetat de încă două ori în acelaşi fel, creendu-mi o intrebare logică: de ce era nevoie să se prezinte de trei ori?
20.10. În fine în scenă apare, pe o melodie a unui vechi tango septuagenara autoare, absolventă în 1960 a IATC, care, am dedus, va juca una din cele cinci femei, anunţate, de tranziţie, care în caietul program poartă numele de Gazda, şi care, vioae, în ciuda vârstei, printre, cunoscutele-i cascade de râs, a anunţat că asteptă vizita a patru prietene, după care, aşa, tam-nisam, a dat un telefon lui bărbată-su. Hait, mi-am zis: ăsta va fi mărul discordiei! Între timp prietenele sosesc şi în minutele următoare se produc cunoscutele banalităţi care se găsesc din belşug în manualele de bună cuviinţă. Face o impresie deosebită toaleta femei de tranziţie, intitulată în caietul program Profesoara (interpretată de Giliola Motoi care a absolvit în 1996 Academia de Arte “Luceafărul” avându-l ca profesor pe nimeni altul decât pe George Motoi, actualul ei soţ).
20. 14. Urmează un prim impas: una dintre prietenele de tranziţie şi-a trimis în locul ei, fiica, ceea ce o enervează pe Gazdă şi-i arde o lungă povestire despre moarte în care apare chiar Moartea! (poveste ciupită identic din Cercul Mincinoşilor de Jean Claude Carriere). Terfiant. Sunt sguduit. Mă uit în sala: impasibilă. Unele feţe par nedumerite. Veniseră la o comedie…
20.18. Începând o sporovăială tipic femenină, despre sex, imediat, Gazda îi arde o poveste despre sex, (de fapt un vis) după care urmează o partidă de ghicit în cărţi din care aceiaşi personă află că o înşală bărbatul…Hait mi-am zis, vom asista la o dramă de adulter. Dar minutele trec şi după ce mai toate personajele declară că vor să bârfească, să bea, chiar să se îmbete, iar Gazda care evoluează printere scaune ca pe papainoage (cum se exprimă despre ea, o invitată) declară iar, tam-nisam, că îi e dor de ruşi, ceea ce produce în scenă o linişte totală iar în sală o minimă rumoare. Sunt îngrozit: Ce personaj ciudat este Gazda. Ce curaj are să declarea asta., tocmai acum când suntem în Nato! Tare piesă! Dar după un moment de pauză în care se aude o muzică rusească, Gazda, începe o lungă peroraţie, în care explică faptul că ei îi e dor, de fapt, de muzica rusească şi-i arde iar o povestire despre cât şi cum a suferit ea şi familia ei din cauza ruşilor, cum i s-a confiscat tot avutul, cum a fost nevoiţi să se refugieze într-o cocioabă, si totuşi ei îi e dor de ruşi!
20.25. Gazda îşi continuă lungul monolog în care vorbeşte de închisori, de americani, de droguri, de faptul că după ce românii am fost slugi la ruşi, o să ajungă slugi la americani, de primele ei experienţe sentimentale cu un tânăr care, îndrăgosit de ea, trece neatent strada şi este călcat de o maşină, recită chiar o poezie, care se termină cu versurile (citat din memorie): să trăiască măta care te-a născut, datorită mătii, noi te-am…şi a facut o pauză, sugerând că versul se termină cu un cuvânt de argou, pe care Dex-ul nu-l menţionează, la care sala jubilează, evidenţiind că a înţeles depre ce e vorba în propoziţie, de Cioran, specificând, că noi l-am făcut mare pentru că în Franţa nu se ştie mai nimic de el, de hotărârea lui Brâncoveanu de a rămâne creştin cu preţul vieţii lui şi al copiilor lui, de revoluţia din Decembrie ’89, unde au murit atâţia tineri, ca să profite alţii… Atenţia de la piesă îmi e abătută de o spectatoare care a părăsit scaunul, a traversat spaţiul dintre scenă şi sală şi a disparut într-o direcţie necunoscută…Mă uit la ceas: deja s-a făcut 20.45. Zăpăcit, bulversat de atâta vorbăraie nu mă mai emoţionează faptul că una dintre femeile de tranziţie, cea numită Bibliotecara face o mărturisire şocantă, că ar fi mitomană, nici că altă femeie de tranziţie, Afacerista, care fusese acuzată că fură la cărţi, a aruncat spre sală o replică teribilă : “Te iei de mine, dar de ăia care fură milioane cine se ia?, după care işi exprimă dorinţa că ar vrea să i se taie capul, ca să i se pună altul în loc, nici că tânara, venită în locul mamei, primeşte, după ce se plânge că este terorizată de mamă, care n-o lasă să se mărite cu cel pe care îl iubeste, o palmă de la Bibliotecară, nu mai reţin de ce, nici de faptul că cele cinci au chef să se sărute, şi nici că încercă să facă antren, dansând după muzică italienească. Atenţia începând să-mi slăbească, nu prind ideia de ce Gazda declară, la ora 21.20 că vrea să se sinucidă, iar una dintre prietene îi oferă un pistol, pe care îl avea în dotare, ca să procedeze în consecinţă. Aici am redevenit atent, zicându-mi că, însfârşit, după atâta vorbărie, am să asist, însfârşit, la o scenă, dramatică. Sub privirile impasibile ale celorlate patru femei, Gazda, duce la tâmplă micul pistol şi după câteva secunde bine calculate, când chiar crezi că va apăsa pe trăgaci, scoate, din buze un sunet care ar imita glonţul!!! Aş mai putea continua să narez ce se mai întâmplă în aşa zisa piesă de teatru, multe lucruri, printre care faptul că Gazda află la ora 21. 25 de la Afaceristă că bărbătul ei o înşală de 9 ani, cu Profesoara , dar presiunea exercitată asupra mea de redactorul şef al revistei, cu privire la faptul că articolele mele sunt prea lungi, mă îndeamnă să închei aici reportajul meu despre un succes al al autoarei şi al Teatrului Naţional. La final m-am întâlnit cu familia prietenă _
Doamna: Aşa piesă mai rar: extraordinară! Când a adus vorba de imbogăţiiţi din zilele de azi, m-a uns pe inimă. Ce curaj!
Fiica: (17 ani) Asta e o piesă scrisă pe timpul lui nea Nicu şi asezonată.
Domnul: (grav) E posibil ca aşa ceva să se prezinte la Teatrul Naţional unde este director nimeni altul decât revoluţionarul Caramitru. El să nu fi auzit de conflict dramatic, de catarsis, de intrigă, într-o piesă de teatru?
Eu: În mod sigur a auzit..
Domnul: Şi atunci? Taci? (chiar am tăcut). Insinuezi, cumva, că distinsa autoare, n-a auzit de conflict? Taci în continuare? (chiar tăceam în continuare) Doamna: O fi auzit, dar a uitat, că are o vârstă, deşi arată minunat. N-aveţi dreptate. Când a făcut-o pe profesoară proastă, a fost un moment dramatic, mi-a îngheţat sângele-n vine, doamne ce i-aş fi făcut eu, si când i-a aruncat cu palincă pe faţă, la fel a fost îngrozitor de dramatic. Ce tărăboi s-ar fi iscat dacă la mine la serviciu s-ar fi întâmplat aşa ceva. Nu ştiu ce aş fi făcut eu, dar colegele mele sigur ar fi păruit-o, iar când tipa care se lăuda că e bogată, i-a spus că bărbatul profesoarei o înşală, a fost dedreptul tragic.
Fiica: Mie mi-a venit să râd.
Domnul: Cred că ai înţeles greşit: bărbatul Gazdei o înşeală cu Profesoara.
Fiica: Lasaţi controversa că totul e cam aiurea. Nu mai vorbesc de scena când tânăra se plânge că nu e lăsată de mamă să se mărite. Ce prostie. Când vrei aşa ceva apoi o faci nu te lamentezi…
Doamna: Ce vorbeşti? Ai face aşa ceva?
Fiica: Sigur că da. Dar tu ce ai face dacă ai afla că tata te-nşală? Doamna: Ai devenit obraznică (îi arde o palmă) Domnul: (către soţie) Numai tu eşti de vină. Tu ai crescut-o aşa.
Doamna: Mă acuzi pe mine? Nu tu a alintat-o şi a îndemnat-o să aibă personalitate? Să ştii că m-ai supărat şi am plecat. Ne vedem la gară. Hai fata mea cu mine.
Fiica: N-am chef de voi. Sunteţi naşpa. Am întâlnire cu nişte colegi super. Vom merge la discotecă să dansăm. Ne vedem mâine acasă.
Doamul: Nu vrei să mergi cu noi? Vrei să-ţi faci de cap? (Îi arde o palmă)
Fiica: Aţi dat în mine, aţi dat în fabrici şi uzine!
……………………………………………………………………..
(o clipă am avut impresia că în holul teatrului se prelungeste acţiunea piesei)
Cum trenul lor pleca la ora 11.30, m-am dus cu prietenul meu la o bere vorbind în continuare despre ce roluri interesante ar fi putut juca talentatele actriţe începând cu Catarina, Porţia, Lady Macbeth, şi terminând cu Nora, Hedda Gabler, Columbina, Ranevskaia, şi mai ales despre lipsa unui conflict dramatic puternic în dramaturgia actuală.
PS: Am vizionat spectacolul de două ori

10. 03. 2013 Candid Stoica

A plecat dintre noi ultimul artist boem

Ne-a părăsit ultimul artist boem…

S-a dus dintre noi un… rispitor…un fel de pasăre rară. Cu totul aparte. Nu semăna cu nimeni. Era unicat. Era conştient de lucrul acesta şi se purta ca atare. A avut două mari plăceri: Viaţa şi Teatrul! Când se alinta îi plăcea să spună că şi-a greşit cariera: trebuia să se facă muzician.
Într-adevăr avea o ureche cu un înalt grad de percepere şi mânuia acordeonul ca un acrobat. Ciudat: în viaţă se cam bâlbîia, ceea ce pe scenă nu se-ntâmpla: Nnu mmă bâl bâl bâi, am o exex pri vorbire mai lentă, el explica el, cui se nimerea. Restaurantele Berlin, Athene-Palace, Cina, Capşa, Ambasador, Mon Jardin, Carul cu Bere, Singapore, Peştera, Pescăruş, Mărul de aur, Podgoria, Mignion sau Fraţii Chivu, Mc. Monis, Şarpele Roşu, au fost sediile unde trona, oficia, cânta împreună cu prietenul său Gigi Dinică, duios acrişorul şlagăr, unde recunoştea, fără să-l oblige nimeni că: “Am mai făcut câte-o beţie / am mai iubit nişte femei / m-am vândut la galerie / pentr-un bilet de câţiva lei” Nu frecventa bombele. Avea oroare de sordid. Părea şi era deasupra coteriilor, bârfelor, intrigilor. Părea că n-are ambiţii. Da impresia că nu-l intersează succesul. Era singurul care lângă Mircea Şeptilici nu părea şofer sau electrician. Deşi era din Ghimbav, avea o eleganţă înnăscută englezească. A făcut în tinerereţe o pasiune devastatoare pentru o tânără olteancă năbădăioasă ce l-a părăsit pentru un superb gay, ceea ce i-a distrus pentru o periodă de timp moralul, găsind uitarea în alcool. Nu scria poezii, dar ar fi putut. Îi plăcea să joace rolul cinicului. A avut de toate: haine elegante, conturi bancare, roluri, femei, prieteni, bicicletă, motoretă, chiar şi o puşcă, cu care se lăuda că îl aşteptă pe propietarul apartamentului unde locuia, dar mai ales simpatie unanimă ceea ce nu l-a făcut să fie nici sufficient, nici îngâmfat. Părea comod şi totuşi a fost extrem de autentic intr-un rol ingrat: Solonâi din Trei Surori” şi a făcut un mare success cu un rol ce până la el părea ingrat: Arzăreanu din Plicul de L. Rebreanu. Şi-a cheltuit, cu zâmbetul pe buze, talentul în nenumărate emisiuni efemere Tv. unde cânta cu nonşalantă, alteor patetic diverse efemeride, iar în nenumărate şi neintersante filme şi-a arătat mustaţa
Ai plecat, te-ai dus Titică
fără nici un pic de pică
pe buze cu un zâmbet cinic
care părea că spune cam şoltic
- Nu trebuie să regretăm nimic
într-un loc aparte ne vom întâlni
Toţi ce teatrul l-am iubit
Si viaţa lui ne-am dăruit
Să ştiţi că nu v-am părăsit.
Dar un mesaj am primit
De la Gigi, Ahoe şi Stănculescu
de la Rauţchi, Amza, Niţulescu,
de la Pâcă, Pucă şi Nicolaescu
La apel să fiu prezent La un spectacol permanent
În al cerului departament
De aceia vă las testament
Beţi, cât timp mai aveţi \
Viaţa e frumoasă băieţi
Să nu aveti un aer afanisit
De gânduri triste bântuit
Să ştiţi că v-am iubit!

S-a dus ca un domn de viaţă plictisitNu pot să cred că ne-a părăsit

1 martie

„Tânăra italiancă” de Jules Cohn Botea-1.03.2013 (10 fotografii)

Spectacolul cu piesa „Tânăra italiancă” de Jules Cohn Botea este organizat de Compania Teatrală Cişmeaua Roşie aparţinând Asociaţiei pentru Cultură, Artă şi Turism „Sabin Făgărăşanu”, având ca temă imigraţia şi dorul de ţară. Distribuţia: Constantin Duicu, Candid Stoica, Florina Luican, , Daniela Moldovan, Creţu Mircea, regia Creţu Mircea.Invitat de onoare Jules Cohn Botea.

2Îmi place · · Distribuie

CĂRŢILE MELE

O glorie postumă:Mihail Bulgakov!

 Roman Teatral la Teatrul Nottara   

                                                                                                                                                                         Când am citit în anul 1969, Roman teatral, în traducerea lui Alexandru Calais, am rămas descumpănit, chiar dezorientat. În el, pe lângă o acidă critică a birocraţiei care domnea în domeniul artei, recte în teatru, erau ironizate, chiar ridiculizate, sub nume de împrumut, dar uşor de decriptat de către oamenii de artă, două mari personalităţi al teatrului sovietic. Două personalităţi despre care învăţasem temeinic la istoria teatrului. Mai mult. Unul din cei doi este autorul unui sistem teatral, a unei metode de lucru cu actorii, îmbrăţişat cu entuziasm şi cu frenezie de toţi marii creatori ai teatrului Românesc şi implicit şi de profesorii Institutului de Teatru, de studenţi, actori, critici de teatru şi de toţi politrucii care supravegheau viaţa culturală a timpului. Orice abatere de la el, era aspru sancţionată, sistemul devenind sacrosant. Autorul micului roman (250 de pagini, format mic) era, la vremea aceea, pentru mulţi dintre noi, un ilustru necunoscut: Mihail Bulgakov!

Câţiva ani mai târziu, odată cu apariţia în limba română a romanului “Maestrul şi Margareta” (1973) şi a volumului de teatru (1986) fenomenul Bulgakov ni s-a arătat în adevărata sa amploare descoperind în autorul micului roman de sertar (a fost tipărit la câţiva ani după decesul autorului în 1966) un mare autor de talie universală, iar toate întâmplările din Roman Teatral au căpătat consistentă, adeverind că ele au făcut parte intrinsecă din biogafia autorului.

Pe scurt: Maxudov un tânăr autor scrie un roman care este tipărit într-o revistă fantomatică, apoi, la îndemnul unor prieteni transcrie subiectul într-o piesă, care ajunge la un teatru condus de doi directori “celebri”. Dar odată ajuns aici încep şi necazurile, buclucurile, dezacordurile, nemulţumirile, dezamăgirile şi decepţionat, deziluzionat în final, fiind o fire depresivă, se sinucide. Dar nu înainte de a lăsa un manuscris cu tot ce i s-a întâmplat.

Ca şi Maxudov, eroul cărţii, Bulgakov a avut de întâmpinat mefienţa contemporanilor, neîncrederea celor de la teatrele cu care a colaborat, şi mai ales exigenţele cenzurii care i-au oprit majoritatea spectacolelor realizate după piese lui. “Zilele Turbinilor”, “Casa Zoikăi”, “Cabala bigoţilor”, “Fuga”, “Ivan Vasilievici”, “Insula purpurie”, “Don Quijote”, “Puşkin” toate piesele, după ce au fost cenzurate drastic, au fost interzise. Chiar şi ultima despre tinereţea revoluţionară a lui Stalin, pe care din disperare se hotărâse să o scrie, a fost oprită în proect. Paralelismul e izbitor!

Am avut norocul de a vedea la Moscova în anul 1978 celebrul spectacol al lui Iuri Liubimov cu dramatizarea acestuia după “Maestrul şi Margareta”, şi plăcerea de a sta în sală pe un scaun alături marele actor Smoktunovski, aflat ca şi mine, în postură de spectator, iar la final să asist la un recital de poezie unde, printre alţi actori s-a produs cu o incandenscenţă, ieşită din comun, celebrul iubit al Marinei Vlady, Vladimir Vâsoţki. Deasemenea, împreună cu un grup, am fost la ultima locuinţă a lui Bulgakov, de unde am fost pur şi simplu alungaţi de cel care, după moartea sa, îi ocupase locuinţa!

Am fost fermecat de spectacolul Cătălinei Buzoianu de la Teatrul Mic cu “Maestrul şi Margareta” care a avut ca protagonişti pe Valeria Seciu şi pe Ştefan Iordache şi de excepţionalele spectacole de la Teatrul Bulandra, ale lui Tocilescu cu “Tartuffe” şi “Cabala Bigoţilor din anul 1981.
Ulterior mai toate piesele lui Bulgakov, respinse de ideologii vremii, de directorii fricoşi sau dogmatici, chiar de Stanislavski însuşi (însăşi), au văzut lumina rampei pe scenele din URSS şi bineînţeles şi din ţara noastră.
Toate aceste recunoaşteri târzii vin ca un fel de răzbunare faţă de viaţa chinuită şi a unui destin nemilos pe care a fost nevoit să-l parcurgă.
Cunoscând toate astea, recunosc, că m-am dus la spectacolul teatrului Nottara regizat de Vlad Massaci cu teamă. (traducere şi dramatizare de Bogdan Budeş) Mărturisesc că nu-mi place să scriu despre spectacole slabe sau despre colegi în ipostaze nefericite sau penibile. De aceea ţin să felicit, de la început, direcţia teatrului pentru alegerea repertorială făcută, precum şi pe cei care s-au ocupat de caietul program (nr. 3) din care aflăm amănunte inedite, ceea ce nu pot face despre afişul spectacolului, care pare a fi, în cel mai bun caz, o reclamă a IDEB-ului! Dar mai toate temerile mi-au fost date la o parte de un spectacol inteligent, care a reuşit să despice cartea în liniile ei principale. Orice dramatizare este sortită din plecare criticii. Se pot emite pretenţii că un episod a fost omis, că un altul a fost dilatat, că un personaj a fost sacrificat, că un accent s-a nimerit să cadă invers decît trebuia, dar în general regizorul, a înţeles esenţialul lucrând, uneori cu migală anumite scene, având la dispoziţie un buchet de actori extrem de talentaţi, cu comprehensiunea actului creator,
Şi cu toate acestea sunt de făcut unele observaţii pe care regizorul şi actorii sper că nu mi le vor lua în nume de rău. Trecând peste multe amănunte (lucruri simple), dar care par absolut nefireşti în comportamentul personajelor (suitul repetat pe mese, mersul pe scaune), pătrunderea prin zid, obsedantă al personajelor, lasă impresia neplăcută că teatrul respectiv (din piesă) ar fi populat în exclusivitate de vanitoşi, de idioţi, de fuduli, isterici, de arivişti, de obedienţi, de caraghioşi, stupizi, nerozi, de orolioşi stăpâniţi de delir de grandoare, închipuiţi, megalomani, farsori, îngâmfaţi, în concluzie de nebuni, ceea ce este, evident, un lucru fals, (deşi există şi asemenea specimene), ajung la un lucru de fond. Chiar de esenţă. Cine sunt cele două personaje cu care se luptă sinucigaşul Maxudov? Spectatorul simplu, care habar n-are de istoria artei, nu află absolut de loc, cine sunt de fapt, Aristarh Platonovici şi Ivan Vasilievici. Au fost oare, numiţi directori, politic, cum se obişnuieşte astăzi? Au fost prieteni cu Stalin, Molotov, sau Kaganovici. Erau ei, oare, rude cu Beria? Spectatorul obişnuit află doar din caietul program, extrem de judicios întocmit, că cei doi sunt două personalităţi marcante ale teatrului sovietic. Pe Constantin S. Stanislavski şi Nemirovici-Dancenko oamenii de teatru îi cunosc destul de bine. (Actorii bătrâni îşi mai amintesc cum au reînvăţat să joace teatru, făcând celebrul exerciţiu, din sistemul lui Stanislavski, cu aprindera focului, sub privirile severe ale consilierului sovietic Vasiliev) Fiind în plină teroare stalinistă, având cunoştinţă de soarta tragică a colegului lor Meyerhold, (ucis în închisorile staliniste) se poate trage concluzia că cei doi excelenţi oameni de teatru, suflau şi-n iaurt de frică, căutând, pe cât se poate, să pună surdină şi să netezească asperităţile textelor lui Bulgakov, reuşind până la urmă, cu ajutorul cenzurii să-l reducă la tăcere, sau cum singur s-ar fi exprimat: mi-a semnat condamnarea la moarte!
Spectacolul are din acest punct de vedere un minus care se cheamă în limbaj lăutăresc “a pune batista pe ţambal!” Apoi apariţia intempestivă într-un tablou, a unui panou negru m-a pus serios pe gânduri, ca şi pe spectatorul obişnuit: oare ce a vrut să însemne, afară de faptul că la un moment dat actorii se ascund în spatele lui? Am găsit însă lămuririle necesare, în caietul program nr. 3, anume că panoul negru nu este un simplu element de décor, sau un fel de Deus ex machina din teatrul de altă dată, ci “Pătratul negru suprematist”, capodopera pictorului Malevici, un corifeu al artei Ruse!!!
Ca să vezi şi să nu crezi!
L-am revăzut, ca de atâtea ori, cu plăcere, pe Alexandru Repan căruia i-a revenit dificila partitură a lui Ivan Vasilevici, recte Stanislavski, care a reuşit performanţa de se păstra în limitele decenţei neaccentuând mai mult decât era necesar clapele ridicolului.
Este de apreciat efortul lui George Alexandru de a diferenţia cele trei personaje pe care le interpretează excelent: Dacă în Ilia Rudolfi are mister, în Gavril Stepanovici de dovedeşte, cu ajutorul autorului, un fin ironist, momentul semnării contractului find aproape o pagină de antologie.
Contribuie la suculenţa unor scene cu vervă şi temperament Camelia Zorlescu şi Catrinel Dumitrescu, iar Viorel Comăneci (revenit după o lungă absenţă), Gabi Răuţă, Alex Mike Gheorghiu şi Ion Haiduc interpretând mai multe personaje încearcă cu success, fiecare, după posibilităţi, să le diferenţieze, ceea ce unora, uneori, le reuşeşte de minune. (Cazul lui I. Haiduc în scurta apariţie a servitorului Kliukvin). Mai sunt mici roluri care rămân la stadiul de schiţe, executate cu entuziasm de Ada Navrot, Ioana Calotă şi Mihaela Subţirică.
O siluetă sensibilă desenează Anca Băjenaru, dar greul spectacolului este dus de Ion Grosu care a avut momente foarte bune, mai puţin bune şi unele anoste, uitând de multe ori că eroul pe care îl interpretează s-a sinucis. Lui şi bineînţeles regizorului îi aparţine momentul de început al spectacolului de o excelentă teatralitate: în decorul simplu, pereţii unei camere alb, gri, într-o tăcere adâncă Maxudov (Ion Grosu), se aşează pe un scaun şi timp de un minut, tace! Ceea ce în teatru este enorm. Dar şi minunat!
În final câteva gânduri care n-au legătură cu spectacolul decât tangenţial
Dacă despre birocraţia şi cenzura regimului Stalinist, cu care s-a luptat, Bulgakov a avut curajul să scrie, despre actuala stare de lucruri din Teatrul Românesc, minat de aceiaşi birocraţie, cine oare va scrie?
Despre faptul că dramaturgia originală este pur şi simplu izgonită de pe scenele mai tuturor teatrelor, oare va scrie cineva?
Despre faptul că directorii de teatre, care mai nou se numesc manageri, nu citesc piese de teatru, nici să-i pici cu ceară, se va găsii cineva să scrie?
Despre o directoare de teatru care a recunoscut, cu lacrimi în ochi că nu poate citi piese de teatru, implorându-l pe autorul respectiv să se adreseze altui teatru, va avea curaj să scrie autorul respectiv?
Despre o secretară literară a Teatrului Naţional care după ce a citit o piesă de teatru a refuzat să-i trimită autorului, referatul de respingere pe motiv că teatrul e în reparaţii?!
Despre faptul că piesele lui Caragiale sunt sfârtecate, amputate, în spectacole derizorii, sub privirea entuziastă a directorilor manageri, se va găsi un Bulgakov?
Despre directorii manageri care nu catadicsesc să răspundă autorilor dramatici, sau despre directorii de teatre care conduc prin interpuşi numiţi de ei, cu acceptul mutual al organelor de resort, cine oare va scrie?
Despre faptul că unii directori manageri stau înţepeniţi în posturile lor ani în şir, fără să aibă rezultate notabile, care Bulgakov va scrie?
Dar despre unii directori care fug din calea autorilor autohtoni neprimindu-i în audienţe, fiind ocupaţ până peste cap cu emisiuni la Radio, la Tv şi cu repetiţii la alte teatre, ca directorul de la Teatrul Metropolis, se va scrie oare?
Dar despre cele câteva piese care, totuşi, se joacă în care nu pătrunde nimic din viaţa contemporană mai rău ca pe vremea lui Ceauşescu, când exista cenzură, ca de exemplu “Noiembrie” de Ana Maria Bamberger şi “Scara Pisicii” de C. Thuroczy, care se joacă la Teatrul Naţional, cine oare va scrie?
Dar despre o altă distinsă directoare de teatru care s-a pronunţat cu suficienţă că o piesă despre Teodor Mazilu nu este demnă de Teatrul Naţional, va comenta vreun scriitor, se va scrie, dacă nu un roman, măcar un comentariu satiric ?
Se vor scrie, de acum încolo, iar piese cu aluzii şi şopârle, ca pe vremuri, într-un stat unde nu mai există cenzură, nu mai sunt vizionări şi unde a avut loc o revoluţie în care au murit oameni?
Să se fi reveni la situaţia când un cronicar dramatic a catalogat teatrul interbelic, “Teatrul cu punţile tăiate”?

18. 02. 2013. Candid Stoica

 

 

De pe alt blog

Bordel închis de inspectorii OPC din cauză că multe femei erau stricate


Inspectatorii OPC au închis un bordel din sectorul 4 al Capitalei, ca urmare a numeroaselor nereguli găsite. Ei au fost sesizaţi de un client al bordelului care, nemulţumit de serviciile sexuale de care a avut parte, a plătit pentru ele în monede.
Ajunşi la faţa locului, inspectorii au fost şocaţi de condiţiile găsite, acestea nefiind în nici un caz adecvate pentru sex. „Condiţii insalubre pentru sex, foarte multe femei stricate, ca să nu mai vorbesc de femeile expirate, date cu parfum ca să pară că încă sunt în garanţie, ce mai, nimic care să te facă să te gândeşti la sex. E lipsă de respect pentru client, nu poţi să-i oferi aşa ceva”, s-a revoltat unul dintre inspectori.
Se pare că mai mulţi clienţi au fost furaţi la cântar, prostituatele având o greutate în catalogul din care erau alese de clienţi, şi cu totul alta, mult mai mare, în realitate. În plus, instalaţia electrică era foarte proastă, riscul unui scurt fiind extrem de mare.
Alături de inspectorii OPC a fost prezent şi primarul sectorului 4, Cristian Piedone. Reţinut la început, Piedone şi-a schimbat radical atitudinea în momentul în care a sesizat prezenţa camerelor de filmat, dând cu mai multe prostituate de pământ.
În urma operaţiunii, mai multe prostituate au fost confiscate, urmând să fie vândute la preţ redus prin reţeaua de magazine a fiscului.

Ascensiunea lui Arturo Ui

Un spectacol Brecht în ritm de Cabaret şi împuşcături!


Eu, Bertolt Brecht, vin din pădurile negre.
Maică-mea m-a adus în spaţii citadine
în timp ce mă purta în ea. Şi răceala pădurilor
până la moarte o să rămână în mine
Poet, dramaturg, eseist, autor al unor celebre piese, inventator al teoriei teatrului epic, director al celebrului de acum „Berliner Ensamble”, Eugen Berhold Friedrich Brecht, are o biografie sinuoasă, (marxist în tinereţe, suspectat de activităţi antiamericane, tovarăş drum al regimului comunist al Germaniei Democrate) jucat în exces, chiar până la saturaţie, în timpul comunismului, a captat atenţia multor regizori de real talent, fiind considerat, alături de Eugen Ionescu, unul din ultimii mari autori de teatru veritabili. A generat în lume, dar mai ales în România, de-a lungul timpului, excelente spectacole: „Domnul Puntila şi sluga sa Matti”(Teatrul C.FR Giuleşti, „Cercul de cretă Caucazian” la Teatrul Naţional (ambele în regia lui L. Giurchescu), „Ascensiunea lui Arthuro Ui poate fi oprită”, (regia Horea Popescu la Teatrul C.F.RGiuleşti), Omul cel bun din Sechuan, (regia A. Şerban, la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ), „Galy-Gay”, „Cercul de cretă caucazian” şi „Mutter Courage”, (regizor L. Giurchescu la Teatrul de Comedie), şi excepţionalul spectacol cu „Opera de trei parale” (Teatrul Bulandra, regizor Liviu Ciulei), amintind doar câteva dintre ele.

În scrierea sa „Anmerkungen Mahagonny” (Observaţii la Mahagonny) precum şi în „Micul Organon”, dramaturgul îşi va expune principiile teoretice ale teatrului epic în urma cărora publicul nu urma să se identifice cu actorii şi nici să se integreze acţiunii, impunându-i-se astfel o judecată de valoare proprie. Maniera prin care Brecht intenţiona să pună în practică această distanţare între auditoriu şi acţiunea piesei se constituia din discursuri directe şi arii cu rol de comentariu, ţelul urmărit fiind acela de a provoca transformări sociale. Teorie destul de complicată, cu multe teze discutabile, dar care în ultimă instanţă afirmă refuzul categoric al oricărui soi de dogmatism. Comentatorii avizaţi de pretutindeni, insistă însă că pe adevăratul Brecht trebuie să-l căutăm înăuntrul operei sale, unde se afirmă plenar, cu o forţă extraordinară şi inimitabilă.

Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită, scrisă în 1941 în Finlanda şi jucată în premieră în 1958, la Berlin este, cum ne informează excelentul caiet program al spectacolului, (al cărui autor se pare să fie Tamara Susoi? Sau Sabina Spătaru? Sau Mihaela Marin?) de fapt, o parabolă satirică despre ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler. Deşi acţiunea piesei este plasată în lumea gangsterilor din Chicago, personajele şi întâmplările au un corespondent real în Germania Nazistă. Arturo Ui se vrea a fi Hitler, Ernesto Roma, este Ernst Rohm, analogia fiind directă, Giussepe Givola seamănă cu Joseph Gobbels, iar Dogsborough aminteşte de Paul von Hindenburg Spectacolul realizat de Dragoş Galgoţiu, (regia, light design şi coloana sonoră) desfăşurat pe un scenariu propriu, având, la bază traducerea Mihaelei Creţu - versiune ce tinde spre o accesibilizare a lui Brecht, care are încă reputaţia unui autor dificil – deşi a acumulat o mare parte din ideile estetice exprimate de-a lungul timpului, s-a oprit la una sigură: aceea a cabaretului, foarte la modă în vremea venirii la putere a nazismului, reprezentaţia constituind o reuşită incontestabilă şi prezentându-se ca un veritabil spectacol de echipă.

Dincolo de mai toate consideraţiile estetice despre teatrul epic, despre efectul de distanţare, aşa numitul verfrendungsefect la modă în anii trecuţi, regizorul a intuit că ce este valabil la Brecht, nu este teoria înstrăinării, ci opera însăşi, piesa, drama, care stă încă în picioare, de aceea a căutat să o valorifice prin distribuţie, care, trebuie să spun cu admiraţie, este excelentă, fiind în ultimă instanţă marea lui realizare. Absolut toate personajele sunt caracterizate adecvat, de la costum, la mască, de la mişcare, la ritmul vorbiri.

Că s-a adăugat un personaj (Brecht) poate e bine şi nu e bine, fiind prea didactic, că s-au tăiat nişte scene, e foarte bine, că altele au fost dilatate şi modificate, parcă nu e bine. Că unele personaje au fost devitalizate prin croşete masive, sigur nu e benefic. că uneori s-a pus totuşi prea multă răceală, prea multă expunere rece, de faţadă, schematizând personajele, iar parcă nu e bin. Că unele episoade, ca cele cu Hindenburg, alias Dogsborough sunt prea plicticoase, fără substanţă dramatică, iarăşi nu e bine deloc, e chiar în detrimentul reprezentaţiei. Că au fost excluse songurile lui Brecht, iarăşi înclin să cred că nu e bine. Că unele personaje se târăsc, se agită inutil, execută salturi mortale, fac unele acrobaţii care îţi taie răsuflarea, întrebându-te dacă interpretul se va mai ridica de acolo vreodată, iarăşi nu ştiu dacă e bine, (conform efectului de distanţare e chiar contra indicat) că aproape fiecare scenă este încununată, la un moment dat cu tiruri de pistoale aducând a canonade de artilerie, ameninţând să asurzească ascultătorii, nu este bine deloc pentru nici una din urechile celor din sală. Dar că două dansatoare de cabaret apar de foarte multe ori în ţinute lejere, poate e mulţumitor pentru o mare parte din privitori. dar că absolut toţi interpreţii joacă în acelaşi sens, în aceeaş cheie, asta, da, este excepţional! Excelent cuplul Mircea Constantinescu, Mugur Arvunescu (Flake şi Butcher), minunat, absolut original prestaţia lui Laurenţiu Lazăr, (Sheet) impresionantă vitalitatea lui Gabriel Pintilei (Giuseppe Givola) şi a lui Mihai Smarandache (Emanuel Giri), admirabil faciesul impenetrabil masculin al Dorinei Lazăr (Dogsboroug, alias Hindenburg), fin şi discret creionat cuplul Dullfeet (Mircea N. Creţu, Cătălina Mustaţă), interesant tipul de actor înfăţişat cu naivitate de Marian Ghenea, abulic, căzut parcă din lună, croitorul lui Marian Lepădatu, înfricoşător, original, neaşteptat, tipul creat de Istvan Teglas (Ernesto Roma) şi revin, senzaţional de apetisante sunt cele două dansatoare de cabaret (Ioana Marchidan şi Judith State). Foarte proaspăt, parcă venit de pe stradă, e cuplul celor doi tineri din Cicero (Ana Maria Moldovan şi Ionuţ Chivu), iar tigrul, creat de Andrei Both, este aşa cum şi-a dorit, terifiant. Dar peste toţi, remarcabil, se impune jocul fin, abil nuanţat al lui Ionel Mihăilescu în Arturo Ui, uimind prin simplitatea şi în acelaş timp, complexitatea lui!

Arturo Ui, deşi e un rol de consacrare, poate, unul din marile roluri ale dramaturgiei contemporane, nu atât prin ceea ce rosteşte, cât mai ales prin înfricoşătoarea proiecţie istorică pe care o are în spate, totuşi, e construit pe o singură coardă, cerând interpretului reale calităţi vocale în registrul fortissimo! Dacă ar fi să-i imputăm ceva, că în interpretarea sa, nu se observă într-adevăr ascensiunea personajului, jocul său fiind constituit liniar, pe orizontală…

Ar mai fi de adăugat, ca o paranteză, că doi actori români: maturul Ştefan Mihăilescu - Brăila - ce coincidenţă, actualul interpret numindu-se tot Mihăilescu – şi tânărul Ştefan Iordache au obţinut cu acest rol, în spectacole diferite şi la distanţe de timp, performanţe maxime!

Alături de regizor care a lucrat, cu inteligenţă, fantezie şi cu bun gust, spectacolul fiind masiv, dinamic, fără prea multe subtilităţi, dar plin de culoare. Se mai poate adăuga că reprezentaţia mai poartă pecetea a trei creatori: a coregrafului Răzvan Mazilu căruia îi reuşesc admirabil mai toate secvenţele, prezenţa sa simţindu-se aproape în jocul tuturor actorilor, a scenografului Andrei Both care a creat excelente cadre adecvate ideilor regizorale, şi a Doinei Levinţa, creatoarea unor excelente şi originale costume, care se pot constitui, la un moment dat, într-o adevărată paradă de modă interbelică, cum bine observa o distinsă observatoare a fenomenului teatral. În încheiere nu pot decât să-i felicit pe toţi participanţii la acest interesant spectacol căruia îi urez vânt la pupă, pentru o viaţă cât mai lungă!
Bertold Brecht, o legendă
luată-n arendă
de mii de actori
şi de milioane de spectatori!
Spirit acid, caustic
Ţepos, clonţos
Câteodată extrem de furios
De cele mai multe ori sinuos!
Dar cel mai adesea cinic!
Am vrut să-i fiu amic
De s-ar fi putut ucenic
El pe Galilei l-a imortalizat
Eu pe Mazilu doar l-am editat
Pe Make Şiş prin lume l-a purtat
Eu pe Şeptilici doar l-am arătat
Ce păcat, ce păcat
că nu-s aşa voinic
La înălţimea lui să mă ridic!

Candid Stoica.

26. 01. 2013

Încredibililul s-a produs!Dăm ca foarte sigură ştirea că de ieri 04. 01 2013 a dispărut statuia lui Grigore Alexandrescu din faţa Primăriei din Târgoviste, aflată pe acelaşi loc de peste 50 ani. Poliţia deocamdată face cercetări, detailând probele care din păcate nu există

Statuia fiind din bronz masiv sunt bănuiţi în primul rând membrii clanului chelarilor, desfiinţat de statul comunist, imediat după venirea sa la putere şi reînfiinţat după evenimentele din decembrie '89 printr-un decret semnat de I. Iliescu 

Poliţia caută informatori printre parlamentarii doritori de busturi statuare. Se crede că se va înlocui capul poetului cu acela al unui senator în plină ascensiune. Poliţia anunţă că orice informaţie va fi bine retribuită.

Populaţia târgovişteană deplânge acest act barbar care lipseste tineretul oraşului de cel mai iubit fiu al său, autorul poeziei Umbra lui Mircea la Cozia, care deşi a murit nebun a fost un târgovistean de nădejdie, un patriot desăvârşit şi un bun Român.

cronica

Povestea unei iubiri de-o viaţa pierdută într-o clipă


Citind “Gânduri despre Sara” scrisă de Candid Stoica mi-am amintit despre marile iubiri evocate de atâţia creatori de frumos care şi-au obţinut nemurirea oferind lumii imaginea femeii vieţii lor şi a unei iubiri statornice. În secolul al XIX-lea, Petrarca s-a îndrăgostit de Laura şi şapte secole nu au fost suficiente pentru a trece în uitare iubirea dintre ei. Este o analogie pe

care şi Candid Stoica o precizează în volumul său, fiind convins că frumuseţea acestui sentiment nu are legătură cu spaţiul, cu timpul, ci este doar un sentiment uman general valabil.

Lecturând acest volum, cuprinzând 32 de poeme, am avut plăcuta surpriză să constat că autorul Candid Stoica nu este doar om al scenei şi dramaturg, ci şi mânuitor sensibil al versului.“

Misterul” nu îl reprezintă altceva decât durerea sufletului său care i-a îndrumat mâna, chiar dacă în poemul “De ziua ta Sara” afirmă că “nimic n-am scris/ Cu mâna mea” ci doar hârtia “înţeleaptă” “fiind pesemne simţitoare / A scris singură pe ea / Numele tău”. Este vorba despre numele femeii iubite care i-a stat alături aproape toată viaţa, Sara Dan.

Sentimentul pierderii fiinţei dragi îl aruncă în braţele disperării de unde reuşeşte să se desprindă din când în când prin rememorarea clipelor petrecute împreună, prin revoltă, prin acceptarea, în cele din urmă, a suferinţei.

Încă din primul poem, iubirea autorului răzbate cu putere prin emoţia provocată de discuţia cu îngerul care îi vorbeşte despre femeia destinată lui înainte de a o cunoaşte în realitate, pretext de a-şi exterioriza convingerea că Sara Dan a fost femeia sortită, femeia aşteptată de ani, ce îl aşteptase la rândul său. Cu delicateţe, prin intermediul “zânei iubirii” din al doilea poem, “Gânduri”, îşi mărturiseşte teama de a nu fi respins, avută la începutul poveştii de iubire. Cunoaştem astfel cele “trei magice cuvinte”-“Iubire, Speranţă şi Credinţă”- ce-l vor călăuzi pe tot parcursul vieţii în doi.

Poemele continuă cu evocarea diferitelor momente trăite cu soţia sa, începând cu primul, în care s-au cunoscut şi finalizând cu ultimul, al dispariţiei ei, sub forma monologului, prin folosirea dialogului, dar şi prin adresarea către prieteni. Cunoaştem o Sara Dan aşa cum a văzut- o bărbatul îndrăgostit toată viaţa dar şi după moartea fiinţei iubite. Ea a fost şi este ”o stea luminoasă / şi mărinimoasă / femeia ideală / prietena loială / amanta credinciosă / şi iubită afectuoasă, femeia minunată a sufletului meu”, frumoasă, blândă şi înţeleaptă, caldă, căreia îi plăceau depărtările,”marea, stelele și luna”, care iubea teatrul și muzica de calitate și „avea adierea unui soare/ De primăvară”.

Purtat permanent pe aripile unei iubiri crescânde pe măsura trecerii timpului, autorul își plânge fericirea pierdută, se revoltă, își pune deseori întrebări referitoare la motivul pentru care ea l-a părăsit, fiindu-i greu să accepte inevitabila trecere în nefiinţă, cerând ajutor lui Dumnezeu pentru a fi din nou împreună prin propria moarte. În „Plânsete cu Sara”, veșnicul îndrăgostit discută cu îngerul trimis de Dumnezeu, rugându-l să-l ducă la ea, prin intermediul acestuia fiindu-ne dezvăluit motivul deciziei de a scrie poemele. Răspunsul la rugăminte este refuzul categoric, deoarece noua sa menire constă în a scrie versuri despre femeia iubită pentru că în felul acesta „ea le va auzi / Le va cunoaşte / şi la tine se va gândi”.

În final, autorul înţelege că trebuie să scrie pentru a oferi lumii imaginea dragostei dintre el și soţia sa, simţindu-se întărit de noul scop al vieţii, convins fiind că puterea de a rezista, de a continua să trăiască, i-o datorează ei, celei care continuă după moarte să îl ajute și să-i fie alături.

Cerând iertare iubitei pentru faptul că nu a știut să-și ascundă suferinţa, Candid Stoica încheie în mod emoţionant povestea unei iubiri de-o viaţa pierdută într-o clipă.

Camelia Pantazi Tudor

CANDID STOICA, Gânduri despre Sara, Bucureşti, Editura ZIP, iulie 2012.

Cervantes l Almanah de sărbători

SITUATIA ROMANIEI LA 1 DEC. 2012

SITUATIA ROMÂNIEI LA 1 DECEMBRIE 2012.




România lui Vanghelie încă n-a luat BAC-ul

România lui Victor Ponta e COPY- PASTE după România lui Adrian Năstase.

România lui Piţurcă e în urna a 4-a valorică.
România lui Mircea Badea stă în şpagat şi-şi pupă şeful în fund
România Elenei Udrea: nici nu mai spunem no ice face, că e urât.
România lui Băsescu votează cu Videanu
România lui Remus Cernea a dat anunţ la ziar că îşi caută gazdă
România lui Dinu Patriciu a dat faliment.
PymbInia lui Ion Iliescu a împlinit 82 de ani, deşi doar de 65 a început să-i placă
România lui Crin, trezeşte-te
(din Kamikaze)