Lansare de carte

O "crimă la Teatrul de Comedie

“Cine-i autotul care a făptuit omorul

În cinci acte cu sete
Ca o crimă pe-ndelete?”
(Emil Botta: Spectacol


O "crimă" la Teatrul de Comedie
O piesă scrisă de un medic conţinând cinci puduri de dragoste: Pescăruşul!
A. P. Cehov, fiu de mic negustor, ajuns medic, trecând prin stadiul de ucenic cismar şi apoi, printr-o perseverenţă de invidiat, scriitor admirat de toată lumea, divinizat de actori şi regizori. Piesă emblematică a teatrului modern, Pescăruşul constituie, împreună cu celelalte trei (Unchiul Vanea, Trei surori, Livada de vişini) una din pietrele de temelie ale teatrului modern.
 Scrisă în 1898 (la 38 da ani), după un insucces, la un teatru din Petersburg, apoi reluată cu un succces imens (scriu martorii oculari) de Teatrul de Artă din Moscova, piesa devine un fetiş al teatrului modern, divinizată de actori si mai ales de regizori, fiecare vrând să aibă la activ, un Pescăruş al său: Stanislavski, (cu Stanislavski in rolul lui Trigorin), Ciulei, (Teatrul Bulandra în 1975 cu Clody Bertola, I. Besoiu, Adrian Pintea) Pintilie, (la Theatre de la Ville, Paris, 1975 şi Gutherie Theater, Mineapolis, 1983, supranumind spectacolul “Un Hamlet în zdrenţe”), Cătălina Buzoianu, (la Teatrul Mic cu V. Seciu, Cristi Iacob, Gh Visu în 1996) l-au avut în palmares. Există scriitori tulburaţi în asemenea hal de opera lui Cehov încât au scris, la rândul lor, piese cu subiect cehovian: Matei Vişnec, “Maşinăria Cehov”, Horia Gârbea, “Pescăruşul din Livada cu vişini”, Puşi Dinulescu, “Pescăruşul lui Hamlet”!
Spectacolul Teatrului de Comedie regizat de Claudiu Goga, care foloseşte o traducere a Maei Dinescu, un décor minimalist semnat de Lia Dogaru şi costumele moderne ale Lilianei Cenan, curge lent, ca o apă de câmpie, fără praguri, fără vâltori, decât accidental si se audiază cu plăcere, distribuţia fiind corectă, actori sunt distribuiţi adecvat, deşi mulţi dintre ei sunt adevărate vedete: Emilia Popescu, Ştefan Bănică Jr, Vl. Găitan
Asta dacă n-am cunoaşte piesa. Cu riscul de a fi categorisit drept pudibond voi comenta câteva derapaje observate la o privire atentă a textului, când am descoperit cu surprindere multe lucruri ciudate. Bineînţeles, că nu se putea, fără anumite “artificii”, făcând parte, incontestabil, din moda timpului şi din arsenalul teatrului “modern”. Nu era posibil ca într-o piesă în care se vorbeşte până dincolo de linia orizontului, până la saţietate de dragoste, să nu existe scene de sex. De aceia regizorul introduce chiar două! Şi dacă prima poate trece neobservată, petrecându-se într-o barcă, între doi oameni tineri, în care se presupune că sângele fierbe nestăvilit (Maşa şi Medvedenko) .cel de al doilea se petrece în plină scenă între doi oameni maturi, (Arkadina şi Trigorin), la ţară, unde oamenii rar îşi pun fustele în cap. Sau dacă şi le pun riscă oprobiul public…Primul moment de sex se petrece chiar la începutul piesei, dar regizorului fiindu-i, probabil, teamă, că momentul ar putea să treacă neobservat de către spectatorul abia aşezat în scaun, o pune pe excelenta actiţă Mirela Oprişor să-şi pună chiloţii sub rochie, iar pe minunatul actot Huluba să se încheie la prohab. Cel de al doilea moment de sex se produce cu lenjeria intimă pe cei doi protagonişti, (Arcadina şi Trigorin) doar cu mişcările copulatorii, adecuate, ale eroinei. Nici violenţa nu poate lipsi dintr-un spectacol modern. Ar fi prea plictisitor. De aceea regizorul îl pune pe timidul, învăţător Medvedenco s-o bumbăcească, în văzul tuturor pe nevastă-sa! Dar astea pot părea fleacuri pe lângă scena în care Nina contrar oricărei logici este omorâtă (de regizor) şi îngropată la vedere pe scenă de către omul care o iubea, când ea de fapt trebuia să plece conform indicaţiilor autorului piesei, la Elţ, unde urma să joace un spectacol. Şi chiar ar fi plecat, dacă ar fi lăsat-o regizorul…
Mă întreb, în absurd, amestecând realitatea cu ficţiunea, ce oare va face impresarul de la Elţ dacă Nina nu va ajunge acolo, din cauză de deces la Bucureşti? Desigur va anunţa publicul că din motive independente de voinţa lui, este nevoit să suspende spectacolul şi să dea banii înapoi. Un fapt la care regizorul ar fi trebuit să mediteze, dacă nu a fost suficientă îndicaţia autorului că Nina pleacă, şi mai ales că declară clar (citez din memorie) ”Acum ştiu că ceace facem noi, ori că am juca pe scenă, ori că am scrie, nu e gloria, ci puterea noastră de a îndura, de a ne duce crucea…deaceia nu mă mai tem de viaţă”. Dar probabil că D-l Goga e adeptul formulei argheziene, că una declarăm şi alta fumăm.
Încolo numai lucruri bune despe absolut toţi interpreţi dintre care se detaşează prin înţelegere deosebită a rolului şi prin eleganţa cu care-l rosteşte Vl. Găitan (Dorn). Desigur Emilia Popescu e prea severă cu Arkadina, (are şi două toalete care o desavantajează) golind-o excesiv de sentimentalism. Şt. Bănică se vede că încearcă cu sinceritate să afle tainele rolului, lui Trigorin, dar e încă la poarta cetăţii. Cred, fără ironie, că l-ar ajuta mult, dacă atunci când vorbeşte de Tolstoi şi Turgheniev, mental le-ar înlocui numele cu cele ale lui Pristley şi Tom Jones. Fl. Dobrovici, e simplu de tot şi prea puţin din Sorin. Gh. Dănilă e uneori prea mitocan decât era necesar, (Şamraev) alminteri excelent distribuit, dar Carmen Tănase (Polina) şi Mirela Oprişor (Maşa) m-au încântat prin, originalitatea şi în acelaşi timp, simplitatea, cu care au abordat rolurile, iar tinerii, Alexandru Pavel şi Anca Dumitru sunt foarte tinerii, tineri si promiţători …şi de care, desigur, vom mai auzi.
Ce se mai poate adăuga? E Treplev un adevărat talent, creator de forme noi, sau un ratat cum îl categoriseşte mama sa, care e, oare, o mare actriţă sau o comediană de duzină aclamată doar de unii studenţii “entuziaşti”, iar Nina are întradevăr talent sau e doar ispitită de chemările gloriei? Trigorin este un scriitor mediocru, un cabotin al simţămintelor, sau poartă această mască ca să-ţi ascundă sensibilitatea, iată intrebări pe care critica şi le-a pus cu obstinaţie dealungul vremii, întrebări tulburătoare la care spectacolul de la Teatrul de Comedie nu ne dă nici un răspuns. Dar, poate, că nici nu trebuie.
Eu îi felicit pe toţi, char şi pe regizor şi mai ales Teatrul de Comedie care oferindu-le această nestemată, perlă a Pescăruşului, le-a pus talentul la încercare!

*Un pud = 16, 38 kg.

21. 04. 2013. Candid Stoica

CANDID STOICA : CULISE 1990-2000

Referitor la carte d-lui Candid Stoica, Culise 1990-2000.


SPRE INFORMAREA PUBLICULUI CETITOR SPUN CĂ AM AJUNS CU LECTURA LA ANUL DE GRAŢIE 1992. ŞI AFIRM CU TĂRIE:

1. DACĂ IN PRIMA CARTE CINSTITUL AUTOR FACEA O FRESCĂ A LUMII TEATRALE, DE DATA ASTA MAESTRUL CU CONDEIUL MUIAT ÎN ACID SCOATE LA IVEALA ŢIGNEALA DE DUPA 1989.

2. ZĂPACEALA DECRISĂ NU SE REFERĂ NUMAI LA LUMEA TEATRULUI CI ŞI LA AMBIENTUL ROMÂNESC ÎN CONTEXTUL MONDIAL.

3. POLITICA STRICĂ MINŢILE OAMENILOR - CHIAR ŞI LA CEI CARE LUCREAZĂ ÎN CULTURĂ; DAR SĂ SE PIARDĂ PRIETENII VECHI, SĂ SE DESFACĂ CĂSĂTORII ŞI CHIAR SĂ SE AJUNGĂ LA BĂTAIE LA REPETIŢII ESTE INCALIFICABIL

4. CE AM CITIT PÂNĂ ACUM STĂ SUB OBLĂDUIREA SPIRITUALĂ A DOAMNEI SARA-DUMNEZEU S-O ODIHNEASCĂ!

Voi continua CU MULT CURAJ lectura. Cartea are 800 de pagini!

Dr. Mihai Mătasă

Unele legi ale vieţii

" atunci când ai nevoie sădescui o uşă, cu mâinile ocupate de zece pungi mari si grele.... cheia se va află in buzunarul opus mâinii pe care cu greu ţti-ai eliberat-o ". ( Legea Degeabasuni)

"singura dată când poarta sau uşa se închide singură e atunci când ai lăsat cheile pe dinauntru ". ( Legea Futuipaştelemasiidecheie)

"când ai mâinile pline de unsoare începe să te gâdile nasul".. (Legea Nasuvreauntura )

" când ţi se pare ca totul merge foarte bine... e pentru că ai trecut cu vederea ceva important... ". ( Legea imitragopalmă)

" dacă reuşesti să-ţi păstrezi calmul când toti din jurul tău sunt disperaţi... e pentru că nu ai priceput pe deplin gravitatea problemei ".( Legea încănapicatfisa)

" problemele nu se crează, nici nu se rezolvă, ele doar se transformă!".
( legea astanueviată)

"vei ajunge fugind la telefon exact cât să mai auzi cum cineva închide receptorul ". ( Legea ghicicineafost)

" mereu sunt doua filme bune pe doua programe diferite la televizor....dar mereu la aceaşi ora". ( Legea işibatjocdenoi )

" Probabilitatea de a te păta in timpul mesei creşte direct proporţional cu necesitatea de a-ţi păstra haina curată! (Legea numaiplescai)

" orice corp omenesc scufundat într-o cadă făcând o baie relaxantă cu spumă face să sune telefonul! ". (legea cinedracusunăloraasta)

" orice corp omenesc asezat pe WC face sa sune soneria de la intrare!". (Legea nicisamacac--inlinistenupot)

"viteza vântului creşte direct proportional cu preţul coafurii recent făcute!".. (Legea chelulnuseagita)

"daca, dupa multi ani, te decizi si arunci ceva ce nu ai folosit demult..... nu vor trece nici trei zile si vei avea absoluta si urgenta nevoie exact de acel obiect!". (legea sa-mibagpiciorul)

" Mereu când ajungi punctual nu va fi nimeni să te vadă, dar când întirzii doar 5 minute.... vor fi toţi deja prezenţi ... si toţi se vor uita la ceas şi vor clatina din cap! (Legea namaripilapicioare)

Nu lua aşa de în serios viaţa, până la urmă oricum nu scapi nefutut.

LANSARE DE CARTE

Luni 1 Aprilie la ora 17. 30 la Teatrul de Comedie va avea loc lansarea volumului: Culise (1990-2000) de Candid Stoica. Editura Tipo Moldova. 800 de pagini.

Volumul cuprinde viaţa teatrală şi a Teatrului de Comedie în special, din perioada respectivă, spectacole, personalităţi, relatări de la repetiţii, mici crochiuri, interviuri, scandaluri şi controverse teatrale, iubiri ascunse şi declarate, pasiuni, amintiri, fapte şi întâmplări din viaţa actorilor etc…
Este volumul doi dintr-o frescă mai amplă. Primul volum apărut la editura Zip în 2009, se numea: Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei. (Nu-i o păcăleală!) Participă:
Alex Ştefănescu.
Alice Georgescu.
Marina Constantinescu.
Ileana Lucaciu.
Aurel Ştefanachi (Tipo-Moldova)
Dinu Grigorescu.
Victor Ioan Frunză
Const. Turturică
Emil Lungeanu.
Kuki Bolevlavschi: general maior.(pensionar)
Mihai Petrovici: teatralist.
Teodora Pleşa: fostă caseriţă le T. C. Actualmente om de afaceri.
Intrarea liberă: bufet asortat!

A apărut : Candid Stoica: CULISE (anii 1990-2000). Editura TIPO MOLDOVA. 800 DE pagini

Volumul cuprinde viaţa teatrală şi a Teatrului de Comedie în special, în perioada respectivă, spectacole, personalităţi, relatări de la repetiţii, mici crochiuri, interviuri, scandaluri şi controverse teatrale, iubiri ascunse şi declarate, pasiuni, amintiri, fapte şi întâmplări din viaţa actorilor etc…
Este volumul doi dintr-o frescă mai amplă. Primul volum apărut la editura Zip în 2009 se numea: Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei, care se găseşte la vânzare la librăria M. Eminescu şi la casieria Teatrului de Comedie. Informaţii suplimentare găsiţi în revista„Bucureştiul literar şi artistic" unde semnez cronica teatrală

Cronică teatrală

Reportaj de la un succes al Teatrului Naţional şi al dramaturgiei originale

“Cinci femei de tranziţie” de Rodica Popescu-Bitănescu (şarjă amicală!)


02. 03. O familie prietenă, din provincie (tată, mamă, fiică), m-a invitat să petrec împreună cu ei, o seară culturală la Teatrul Naţional! Era programată o piesă pe care din varii motive n-o văzusem în ciuda intensei şi zgomotoasei mediatizări a septuagenarei autoare. Sau poate de aceia. Un proverb românesc spune că la pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Am nesocotit averistmentul gândindu-mă că nimic nu se poate compara cu o seară la Teatru Naţional la o piesă românească. Intervenţia mea pentru bilet s-a soldat însă cu un eşec. Legitimaţia eliberată de Ministerul Culturi (ministru Răzvan Teodorescu) care-mi asigura un bilet gratis nu a avut succes. Tot ce legiferează un guvern nu este recunoscut de succesivul Trebuia să mă înscriu pentru o invitaţie cu zece zile înainte. Persoane amiabile însă m-au sfătuit să-mi incerc norocul la un loc liber, ceace şi fac cu sprijinul celor de la intrare cărora le arăt, legitimaţia de ziarist, dar care nu le face nici o impresie, mai mult decât mutra mea recunoscută cu promtitudine. Mi se spune zâmbind larg: Întraţi d-le Jean Constantin!
- Nu vă supăraţi, Jean a murit cam de multişor.
- Ieraţi-mă, m-am zăpăcit, cum să nu vă recunosc pe d-voastră, d-le Arşinel
Era un timp agreabil, 2 grade Celsius, avusesem drum liber cu maşina şi printr-un miracol găsisem un loc de parcare, aşa că nu m-a afectat confuzia, chiar m-a onorat. E mare lucru să fii confundat cu marii comici!
Ora 19. 30: Ajunsesem mai devreme, strecurându-mă printere macarale, schele, garduri de fier, spre intrarea sălii mici a teatrului, observând cum fac acelaş slalom, viitoarele spectatoare, rar însoţie de bărbaţi cu figuri placide şi indispuse, dând impresia că venind la teatru au pierdut un şpriţ cu prieteni, sau un thriller la TV. 19. 45: După ce mi-am depus pardesiul la garderobă, am cumpărat un program şi instalat într-un fotoliu l-am răsfoit. Am aflat cu această ocazie anul absolviiri Institutului de Teatru, al actriţelor, deducând astfel, printr-un exerciţiu de probabilitate, şi vârsta lor. L-am pus pe măsuţa din faţa mea. O doamnă a văzut programul l-a răsfoit şi a vrut să plece cu el. A rămas surprinsă când i-am spus că e al meu şi a plecat supărată. Încă un amănunt: am citit ceva ce m-a înfiorat: costumele celor cinci, sunt desenate de Zina Dumitrescu! Sunt scuturat de un suspin. Săraca! Acolo, unde e ea, luptându-se cu vitregia sorţii, a avut totuşi luciditatea să conceapă cinci costume de scenă. E de felicitat
Ora 20. 01. Imediat ce m-am strecurat în sală, neexistând cortină, am luat cunoştinţă imediat, cu decorul piesei, (Diana Dan) care se vrea o cameră de zi a unui apartanent care are tot ce se putea oferii celor cinci actriţe, care vor interpreta cele cinci femei de tranziţie, cum anunţă titlul piesei, un sejur confortabil, de o oră şi jumătate, durata maximă a unui spectacol modern, (exceptând cele ale lui Alex. Tocilescu care ţin patru (4) ore: a se vedea Casa Zoikăi de la T. Comedie şi “Oblomov” de la T. Bulandra), adică patru scaune tapisate, o canapea, o masă centrală, alta pe fundal plină cu sticle de băuturi din care, probabil se vor servi, mimând că vor bea, probabil, Wischi, Gin, Hennesy, Martell, Courvoasier. etc. În timp ce fotografiam mental decorul şi mă instalam pe un scaun rămas, printr-un miracol, liber, s-a făcut auzită la un difuzor o voce monotonă, care după ce s-a prezentat (era o tânără şi încântătoare actriţă pe vremuri) ne-a invitat să închidem telefoanele mobile, anunţ care s-a repetat de încă două ori în acelaşi fel, creendu-mi o intrebare logică: de ce era nevoie să se prezinte de trei ori?
20.10. În fine în scenă apare, pe o melodie a unui vechi tango septuagenara autoare, absolventă în 1960 a IATC, care, am dedus, va juca una din cele cinci femei, anunţate, de tranziţie, care în caietul program poartă numele de Gazda, şi care, vioae, în ciuda vârstei, printre, cunoscutele-i cascade de râs, a anunţat că asteptă vizita a patru prietene, după care, aşa, tam-nisam, a dat un telefon lui bărbată-su. Hait, mi-am zis: ăsta va fi mărul discordiei! Între timp prietenele sosesc şi în minutele următoare se produc cunoscutele banalităţi care se găsesc din belşug în manualele de bună cuviinţă. Face o impresie deosebită toaleta femei de tranziţie, intitulată în caietul program Profesoara (interpretată de Giliola Motoi care a absolvit în 1996 Academia de Arte “Luceafărul” avându-l ca profesor pe nimeni altul decât pe George Motoi, actualul ei soţ).
20. 14. Urmează un prim impas: una dintre prietenele de tranziţie şi-a trimis în locul ei, fiica, ceea ce o enervează pe Gazdă şi-i arde o lungă povestire despre moarte în care apare chiar Moartea! (poveste ciupită identic din Cercul Mincinoşilor de Jean Claude Carriere). Terfiant. Sunt sguduit. Mă uit în sala: impasibilă. Unele feţe par nedumerite. Veniseră la o comedie…
20.18. Începând o sporovăială tipic femenină, despre sex, imediat, Gazda îi arde o poveste despre sex, (de fapt un vis) după care urmează o partidă de ghicit în cărţi din care aceiaşi personă află că o înşală bărbatul…Hait mi-am zis, vom asista la o dramă de adulter. Dar minutele trec şi după ce mai toate personajele declară că vor să bârfească, să bea, chiar să se îmbete, iar Gazda care evoluează printere scaune ca pe papainoage (cum se exprimă despre ea, o invitată) declară iar, tam-nisam, că îi e dor de ruşi, ceea ce produce în scenă o linişte totală iar în sală o minimă rumoare. Sunt îngrozit: Ce personaj ciudat este Gazda. Ce curaj are să declarea asta., tocmai acum când suntem în Nato! Tare piesă! Dar după un moment de pauză în care se aude o muzică rusească, Gazda, începe o lungă peroraţie, în care explică faptul că ei îi e dor, de fapt, de muzica rusească şi-i arde iar o povestire despre cât şi cum a suferit ea şi familia ei din cauza ruşilor, cum i s-a confiscat tot avutul, cum a fost nevoiţi să se refugieze într-o cocioabă, si totuşi ei îi e dor de ruşi!
20.25. Gazda îşi continuă lungul monolog în care vorbeşte de închisori, de americani, de droguri, de faptul că după ce românii am fost slugi la ruşi, o să ajungă slugi la americani, de primele ei experienţe sentimentale cu un tânăr care, îndrăgosit de ea, trece neatent strada şi este călcat de o maşină, recită chiar o poezie, care se termină cu versurile (citat din memorie): să trăiască măta care te-a născut, datorită mătii, noi te-am…şi a facut o pauză, sugerând că versul se termină cu un cuvânt de argou, pe care Dex-ul nu-l menţionează, la care sala jubilează, evidenţiind că a înţeles depre ce e vorba în propoziţie, de Cioran, specificând, că noi l-am făcut mare pentru că în Franţa nu se ştie mai nimic de el, de hotărârea lui Brâncoveanu de a rămâne creştin cu preţul vieţii lui şi al copiilor lui, de revoluţia din Decembrie ’89, unde au murit atâţia tineri, ca să profite alţii… Atenţia de la piesă îmi e abătută de o spectatoare care a părăsit scaunul, a traversat spaţiul dintre scenă şi sală şi a disparut într-o direcţie necunoscută…Mă uit la ceas: deja s-a făcut 20.45. Zăpăcit, bulversat de atâta vorbăraie nu mă mai emoţionează faptul că una dintre femeile de tranziţie, cea numită Bibliotecara face o mărturisire şocantă, că ar fi mitomană, nici că altă femeie de tranziţie, Afacerista, care fusese acuzată că fură la cărţi, a aruncat spre sală o replică teribilă : “Te iei de mine, dar de ăia care fură milioane cine se ia?, după care işi exprimă dorinţa că ar vrea să i se taie capul, ca să i se pună altul în loc, nici că tânara, venită în locul mamei, primeşte, după ce se plânge că este terorizată de mamă, care n-o lasă să se mărite cu cel pe care îl iubeste, o palmă de la Bibliotecară, nu mai reţin de ce, nici de faptul că cele cinci au chef să se sărute, şi nici că încercă să facă antren, dansând după muzică italienească. Atenţia începând să-mi slăbească, nu prind ideia de ce Gazda declară, la ora 21.20 că vrea să se sinucidă, iar una dintre prietene îi oferă un pistol, pe care îl avea în dotare, ca să procedeze în consecinţă. Aici am redevenit atent, zicându-mi că, însfârşit, după atâta vorbărie, am să asist, însfârşit, la o scenă, dramatică. Sub privirile impasibile ale celorlate patru femei, Gazda, duce la tâmplă micul pistol şi după câteva secunde bine calculate, când chiar crezi că va apăsa pe trăgaci, scoate, din buze un sunet care ar imita glonţul!!! Aş mai putea continua să narez ce se mai întâmplă în aşa zisa piesă de teatru, multe lucruri, printre care faptul că Gazda află la ora 21. 25 de la Afaceristă că bărbătul ei o înşală de 9 ani, cu Profesoara , dar presiunea exercitată asupra mea de redactorul şef al revistei, cu privire la faptul că articolele mele sunt prea lungi, mă îndeamnă să închei aici reportajul meu despre un succes al al autoarei şi al Teatrului Naţional. La final m-am întâlnit cu familia prietenă _
Doamna: Aşa piesă mai rar: extraordinară! Când a adus vorba de imbogăţiiţi din zilele de azi, m-a uns pe inimă. Ce curaj!
Fiica: (17 ani) Asta e o piesă scrisă pe timpul lui nea Nicu şi asezonată.
Domnul: (grav) E posibil ca aşa ceva să se prezinte la Teatrul Naţional unde este director nimeni altul decât revoluţionarul Caramitru. El să nu fi auzit de conflict dramatic, de catarsis, de intrigă, într-o piesă de teatru?
Eu: În mod sigur a auzit..
Domnul: Şi atunci? Taci? (chiar am tăcut). Insinuezi, cumva, că distinsa autoare, n-a auzit de conflict? Taci în continuare? (chiar tăceam în continuare) Doamna: O fi auzit, dar a uitat, că are o vârstă, deşi arată minunat. N-aveţi dreptate. Când a făcut-o pe profesoară proastă, a fost un moment dramatic, mi-a îngheţat sângele-n vine, doamne ce i-aş fi făcut eu, si când i-a aruncat cu palincă pe faţă, la fel a fost îngrozitor de dramatic. Ce tărăboi s-ar fi iscat dacă la mine la serviciu s-ar fi întâmplat aşa ceva. Nu ştiu ce aş fi făcut eu, dar colegele mele sigur ar fi păruit-o, iar când tipa care se lăuda că e bogată, i-a spus că bărbatul profesoarei o înşală, a fost dedreptul tragic.
Fiica: Mie mi-a venit să râd.
Domnul: Cred că ai înţeles greşit: bărbatul Gazdei o înşeală cu Profesoara.
Fiica: Lasaţi controversa că totul e cam aiurea. Nu mai vorbesc de scena când tânăra se plânge că nu e lăsată de mamă să se mărite. Ce prostie. Când vrei aşa ceva apoi o faci nu te lamentezi…
Doamna: Ce vorbeşti? Ai face aşa ceva?
Fiica: Sigur că da. Dar tu ce ai face dacă ai afla că tata te-nşală? Doamna: Ai devenit obraznică (îi arde o palmă) Domnul: (către soţie) Numai tu eşti de vină. Tu ai crescut-o aşa.
Doamna: Mă acuzi pe mine? Nu tu a alintat-o şi a îndemnat-o să aibă personalitate? Să ştii că m-ai supărat şi am plecat. Ne vedem la gară. Hai fata mea cu mine.
Fiica: N-am chef de voi. Sunteţi naşpa. Am întâlnire cu nişte colegi super. Vom merge la discotecă să dansăm. Ne vedem mâine acasă.
Doamul: Nu vrei să mergi cu noi? Vrei să-ţi faci de cap? (Îi arde o palmă)
Fiica: Aţi dat în mine, aţi dat în fabrici şi uzine!
……………………………………………………………………..
(o clipă am avut impresia că în holul teatrului se prelungeste acţiunea piesei)
Cum trenul lor pleca la ora 11.30, m-am dus cu prietenul meu la o bere vorbind în continuare despre ce roluri interesante ar fi putut juca talentatele actriţe începând cu Catarina, Porţia, Lady Macbeth, şi terminând cu Nora, Hedda Gabler, Columbina, Ranevskaia, şi mai ales despre lipsa unui conflict dramatic puternic în dramaturgia actuală.
PS: Am vizionat spectacolul de două ori

10. 03. 2013 Candid Stoica

A plecat dintre noi ultimul artist boem

Ne-a părăsit ultimul artist boem…

S-a dus dintre noi un… rispitor…un fel de pasăre rară. Cu totul aparte. Nu semăna cu nimeni. Era unicat. Era conştient de lucrul acesta şi se purta ca atare. A avut două mari plăceri: Viaţa şi Teatrul! Când se alinta îi plăcea să spună că şi-a greşit cariera: trebuia să se facă muzician.
Într-adevăr avea o ureche cu un înalt grad de percepere şi mânuia acordeonul ca un acrobat. Ciudat: în viaţă se cam bâlbîia, ceea ce pe scenă nu se-ntâmpla: Nnu mmă bâl bâl bâi, am o exex pri vorbire mai lentă, el explica el, cui se nimerea. Restaurantele Berlin, Athene-Palace, Cina, Capşa, Ambasador, Mon Jardin, Carul cu Bere, Singapore, Peştera, Pescăruş, Mărul de aur, Podgoria, Mignion sau Fraţii Chivu, Mc. Monis, Şarpele Roşu, au fost sediile unde trona, oficia, cânta împreună cu prietenul său Gigi Dinică, duios acrişorul şlagăr, unde recunoştea, fără să-l oblige nimeni că: “Am mai făcut câte-o beţie / am mai iubit nişte femei / m-am vândut la galerie / pentr-un bilet de câţiva lei” Nu frecventa bombele. Avea oroare de sordid. Părea şi era deasupra coteriilor, bârfelor, intrigilor. Părea că n-are ambiţii. Da impresia că nu-l intersează succesul. Era singurul care lângă Mircea Şeptilici nu părea şofer sau electrician. Deşi era din Ghimbav, avea o eleganţă înnăscută englezească. A făcut în tinerereţe o pasiune devastatoare pentru o tânără olteancă năbădăioasă ce l-a părăsit pentru un superb gay, ceea ce i-a distrus pentru o periodă de timp moralul, găsind uitarea în alcool. Nu scria poezii, dar ar fi putut. Îi plăcea să joace rolul cinicului. A avut de toate: haine elegante, conturi bancare, roluri, femei, prieteni, bicicletă, motoretă, chiar şi o puşcă, cu care se lăuda că îl aşteptă pe propietarul apartamentului unde locuia, dar mai ales simpatie unanimă ceea ce nu l-a făcut să fie nici sufficient, nici îngâmfat. Părea comod şi totuşi a fost extrem de autentic intr-un rol ingrat: Solonâi din Trei Surori” şi a făcut un mare success cu un rol ce până la el părea ingrat: Arzăreanu din Plicul de L. Rebreanu. Şi-a cheltuit, cu zâmbetul pe buze, talentul în nenumărate emisiuni efemere Tv. unde cânta cu nonşalantă, alteor patetic diverse efemeride, iar în nenumărate şi neintersante filme şi-a arătat mustaţa
Ai plecat, te-ai dus Titică
fără nici un pic de pică
pe buze cu un zâmbet cinic
care părea că spune cam şoltic
- Nu trebuie să regretăm nimic
într-un loc aparte ne vom întâlni
Toţi ce teatrul l-am iubit
Si viaţa lui ne-am dăruit
Să ştiţi că nu v-am părăsit.
Dar un mesaj am primit
De la Gigi, Ahoe şi Stănculescu
de la Rauţchi, Amza, Niţulescu,
de la Pâcă, Pucă şi Nicolaescu
La apel să fiu prezent La un spectacol permanent
În al cerului departament
De aceia vă las testament
Beţi, cât timp mai aveţi \
Viaţa e frumoasă băieţi
Să nu aveti un aer afanisit
De gânduri triste bântuit
Să ştiţi că v-am iubit!

S-a dus ca un domn de viaţă plictisitNu pot să cred că ne-a părăsit

1 martie

„Tânăra italiancă” de Jules Cohn Botea-1.03.2013 (10 fotografii)

Spectacolul cu piesa „Tânăra italiancă” de Jules Cohn Botea este organizat de Compania Teatrală Cişmeaua Roşie aparţinând Asociaţiei pentru Cultură, Artă şi Turism „Sabin Făgărăşanu”, având ca temă imigraţia şi dorul de ţară. Distribuţia: Constantin Duicu, Candid Stoica, Florina Luican, , Daniela Moldovan, Creţu Mircea, regia Creţu Mircea.Invitat de onoare Jules Cohn Botea.

2Îmi place · · Distribuie

CĂRŢILE MELE

O glorie postumă:Mihail Bulgakov!

 Roman Teatral la Teatrul Nottara   

                                                                                                                                                                         Când am citit în anul 1969, Roman teatral, în traducerea lui Alexandru Calais, am rămas descumpănit, chiar dezorientat. În el, pe lângă o acidă critică a birocraţiei care domnea în domeniul artei, recte în teatru, erau ironizate, chiar ridiculizate, sub nume de împrumut, dar uşor de decriptat de către oamenii de artă, două mari personalităţi al teatrului sovietic. Două personalităţi despre care învăţasem temeinic la istoria teatrului. Mai mult. Unul din cei doi este autorul unui sistem teatral, a unei metode de lucru cu actorii, îmbrăţişat cu entuziasm şi cu frenezie de toţi marii creatori ai teatrului Românesc şi implicit şi de profesorii Institutului de Teatru, de studenţi, actori, critici de teatru şi de toţi politrucii care supravegheau viaţa culturală a timpului. Orice abatere de la el, era aspru sancţionată, sistemul devenind sacrosant. Autorul micului roman (250 de pagini, format mic) era, la vremea aceea, pentru mulţi dintre noi, un ilustru necunoscut: Mihail Bulgakov!

Câţiva ani mai târziu, odată cu apariţia în limba română a romanului “Maestrul şi Margareta” (1973) şi a volumului de teatru (1986) fenomenul Bulgakov ni s-a arătat în adevărata sa amploare descoperind în autorul micului roman de sertar (a fost tipărit la câţiva ani după decesul autorului în 1966) un mare autor de talie universală, iar toate întâmplările din Roman Teatral au căpătat consistentă, adeverind că ele au făcut parte intrinsecă din biogafia autorului.

Pe scurt: Maxudov un tânăr autor scrie un roman care este tipărit într-o revistă fantomatică, apoi, la îndemnul unor prieteni transcrie subiectul într-o piesă, care ajunge la un teatru condus de doi directori “celebri”. Dar odată ajuns aici încep şi necazurile, buclucurile, dezacordurile, nemulţumirile, dezamăgirile şi decepţionat, deziluzionat în final, fiind o fire depresivă, se sinucide. Dar nu înainte de a lăsa un manuscris cu tot ce i s-a întâmplat.

Ca şi Maxudov, eroul cărţii, Bulgakov a avut de întâmpinat mefienţa contemporanilor, neîncrederea celor de la teatrele cu care a colaborat, şi mai ales exigenţele cenzurii care i-au oprit majoritatea spectacolelor realizate după piese lui. “Zilele Turbinilor”, “Casa Zoikăi”, “Cabala bigoţilor”, “Fuga”, “Ivan Vasilievici”, “Insula purpurie”, “Don Quijote”, “Puşkin” toate piesele, după ce au fost cenzurate drastic, au fost interzise. Chiar şi ultima despre tinereţea revoluţionară a lui Stalin, pe care din disperare se hotărâse să o scrie, a fost oprită în proect. Paralelismul e izbitor!

Am avut norocul de a vedea la Moscova în anul 1978 celebrul spectacol al lui Iuri Liubimov cu dramatizarea acestuia după “Maestrul şi Margareta”, şi plăcerea de a sta în sală pe un scaun alături marele actor Smoktunovski, aflat ca şi mine, în postură de spectator, iar la final să asist la un recital de poezie unde, printre alţi actori s-a produs cu o incandenscenţă, ieşită din comun, celebrul iubit al Marinei Vlady, Vladimir Vâsoţki. Deasemenea, împreună cu un grup, am fost la ultima locuinţă a lui Bulgakov, de unde am fost pur şi simplu alungaţi de cel care, după moartea sa, îi ocupase locuinţa!

Am fost fermecat de spectacolul Cătălinei Buzoianu de la Teatrul Mic cu “Maestrul şi Margareta” care a avut ca protagonişti pe Valeria Seciu şi pe Ştefan Iordache şi de excepţionalele spectacole de la Teatrul Bulandra, ale lui Tocilescu cu “Tartuffe” şi “Cabala Bigoţilor din anul 1981.
Ulterior mai toate piesele lui Bulgakov, respinse de ideologii vremii, de directorii fricoşi sau dogmatici, chiar de Stanislavski însuşi (însăşi), au văzut lumina rampei pe scenele din URSS şi bineînţeles şi din ţara noastră.
Toate aceste recunoaşteri târzii vin ca un fel de răzbunare faţă de viaţa chinuită şi a unui destin nemilos pe care a fost nevoit să-l parcurgă.
Cunoscând toate astea, recunosc, că m-am dus la spectacolul teatrului Nottara regizat de Vlad Massaci cu teamă. (traducere şi dramatizare de Bogdan Budeş) Mărturisesc că nu-mi place să scriu despre spectacole slabe sau despre colegi în ipostaze nefericite sau penibile. De aceea ţin să felicit, de la început, direcţia teatrului pentru alegerea repertorială făcută, precum şi pe cei care s-au ocupat de caietul program (nr. 3) din care aflăm amănunte inedite, ceea ce nu pot face despre afişul spectacolului, care pare a fi, în cel mai bun caz, o reclamă a IDEB-ului! Dar mai toate temerile mi-au fost date la o parte de un spectacol inteligent, care a reuşit să despice cartea în liniile ei principale. Orice dramatizare este sortită din plecare criticii. Se pot emite pretenţii că un episod a fost omis, că un altul a fost dilatat, că un personaj a fost sacrificat, că un accent s-a nimerit să cadă invers decît trebuia, dar în general regizorul, a înţeles esenţialul lucrând, uneori cu migală anumite scene, având la dispoziţie un buchet de actori extrem de talentaţi, cu comprehensiunea actului creator,
Şi cu toate acestea sunt de făcut unele observaţii pe care regizorul şi actorii sper că nu mi le vor lua în nume de rău. Trecând peste multe amănunte (lucruri simple), dar care par absolut nefireşti în comportamentul personajelor (suitul repetat pe mese, mersul pe scaune), pătrunderea prin zid, obsedantă al personajelor, lasă impresia neplăcută că teatrul respectiv (din piesă) ar fi populat în exclusivitate de vanitoşi, de idioţi, de fuduli, isterici, de arivişti, de obedienţi, de caraghioşi, stupizi, nerozi, de orolioşi stăpâniţi de delir de grandoare, închipuiţi, megalomani, farsori, îngâmfaţi, în concluzie de nebuni, ceea ce este, evident, un lucru fals, (deşi există şi asemenea specimene), ajung la un lucru de fond. Chiar de esenţă. Cine sunt cele două personaje cu care se luptă sinucigaşul Maxudov? Spectatorul simplu, care habar n-are de istoria artei, nu află absolut de loc, cine sunt de fapt, Aristarh Platonovici şi Ivan Vasilievici. Au fost oare, numiţi directori, politic, cum se obişnuieşte astăzi? Au fost prieteni cu Stalin, Molotov, sau Kaganovici. Erau ei, oare, rude cu Beria? Spectatorul obişnuit află doar din caietul program, extrem de judicios întocmit, că cei doi sunt două personalităţi marcante ale teatrului sovietic. Pe Constantin S. Stanislavski şi Nemirovici-Dancenko oamenii de teatru îi cunosc destul de bine. (Actorii bătrâni îşi mai amintesc cum au reînvăţat să joace teatru, făcând celebrul exerciţiu, din sistemul lui Stanislavski, cu aprindera focului, sub privirile severe ale consilierului sovietic Vasiliev) Fiind în plină teroare stalinistă, având cunoştinţă de soarta tragică a colegului lor Meyerhold, (ucis în închisorile staliniste) se poate trage concluzia că cei doi excelenţi oameni de teatru, suflau şi-n iaurt de frică, căutând, pe cât se poate, să pună surdină şi să netezească asperităţile textelor lui Bulgakov, reuşind până la urmă, cu ajutorul cenzurii să-l reducă la tăcere, sau cum singur s-ar fi exprimat: mi-a semnat condamnarea la moarte!
Spectacolul are din acest punct de vedere un minus care se cheamă în limbaj lăutăresc “a pune batista pe ţambal!” Apoi apariţia intempestivă într-un tablou, a unui panou negru m-a pus serios pe gânduri, ca şi pe spectatorul obişnuit: oare ce a vrut să însemne, afară de faptul că la un moment dat actorii se ascund în spatele lui? Am găsit însă lămuririle necesare, în caietul program nr. 3, anume că panoul negru nu este un simplu element de décor, sau un fel de Deus ex machina din teatrul de altă dată, ci “Pătratul negru suprematist”, capodopera pictorului Malevici, un corifeu al artei Ruse!!!
Ca să vezi şi să nu crezi!
L-am revăzut, ca de atâtea ori, cu plăcere, pe Alexandru Repan căruia i-a revenit dificila partitură a lui Ivan Vasilevici, recte Stanislavski, care a reuşit performanţa de se păstra în limitele decenţei neaccentuând mai mult decât era necesar clapele ridicolului.
Este de apreciat efortul lui George Alexandru de a diferenţia cele trei personaje pe care le interpretează excelent: Dacă în Ilia Rudolfi are mister, în Gavril Stepanovici de dovedeşte, cu ajutorul autorului, un fin ironist, momentul semnării contractului find aproape o pagină de antologie.
Contribuie la suculenţa unor scene cu vervă şi temperament Camelia Zorlescu şi Catrinel Dumitrescu, iar Viorel Comăneci (revenit după o lungă absenţă), Gabi Răuţă, Alex Mike Gheorghiu şi Ion Haiduc interpretând mai multe personaje încearcă cu success, fiecare, după posibilităţi, să le diferenţieze, ceea ce unora, uneori, le reuşeşte de minune. (Cazul lui I. Haiduc în scurta apariţie a servitorului Kliukvin). Mai sunt mici roluri care rămân la stadiul de schiţe, executate cu entuziasm de Ada Navrot, Ioana Calotă şi Mihaela Subţirică.
O siluetă sensibilă desenează Anca Băjenaru, dar greul spectacolului este dus de Ion Grosu care a avut momente foarte bune, mai puţin bune şi unele anoste, uitând de multe ori că eroul pe care îl interpretează s-a sinucis. Lui şi bineînţeles regizorului îi aparţine momentul de început al spectacolului de o excelentă teatralitate: în decorul simplu, pereţii unei camere alb, gri, într-o tăcere adâncă Maxudov (Ion Grosu), se aşează pe un scaun şi timp de un minut, tace! Ceea ce în teatru este enorm. Dar şi minunat!
În final câteva gânduri care n-au legătură cu spectacolul decât tangenţial
Dacă despre birocraţia şi cenzura regimului Stalinist, cu care s-a luptat, Bulgakov a avut curajul să scrie, despre actuala stare de lucruri din Teatrul Românesc, minat de aceiaşi birocraţie, cine oare va scrie?
Despre faptul că dramaturgia originală este pur şi simplu izgonită de pe scenele mai tuturor teatrelor, oare va scrie cineva?
Despre faptul că directorii de teatre, care mai nou se numesc manageri, nu citesc piese de teatru, nici să-i pici cu ceară, se va găsii cineva să scrie?
Despre o directoare de teatru care a recunoscut, cu lacrimi în ochi că nu poate citi piese de teatru, implorându-l pe autorul respectiv să se adreseze altui teatru, va avea curaj să scrie autorul respectiv?
Despre o secretară literară a Teatrului Naţional care după ce a citit o piesă de teatru a refuzat să-i trimită autorului, referatul de respingere pe motiv că teatrul e în reparaţii?!
Despre faptul că piesele lui Caragiale sunt sfârtecate, amputate, în spectacole derizorii, sub privirea entuziastă a directorilor manageri, se va găsi un Bulgakov?
Despre directorii manageri care nu catadicsesc să răspundă autorilor dramatici, sau despre directorii de teatre care conduc prin interpuşi numiţi de ei, cu acceptul mutual al organelor de resort, cine oare va scrie?
Despre faptul că unii directori manageri stau înţepeniţi în posturile lor ani în şir, fără să aibă rezultate notabile, care Bulgakov va scrie?
Dar despre unii directori care fug din calea autorilor autohtoni neprimindu-i în audienţe, fiind ocupaţ până peste cap cu emisiuni la Radio, la Tv şi cu repetiţii la alte teatre, ca directorul de la Teatrul Metropolis, se va scrie oare?
Dar despre cele câteva piese care, totuşi, se joacă în care nu pătrunde nimic din viaţa contemporană mai rău ca pe vremea lui Ceauşescu, când exista cenzură, ca de exemplu “Noiembrie” de Ana Maria Bamberger şi “Scara Pisicii” de C. Thuroczy, care se joacă la Teatrul Naţional, cine oare va scrie?
Dar despre o altă distinsă directoare de teatru care s-a pronunţat cu suficienţă că o piesă despre Teodor Mazilu nu este demnă de Teatrul Naţional, va comenta vreun scriitor, se va scrie, dacă nu un roman, măcar un comentariu satiric ?
Se vor scrie, de acum încolo, iar piese cu aluzii şi şopârle, ca pe vremuri, într-un stat unde nu mai există cenzură, nu mai sunt vizionări şi unde a avut loc o revoluţie în care au murit oameni?
Să se fi reveni la situaţia când un cronicar dramatic a catalogat teatrul interbelic, “Teatrul cu punţile tăiate”?

18. 02. 2013. Candid Stoica