Festivalul teatrului independent (I) (Under Cloud) În clădirea unde până nu de mult zeci, sute de funcţionari lucrau asiduu la falsificarea istoriei naţionale, se desfăşoară anul acesta, începând din 20 August, ediţia a VI-a a festivalului de teatru independent. Organizatori au ţinut să adauge: „de orice”. Ca unul care am înfiinţat în 1995, împreună cu un grup de colegi (Iurie Darie, Anca Pandrea, V. Yila) şi dramaturgul Radu Iftimovici, unul din primele teatre independente, intitulat „Incomod” care a produs, din fonduri particulare, spectacolul politic cu piesa „Curve de Lux”, a lui Radu Iftimovici, normal că producţiile unui asemenea festival m-au interesat intens, vizionând, cu concursul amabil al echipei de organizatori, seară de seară, cu mici excepţii, toate spectacolele. Timp de 12 seri, a anunţat judiciosul program, se vor juca 29 de spectacole, câte două şi chiar trei pe zi). Au fost prezentate spectacole a unor mici grupuri de artişti, sau înjghebări unele făcute în pripă, cu nume dacă nu ciudate, în orice caz greu de reţinut, ca „Inorog Art”, „Teatru pentru puţini”, „D aya”, „Teatrul luni de la Green Hours”, „Godot Cafe Teatru”, „Undercloud project”, „Teatrul nu-i o clădire”, „Chatarsis Under Cloud”, „Doctor s Studio”, „Trupa de acrobaţi Xtreme” etc. care până acum au avut reprezentaţii în localuri improvizate, în poduri de case, în barăci, în restaurante sau cafenele, în apartamente şi sufragerii particulare, prezentând texte scrise de Lia Bugnar, Andreas Petrescu, Saviana Stănescu, Valentin Nicolau, Catinca Drăgănescu, Leonid Zorin, Christopher Durang, Oliver Emanuel, Donald Marguiles, Anthony Machineau, S. Baştoboi, Wliam Luce şi multe altele după: „Scufiţa roşie” de Fraţii Grimm, după Pascal Bruckner, după Neil LaBute, după Peter Schaffer, după E. E. Schmitt, după autori americani contemporani şi însfârşit chiar după A. P. Cehov. De menţionat că patru spectacole sunt producţii ale UNTC, trei al trupei D aya,iar, un fapt neobişnuitDontcrz, trei sunt de fapt proiecte în faza de lecturi la masă. Artişti deja consacraţi ca H. Mălăiele, Maia Morgenstern, Marian Râlea, Adriana Trandafir, Medeea Marinescu, Marius Manole, Magda Catone, Claudiu Bleonţ, Cerasela Iosifescu, au ţinut neapărat, se putea altfel, să ocupe şi spaţiul teatrului independent. Un public numeros a luat cu asalt, în aceste zile, cele două săli ale Muzeului Ţăranului Român, care s-au dovedit neîncăpătoare. În unele seri am putut vedea câte o coadă de peste cinzeci de persoane formată din adolescenţi, bunici, motociclişti, cupluri mature, bătrâni cocârjaţi de spondiloză, o tânără în cârje, mame cu copiii în braţe, persoane cu sex incert, elevi şi eleve, studenţi şi studente, bunicuţe cu nepoate, adolescenţi, unii raşi în cap, alţii bărboşi, toţi aşteptând răbdători să intre. Despre multele producţii prezentate, se poate trage, bineînţeles, câteva concluzii. Prima ar fi că noile generaţii de actori şi de regizori, refuzaţi în majoritate de teatrele cu bugete de la stat, găsind drumul spre teatrele profesioniste barat de birocraţie, de interese de grup, de nepăsare şi indiferenţă, chiar de corupţie (cazul fostului teatru Mundi) şi-au descoperit drumul lor spre notorietate prin spectacolele cu puţini interpreţi, cu un unic decor, deci cu bugete mici sau inexistente, dar excelent interpretate, dovedind, încă odată că oricâte piedici s-ar pune, talentul, până la urmă reuşeşte să iasă la suprafaţă, teatrul independent fiind una din soluţii, dacă nu chiar unica. A doua concluzie, ar fi că mai toate producţiile cu foarte mici excepţii: („Dontcrybaby” şi „Aggressive Mediocrity” de Catinca Drăgănescu de la „Teatrul de luni de la Green Hours” şi „Aleluia” de Valentin Nicolau de la Teatrul Independent) parcă s-ar produce în altă ţară, în alt continent. Mă refer la spectacolele scrise de autori contemporani. Orice aluzie la realitatea acestei ţări, la România acestor zile, a fost, nu estompată dar purgată la maximum. Nici pe vremea regimului comunist, de tristă amintire, nu a existat o asemenea situaţie. Atunci au existat texte îndrăzneţe în care se atacau racilele regimului şi chiar existenţa marelui conducător, ca „Gluga pe ochi” la Teatrul Bulandra, în 1970 (text Iosif Naghiu, regizor Valeriu Moisescu), Fata Morgana în 1971 (text D. Solomon, regizor L Giurchescu) şi „Concurs de frumuseţe” în 1980 la Teatrul de Comedie (text Tudor Popescu, regizor Alex. Tocilescu), „Nu ucideţi cai verzi” la Teatrul Naţional din Cluj (text Radu Iftimovici, regizor Raluca Iorga-Mândrilă). Spectacolul cu „Concurs de Frumuseţe”, interzis până la urmă, a fost considerat de securitate un atac împotriva şefului statului. Am dat doar câteva exemple, lista fiind foarte lungă ….. Altă concluzie: Majoritatea spectacolelor au titluri în limba engleză: „Dontckrybaby”, „Shot”, „Vive le funy jazz”, „Zic Zac”, „Aggressive Mediocrity”, „Led theatre show”, sau şocante: „Omul Pescăruş”, „Omul pernă”, „Pisica Verde”, ceea ce dovedeşte apetenţa spre o anumită literatură, dar mai ales dorinţa de a ieşi în evidenţă cu orice chip. Dar una peste alta spectacolele fie cu un singur interpret, fie cu mai mulţi, fie producţii UNATC, au avut un aer de prospeţime, de inventivitate pe care, în majoritatea cazurilor, numai tinereţea îl poate da. Am asistat în premieră la lecturi a unor texte destul de dificile urmărite cu atenţie de o sală cu aproximativ cinci sute de locuri, care s-a dovedit neîncăpătoare pentru câte cereri erau. Una dintre ele, aceia a dramatizării romanului lui E. Em. Schmit, ”Ibrahim şi florile Coranului” de către neobosita Cris. Simon, spectacol lectură cu interpreţi mai interesanţi, cred eu, ca cei din filmul, cu acelaşi subiect, „Momo”, unde evolua chiar marea vedetă Omar Sharif. La Bucureşti, la Muzeul Ţăranului Român, rolul bătrânului Ibrahim a fost interpretat (citit) de cunoscutul în lumea muzici A. G. Weiberger, cu o inteligenţă şi o savoare greu de egalat, iar rolul adolescentului Moise a fost jucat (citit) cu un umor nebun de tânărul actor Vlad Logigan, care se prezintă ca o mare speranţă… Desigur ar trebui să amintesc şi spectacolul „Fă-mi loc” (text Anthony Michineau) regizat cu mare fineţe şi acurateţe de maestrul Radu Beligan, care în ciuda faptului că e o mică comedioară de salon, (aici de cuşetă de vagon de dormit), este interpretată de ce cei actori, deja consacraţi, Medeea Marinescu şi Marius Manole, cu o poftă de joc rar întâlnită, creind prin jocul lor sincer şi fără artificii, în sală o veselie şi o bună dispoziţie greu de descris. Rar mi s-a întâmplat să văd o aglomerare de atâtea talente autentice şi de atâtea performanţe excepţionale, ca la acest festival, de care am să mă ocup mai pe larg, în numerele următoare ale ziarului, bineînţeles, dacă redacţia va fi interesată. Ca orice concurs care se respectă actuala ediţie a festivalului independent de teatru are şi un juriu care deşi n-a fost anunţat pe un afiş, l-am putut detecta la faţa locului în persoanele regizoareei şi profesoarei Sanda Manu, critica şi eseista Ludmila Pantanjoglu precum şi în actorul şi directorul de teatru George Ivaşcu. Deasemenea putea fi zărit la unele spectacole octogenarul Octavian Sava, unul din autori comediei din secolul trecut, jucată de generaţii de tineri actori, inclusiv subsemnatul, „Nota zero la purtare”.

casting

Acum câteva zile am fost la un casting cu un regizor englez care va face un film despre revoluţia din decembrie 89 Era curios să ştie ceva despre activitatea mea. L-am invitat să-mi consulte blogul. A ziy că îl va consulta că este curios ce voi scrie despre el pentru că acum un an a filmat în Irlanda cu un actor care scria în fiecare zi lucruri dezagreabile despre el şi este tare curios ce voi scrie eu. Scriu:Am avut o discuţie interesantă cu un regizor extrem de inteligent, care mi-a făcut o excelentă impresie. Eu am scris, nu ştiu dacă el va citi.

epigrama amicala

Colegul meu Valentin Teodosiu mi/a cerut parerea despe cartea lui "Un clovn pentru eternitate" Teodosiu Valentin a scos cărticică Mică, mică, cât o firfirică O capodoperă cică Cu mici fitile futile Destul de facile Cu multe scene taxate ca obscene 123 de file ar avea Dacă am adăuga Şi coperta, nu-i aşa? Dar asta n-ar strica Dacă nu s-ar lăuda Pe unde se ducea Că a spart piaţa cu ea Ţipă în gura mare c-a făcut mare vâltoare Vânzând mii de exemplare Ca el altul n-a existat Cât este pământul de lat Fănuş Neaagu când a murit La Teodosiu s-a gândit Radu Beligan n-are somn cumva Dacă nu citeşte cartea sa. Dumitru Radu Popescu amar a plâns Că doar 123 de pagini ai strâns Deşi i-ai explicat grav Că o vreme ai fost bolnav Nicolaescu când a decedat Cartea lui se găsea sub pat. Şi când au coborât drapelul în bernă Cartea lui ajunsese sub pernă (din coşciug) Încontinuu perorează că Elevii-i memorizează Tot ce el debitează. De pe net. Bancuri răsuflate Glume deocheate. Anecdote consumate De pe internet luate Analizând după tipic Eşti clar un caz unic De imensă infatuare Pornită dintr-o disperare De dedublare A personalităţii tale. Cu blândeţe îi dau un sfat Cu totul dezinteresat: Potoleşte-te bădie că altfel o iei pe chelie şi o să ajungi la apogeu să crezi instantaneu că deodată şi subit un Tolstoi ai devenit un Tolstoi mai înghesuit în 123 de file destul de futile chiar facile. Sau având un nou fason îl încarnezi la unison pe „Soldatul fanfaron”

Un fenomen nou în România post decembristă: teatrele particulare În căutarea punctului G. Monologurile vaginului. O temă profilactică pe scena unui teatru particular Citind cu câtva timp în urmă pe burtiera unui canal Tv. că undeva, pe strada Polonă, în incinta clubului “Acuarela” se joacă spectacolul “Monologurile Vaginului”, ca orice ce bărbat ce se respectă şi ca un cronicar zelos, excitat de asemenea ofertă, în ciuda vârstei, n-am rezistat unei asemenea tentaţii şi am început investigaţiile. Găsind pe net, adresa exactă şi un număr de telefon am luat legătura pentru a mi se reţine un loc, dar mi s-a răspuns că nu mai este nici un bilet. Mi-am dezvăluit identitatea, de cronicar dramatic (am o legitimaţie în acest sens) dar persoana de la capătul firului a rămas neclintit pe poziţie: “nu mai sunt locuri., ce vreţi! Trebuia să vă reţineţi din vreme! ” - Las-o baltă, renunţă, dacă n-ai aflat până acum unde se află şi la ce foloseşte celebrul organ. Ce mai vrei să aflii la vârsta ta despre vagin, mi-a spus un coleg, întâlnit în drum, când i-am spus unde mă duc. Monologurile vaginului de fapt, e o carte a scritoarei şi actriţei Eve Ensler apărută în 1998 la New-YorK, după care a fost tipărită în 48 de ţări, iar în 2003 a apărut şi la Bucureşti la editura Amalteia (traducere Ana Maria Murariu) pe care am cumpărat-o, la timpul respectiv, recunosc cu neîncredere şi mefienţă. Curiozitatea, scriu o banalitate desigur, fiind mare, excitaţia la fel, iar clubul Acuarela nefiind departe de locul unde locuiesc, m-am dus rapid acolo, să văd minunea: Un teatru particular unde nu mai sunt bilete şi este respins chiar un cronicar dramatic! Am găsit o casă obişnuită: o curte, cu pietriş pe jos, care se vrea să fie o grădină de vară, în care, cu câteva mese şi scaune se improvizase un fel de bistro, bar, care amintea, vag, de micile cârciumi de altădată. Lipsea doar grătarul pentru mititei şi butoaiele de bere. La toate mesele existente se aflau tineri, cu aspect de studenţi şi tinere cu aspect de eleve, iar ici colo şi câteva cupluri atinse de vârsta maturităţii, pentru care locul respective e refugiu neaşteptat. Văzând toate astea în mintea mea s-a produs un declic. În tinereţe în curtea familiei din cartierul Ferentari, care se asemăna perfect cu cea din strada Polonă, improvizasem şi eu un teatru şi jucam împreună cu alţi copii, pentru părinţi şi vecini un scenariu intitulat: “Comisarul Alimănescu şi banditul Coroiu” (eu eram banditul…) La o una dintre mese am găsit două fermecătoare persone pe care intuiţia de care îs înzestrat mi-a şoptit că trebuie să fie creatoarele spectacolulului. Nu m-am înşelat. Erau Mona Gavrilaş, regizoarea spectacolului şi Diana Guberna, interpreta monologurilor, care mi-au comunicat, emoţionate sincer de prezenţa mea, că spectacolul se va desfăşura în podul casei şi că eu voi avea un scaun “mai în faţă decât în faţă”. Într-adevăr, urcând o scară confecţionată manual am ajuns într-un pod cu aspect, la prima vedere, sordid, plin ochi cu tineri spectatori care stăteau înghesuiţi, printre multele obiecte vechi care populau încăperea (geamantane, rame de tablouri, funii, o scară, o tigaie, un radio şi un telefon vechi, un fier de călcat antedeluvian, o cutie de tablă ruginită, pantofi vechi şi alte lucruri dezafectate) iar în jurul unor mese desperecheate cu ochi ţintă spre un scaun alb luminat de două simple reflectoare, pe care bănuiam că se va aşeza protagonista, stăteau tinerii spectatori. A fost o imagine şoc de ce ştiam, de ce auzisem şi citisem că ar fi fost teatrul sărac a polonezului Grotowski. (care însă avea doar 94 de locuri) Spectacolul a început cu un moment de un humor involuntar unic, care trebuie neapărat amintit şi eventual refolosit. Un tânăr într-o ţinută lejeră de vară a venit în faţa noastră într-o mână cu o garniţă de tablă (un bidon pentru gaz) care s-ar fi vrut să fiu un gong şi în cealaltă mână cu ceva ce ar fi trebuit să fie un ciocan, dar care nu era decât un polonic şi anunţând cu enfază datele tehnice ale spectacolului (regizor, protagonistă) a dat, a lovit, în garniţă cu polonicul care… s-a rupt la jumătate în faţa publicului nelămurit…dacă să râdă sau nu. După care, modest, a apărut protagonista care aşezându-se pe scaunul ce-i era destinat a început să se destăinuie, pentru că în ultimă instanţă “Monologurile vaginului” e o lungă deconspirare de o oră, rod a peste două sute de interviuri făcute cu diverse femei de pe aproape tot întinsul mapamondului despre misteriosul organ al trupului femenin, singurului creiat, susţine autoarea, implicit interpreta, anume pentru plăcere, E adevărat că deşi organul sexual femenin, cu unele din componentele sale (labii, vulvă, clitoris), a fost numit cu multele sinonime posibile: păsărică, fofoloancă, zambilică, păstaie, exceptând unul singur pe care numai dicţionarul de argo al d-lui Volceanov îl tipăreşte, şi pe care şi eu, nefiind de fel pudibond, totuşi din varii motive, mă feresc să-l scriu. Totuşi trecând de bariera noutăţii, deşii interpreta a vorbit obsedant despre punctual G care odată descoperit ar produce orgasmul potopitor, a tot copleşitor visat de mai toate femeile, care îndură, majoritatea, violul casnic sau conjugal. Monologurile fiind în ultimă instanţă o lecţie de educaţie sexuală a tinerelor viitoare femei, mame, iubite, amante, tovarăşe de viaţă… Nu e o operă dramatică O persoană de gen femenin, o doamnnă, o femeie obişnuită, vorbeşte simplu despre amumite probleme despre care multora, fie femei, fie bărbaţi, din diverse şi varii motive, le este o anumită jenă să vorbească Mă întreb, evident retoric, care bărbat, autor dramatic şi interpret ar avea curajul să vorbească pe scenă cu aceiaşi sinceritate şi dezinvoltură despre organele sale sexuale, nu le numesc decât în paranteză (sculă, sulă, cui, pulică, barosan, marţafoi, compostor), devenind subit pudibond. Poate numai Fl. Piersic cu neobişnuita-i inconştienţă logoreică. Dincolo de laude de a prezenta un subiect oarecum tabu vreau să semnalizez câteva chestiun pur tehnice, pe care inteligenta regizoare Mona Gavrilaş şi talentata şi interesanta actriţă Diana Guberna sper nu mi le vor lua în nume de rău. Piesa nu-i cea ce se înţelege în mod obişnuit printr-o piesă de teatru, adică o operă dramatică cu un conflict central puternic şi cu personaje antagonice care se ciocnesc într-o înfruntare totală… E un lung monolog, o povestire, despre anumite întâmplări ale autoarei, bineînţeles, punctuate cu diverse aserţiuni, despre unele componentele a trupului femenin. Păreri interesante, unele paradoxale, altele misogine, altele cu humor, dar care nu pot reprezenta decât un pretext dramatic, nu şi o dramaturgie adevărată. N-are acţiune, n-are conflict decât ipotetic. Polemizează cu anumite păreri retrograde venite din secolele de incultură …şi de împilare a femeii de către, vă las să ghiciţi de către cine. E adevărat există un suflu de sinceritate care ar vrea să înlocuiască în mare parte dramatismul şi conflictul. Mai există diverse personae şi mai précis mentalităţi cu care autoarea şi implicit actriţa şi regizoarea se războiesc, care personifică, ignoranţa, indiferenţa, prostia, brutalitatea, răutatea şi mai ales superficialitatea, dar care au intervenţii destul de palide, deşi actriţa le scoate în evidenţă dinstinct şi le imită cu mult farmec şi humor… Dealungul spectacolului sunt multe momente, nu numai interesante, ca acela în care enumeră mirosurile vaginului. Nu le mai reproduc pentru preîntâmpina eventuala pudibonderie a celor ce făuresc ziarul şi, poate, dacă nu vor fi cenzurate, a viitorilor cititori.. Vreau doar să amintesc o remarcă a unui bătrân şi cunoscut actor, iubitor al eternului femenin, dintr-un turneu teatral de pe vremuri, cu vagonul, care observând cum colegele lui se duc să se spele la cele două capete al vagonului unde erau amplasete cele trebuincioase unei astfel de operaţii, a exclamat: “Nu vă mai spălaţi doamnelor la păsărică, pentru că pasărica dacă n-are miros de păsărică nu mai e păsărică!” Ar mai fi de relevat o scenă, demnă de “teatrul cruzimi”, ca aceea în care care eroina povesteşte fără sfială cum soţul i-a cerut imperios să se radă (la locul cu pricina) şi pentru că ea a refuzat a părăsit-o. Sau momentul când a vrut cu tot dinadinsul să-şi privească organul respectiv, operaţie deloc comodă, după propria-i mărturisire, riscând o criză de spondiloză, care nu s-a putut realiza decât apelând la elemente externe, în speţă, cu ajutorul unor oglinzi. Desigur că operaţia asta nu e făcută la vedere. Înscemată. Nu. Exclus. Pudoarea actriţei ar fi pusă la îndoială şi nu mă îndoiesc că gestul ei ar fi părut scandalos multora. Deşi ar fi fost întradevăr formidabil să vedem asta pe viu, sau măcar sugerat. (eventual după un paravan, sau sugerând ca în teatrul chinezesc de umbre) Eu am fost martor la finalul unei asemenea dorinţe a unui soţ de a vedea cu ochii lui locul unde el pătrunde de bună voie şi nesilit de nimeni de câte ori are chef şi bineînţeles de câte ori i se dă voie. A luat o veioză şi i-a cerut imperios soţiei să-şi desfacă picioarele, ceace ea după multă ciorovăială a acceptat. Dar ghinion: soţul făcând o mişcare neîndemânatecă, becul veiozei s-a spart, dar curiosul soţ nu s-a lăsat, n-a renunţat la acţiunea sa dedectivistă şi a luat o lumânare. Dar a avut iar ghinion. Aducând lumânarea foarte aproape de capul său, i-a luat foc părul, iar incendiul pilos a fost stins cu mare greutate şi numai cu ajutorul soţiei. (Eu l-am văzut doar cu părul pârjolit şi el mi-a povestit de a fir a păr întâmplarea) Deasemenea textul este un indemn pentru majoritatea bărbaţilor pentru a căuta punctul G care odată găsit ar produce în trupul şi mintea partenerei acea explozie, asemănătoare, păstrând proporţiile, exploziilor solare, care se cheamă orgasm. Una peste alta am asistat la un spectacol insolit, de defulare, fără exces, a eternului mister femenin făcut de două artiste îndrăzneţe şi a unui text refuzat morocănos, misogin şi superficial de manegerii teatrelor profesioniste. P. S; Spectacolul se joacă de peste cinci ani şi a totalizat, până acum, peste 300 de reprezentaţii. Nu este de ici de colo. Este chiar o performanţă demnă de invidiat.

Florin Piersic

Un fenomen canicular: Florin Piersic.


(Cronică encomiastică)
Luni 24 Iunie ora 18: Erau 35 de grade la umbră şi eu mă îndreptam într-un modest Matiz, într-o stare de aprehensiune totală, cauzată de faptul că nu ştiam dacă voi găsi un loc de parcare, nefiind forţat să ajung în acest scop în comunele limitrofe… spre Teatrul Tineretului din cartierul cu acelaş nume, unde avea loc ultimul spectacol al stagiunii cu piesa scriitorului tunisian care trăieşte la Paris Eric Assoun, “Străin în noapte”, cum glăsuia reclama de pe internet, unde primisem o invitaţie din partea firmei “Bilete. Ro”. Înaintea şi în urma mea maşini elegante şi puternice: Toyota Corola şi Avensis, Renault Fluence (12.000 euro), Ford Mondeo şi Fiesta (13.000 de euro), Peugeot 306 (15.000 de euro), Chevrolet Orlando (17.000 de euro) Nisan Micra (11.000 de euro), Fiat Bravo (14.000 de euro), Dacia Duster (11. 000 euro), Opel Astra Facelift ( 15.850 euro) şi Opel Ampera (47500 euro) etc care se îndreptau spre aceeaşi ţintă. Din asfalt ieşeau aburi. Pomii, blocurile, chiar clădirea teatrului radiau ca nişte sobe. O clipă am stat la îndoială dacă nu cumva fac un act sinucigaş dacă intru în sală…
O cunoşteam. Jucasem cu luni în urmă în piesa Stăpânul Ciolanului, (o piesă despre corupţia actuală, cu doar un sfert din capacitatea săliii, peste 800 de locuri, care, acum, pe măsură ce timpul trecea, se umplea până la refuz cu studenţi şi studente, elevi şi eleve (deşi biletul costa 70 de lei), mame cu copii mici în braţe, bunici aduse de fi şi nepoţi iubitori, funcţionari
de la mai toate primăriile de sector, actriţe (Anca Pandrea, Magda Catone, Lamia Beligan), actori incognito, ziarişti ai puzderiei de jegoase foiţe de scandal, medici curanţi ai protagonistului, comercianţi şi investitori autohtoni sau străini (Pericle Gheorghiaş, vecinul meu de scaun, care după ce a cumpărat Fabrica de pâine Dâmboviţa, a demolat-o pentru alte scopuri),
top modele cât mai dezbrăcate (dar cu chiloţii necesari), unii din recenţii premianţi ai prestigioaselor premii ai Teatrului de Comedie, care absentaseră la distribuirea lor, zeci de cameramani de la mai toate canalele de televiziune, chiar şi eclesiastice, miniştrii mai mărunţei, actuali, foşti şi viitori, angrosişti cu aspect prosper şi funcţionari cu aspect de milogi, văduve neconsolate ale unor decedaţi celebri, cupluri matusalemice care doreau să-şi revigoreze relaţia, cocalari în căutare de noi aventuri, tinere dormice să-şi afişeze busturile şi posterioarele, personae uzate fizic dar cu visul tinereţii în priviri, care-l ştiau pe Florin de pe vremea lui Peer Gynt, coafeze, manichiuriste în căutare de clienţi statornici, posesori de pensii nesimţite, capabili să plătească 70 de lei pentru un bilet la 5 persoane, generali în civil, cărora li s-a mărit pensia, funcţionari de la bănci, care, fiind sărbătoarea Rusaliilor aveau zi liberă, dealeri de maşini second hand, paralitici în cărucioare, lume pestriţă, evantaie chinezeşti, lornioane şi ocheane, ochelari cu lentile progresive, telefoane mobile (Samsung Galaxi: 2543 lei), Chanel, Lancome, Givenchi, Guci, Yves Saint Laurent, Guerlain, Dior, Bulgari, Nina Rici, Paco Rabane, Prada, Versace, la discreţie, aer condiţionat abia adiind…Câteva clipe m-am gândit că dacă, cumva, se merge în ritmul ăsta şi se tot intră, vom fi nevoiţi să stăm doi pe un scaun… O bătrână octogenară căreia i s-a făcut rău, intrebată de ce a venit, a răspuns că de teamă că n-o să-l mai vadă în toamnă. - Crezi că n-o să-l mai apuci?
- Nu, el poate nu mai apucă să joace în toamnă
La ora 20.10 când peste toată sala, care mugea de bunăstare, bătea un vânt de nerăbdare, a apărut din culise protagonistul închinându-se, mirat de cât puhoi de lume e în sală…
(Avea dreptate să se închine: care actor n-ar fi făcut la fel.)
Apariţia protagonistului într-o splendidă haină albă, vestă, pantalon, cravată a electrizat pur şi simplu sala care l-a aplaudat frenetic, iar el trecând, modest, de la mirare la bucuria de a vedea atâţia prieteni şi-a început arta seducţiei publicului, iubindu-i… A salutat prezenţa în sală a actriţelor Magda Catone, Lamia Beligan şi Anca Pandrea pe care le iubeşte şi le transmite câte un sărut fierbinte şi colegial, mărturisind, că este, în acelaşi timp, profund indurerat de plecarea dintre cei vii a colegilor Irina Petrescu şi Şerban Ionescu, doi excelenţi şi unici artişti, în cinstea căroara va juca spectacolul din seara respectivă… După care a început să povestească avatarurile realizării acestui spectacol, care nu s-a numit aşa, ci “Les Montagnes Russes”, piesă pe care maestrul Beligan o văzuse la Paris la Teatrul lui Robert Houssein cu Alain Delon în rolul principal şi care i-a spus că numai el poate juca rolul respective, afirmaţie cu care el, Fl. Piersic, a fost de acord …dar mai ales despre lucrul cu maestrul Beligan şi partenera sa de atunci fermecătoarea Emilia Popescu, pe care a iubit-o şi o mai iubeşte încă, evident platonic şi collegial pentru minunatele ei calităţi şi regretă au trebuit să se despartă din cauză că aveau programe care se suprapuneau…A vorbit despre emoţia putenică pa care a simţit-o la premieră când a aflat că autorul este în sală…acest “titanic autor” care a scris sumedenie de superbe piese, ca şi asta pe care o va juca, care s-au bucurat de immense succese peste tot…şi a făcut un pas spre culise…pas înşelător deoarece s-a întors lent şi a rugat publicul să închidă telefoanele mobile pentru că n-ar mai vrea să mai păţească ce I s-a întâmplat odată când la un spectacol, cu mulţi invitaţi celebrii în faţa cărora ar fi vrut să facă prin jocul său, o bună impresie, când ajunsese la cel mai dramatic moment al piesei, atunci a sunat un mobil al unui spectator din rândul întâi. A simţit că nu poate merge mai departe şi a făcut o pauză sperând că spectatorul va închide rapid telefonul. Dar ţi-ai găsit! Spectatorul fermecat de jocul său aştepta ca el să meargă mai departe. Dar el nu mai putea să meargă mai departe. Şi telefonul suna, suna în disperare. Atunci, într-um moment de mare răscolire sufletească s-a dus la rampă şi i s-a adresat nefericitului spectator: “Răspunde odată,că eu nu mai pot să joc mai departe”. Dar spectatorul electrizat de turnura pe care o luase situaţia tăcea. Şi telefonul suna în continuare în neştire. Publicul neştiind ce se petrece era în extaz.
- Dă-mi mie telefonul să răspund eu, i s-a adresat el spectatorului…
Şi a povestit şi ce a vorbit cu cel care suna pe telefonul mobil…care nerecunoscînd vocea prietenului său la intrebat cine este - Florin Piersic, i-a răspuns: Florin Piersic!
- Bine, aşa te cheamă, dar cine mă-ta eşti, l-a întrebat necunoscutul de la celălalt capăt al firului invizibil…răspuns urmat de o cascadă de râsete . Şi când credeam că va ocupa cu povestirile lui tot spaţiul de timp în care trebuia să se desfăşoare acţiunea piesei, totuşi Florin s-a oprit. Era deja ora 20. 30!
A fost un moment unic. A fost o clipă, când m-am gândit că va renunţa la a mai juca piesa şi se va lăsa pradă amintirilor şi povestirilor…
Piesa ca piesa! O simplă melodramă în care el dezvoltă cu măiestrie capacitatea sa de seducţie asupra unei tinere invitate cu care vrea, printre povestiri şi alte vicleşuguri s-o facă să-i ceze şi care până la urmă se temină cu strigătul fericit al tinerei femei: “Tatăăăăă!!!”
Au urmat năvala de aplauze al publicului ridicat în picioare pe care el cu greu le-a potolit cu alt rând de povestiri şi alt rand de declaraţii de iubire adresate publicului urmate de alt moment unic: N-a mai avut forţă să mai povestească şi să facă alte declaraţii de iubire, deşi era vizibil că ar mai vrea…şi îmbrăţişând-o pe tânara şi excelenta actriţă, partenera care i-a suportat toate asalturile, dar si celebritatea - Medeea Marinescu- Florin s-a indreptat agale spre culise, dovedind publicului că este încă în vigoare…
Era ora 22. 30.Vorbise, fără pauză de la ora 20.10.
O performanţă!
Şi totuşi sub posibilităţile sale. Se povesteşte că altădată a vorbit patru ore cât dura drumul de la Constanţa la Bucureşti, povestindu-i colegului Eusebiu Ştefănescu isprăvile sale sentimentale Un campion al performanţei!
Un idol fermecător încă în viaţă!
P.S: Ar fi nedrept să termin cronica fără a adăuga ceva de lupta continuă a Medeei Marinescu de a face faţă cu profesionalism simpatiei publicului faţă de “monstrul sacru” de lângă ea.

N.A: Am scris în volumele mele de amintiri (“Acele lucruru aiuritoare ce se petrec în spatele scenei” şi “Culise 1990-2000”) pagini intregi despre eroul acestei seri, marele actor Florin Piersic, pe care după ce le-a citit, a obiectat că nu-s prea favorabile. Cred că actualele rânduri îl vor mulţumi.



(apărut în Viata medicală nr. 28)

STATUIA

Dracul m-a pus să trec de curând pe calea Victoriei şi să văd în scuarul din faţa Teatrului Odeon ceva ce cu multă bunăvoinţă s-ar putea numi statuie. M-am oprit. Puteam să trec mai departe, dar m-am oprit, nu mai m-aș fi oprit. M-am oprit ca să mă bucur că în faţa unui teatru a fost amplasat un monument al unui slujitor al Thaliei. Așa credeam. Dar apropiindu-mă am descoperit că pe soclul respectiv se afla un cap de bărbat total necunoscut. - Cin’ să fie, l-am auzit întrebându-se, pe un bătrânel care se învârtea în jurul monumentului. Parcă seamănă cu Mihăilescu-Brăila…

- Ăsta e Tănase toată ziua! şi-a dat cu părerea un rotofei negricios care se oprise și el la fel ca și mine. - Asta n-are nasu’ lu’ Tănase, că-i ieşise vorba: „după colţ apare un nas, hop şi Tănase dup’un ceas!”, l-a contrazis rapid bătrânelul.
- E Arşinel parşivel, şi-a dat cu părerea o tânără trecătoare. - Spanac! Unde-i Stela? Că ei sunt nedespărţiti! Ca şi Stan şi Bran. Adică lui să-i facă statuie lui şi pe ea s-o lase de izbelişte? nu se poate, a contrazis-o un bodyguard de la hotelul Majestic din apropiere
- E Bombonel toată ziua maică! s-a amestecat în vorbă o femeie între două vârste care strângea hârtii şi le aşeza într-un tomberon. Că are acasă la el o ghiotură de drăcii d’astea. Mi-a spus o vecină care-i face curăţenie’n casă!.
- Care casă că am auzit că are şase? s-a interesat bodyguardul.
- Dracu’să-l pieptene, poa’ să aibă şi o sută, că umblă vorba că e coios rău! Acum s-a dus vorba că nu-i mai ajugea ce casă avea şi şi-a luat o închisoare.
- N-ai înţeles: închisoarea l-a luat pe el
- Seamănă cu Năstase la figurat, s-a pronunţat cu glas de stentor un domn elegant care venea de la un meeting pentru avea o lozincă: „Ieşi afară javră ordinară”
- Adică cum seamănă la figurat, a cerut lămuriri bătrânelul.
- Adică la figură! l-a lămurit domnul elegant.
- Bag mâna-n foc că e Băsescu toată ziua! s-a repezit din nou rotofeiul negricios. E oţ mare! Le pune pe şestache. Azi una aici, în centru, mâine alta în Drumul Taberei, poimâne înca una în Balta Albă şi peste un an umple tot Bucureştii cu mutra lui zbanghie! nu s-a lăsat mai prejos rotofeiul negricios - Lăsaţi caterinca şi citiţi fraţilor ce scrie pe soclu, doar nu sunteţi analfabeţi! le-a strigat un tânăr suit pe o scară proptită de clădirea Teatrului Odeon
Ca la un semnal toţi ne-am bulucit să citim.
- Mustafa Kemal Ataturk, l-am auzit silabisind pe bătrânel. Ăsta a fost om mare la turci, mai ceva decât Tudor Vladimirescu şi Miron Cosma la un loc! - Uitaţi cum sta chestia, a continuat explicaţiile tânărul coborând de pe scară. Eu instalând telefoane în zonă am aflat că blocul din stânga a fost cumpărat de un barosan turc şi din stimă pentru domn’ Mustafa, a comandat ce se vede...Şi unde să o fi pus omu’ dacă nu în faţa casei lui?
- La Călugăreni trebuia s-o pună, ca să-şi amintească ce mamă de bătaie le-am tras noi românii!s-a răţoit la el bătrânelul
- Aoleu, doamne mânca-ţi-aş curul, peste ce pacoste dă om am dat, s-a jeluit rotofeiul negricios. Ce ai, domne, cu turcii, ce vrei dela ei? - Vreau să ne dea înnapoi, sabia lui Ştefan cel Mare, a sărit ca ars bătrânelul întreptându-se ameniţător spre cel ce devenise avocatul turcilor. - Hristosu’ şi mama ei dă viaţă, şi-a trântit de asfalt şapca rotofeiul negricios. Uitaţi-vă, mi s-a adresat mie, moartea îl caută pe acasă şi el vrea de la turci sabia lu’ Ştefan cel Mare! Păi, pă sărăcia asta sabie ne trebuie? Ce să facem cu ea? Poate doar să ne-o băgăm în cur! - Facem ce vrem, că e a noastră! s-a auzit o voce care venea dintr-un Cielo oprit lângă trotuar. Dacă o să le-nstrăinăm pe toate se duce de râpă ţărişoara asta! Cu ani în urmă ne-au luat sabia lui Ştefan cel Mare, ne-au şterpelit Basarabia şi Insula Şerpilor, mâine va venii rândul Ardealului, că străinii ăştia pe care voi îi pupaţi în cur şi le trageţi limbi de un cot, ne vor lua tot!
Ca la un semn toți ne-am întors spre locul de unde venea vocea - Că turcu’ a pus statuia aici e una, dar eu întreb cine i-a dat voie? Acum nu mai poţi trage un pârţ fără impozit la Primărie, a continuat aceeaşi voce din Cielo, aparţinând unui bărbat a cărui faţă era ascunsă de ochelari mari negri - E anarhie! am strigat toţi în cor... - Nu e anarhie, e mânărie! s-a auzit glasul subţirel al bătrânelului... - Nu ştiţi lozinca: Nihil sine şpaga?, s-a auzit iar glasul din Cielo, în timp ce demara în trombă stârnind înjurăturile trecătorilor de pe Calea Victoriei... De atâta agitaţie mi se uscase gura, aşa că am părăsit terenul de luptă şi am intrat în primul bufet din apropiere. Desigur, poate ar fi fost minunat, ca după o viaţă sbuciumată, în goana neostenită după himera gloriei, ar fi fost bine ca actorii să-şi găsească liniştea în încremenirea unei statui, mă gândeam eu cu tristeţe după primul pahar de bere...
După următoarele pahare am întrezărit o luminiţă: dacă i s-ar aduce la cunoştinţă barosanului că a existat un actor român de origine turcă cu numele de Hamdi Cerchez (D-zeu să-l odihnească!) căruia, dacă i-ar comanda şi lui o statuie, amplasând-o în partea dreaptă a scuarului, ar creea un echilibru atât arhitectonic cât şi etnic îndubitabil.
După alte pahare, în geamul bufetului mi-au apărut pentru câteva clipe chipurile mustrătoare ale lui Ştefan Bănica, Mihăilescu-Brăila, pe care i-am i-am iubit şi care ar merita cu prisosinţă câte o o statuie în acest loc.
- Ştiu fraţilor, le-am şoptit eu, ar trebui să mă leg cu lanţuri de soclul statuii ăsteia, şi în felul ăsta să pot obţine pentru voi o amărâtă de statuie ca să aveţi şi voi satisfacţia că nu v-aţi irosit viaţa în zadar, că lumea nu va uitat încă, dar după cum vedeţi acum turcul plăteşte şi românul se ploconeşte!

După ultimul pahar de la ultima sticlă pe care am băut-o, nu s-a mai întâmplat nimic. M-am dus acasă şi m-am culcat, gândindu-mă că pe sărăcia asta, ar fi greu să cumpăr lanţuri, dracu ştie cât or costa şi totul ar fi în zadar. Cu statuie sau fară statuie tot săraci....murim..

(Apărut în Almanahul Cervantes)

Cerere de iertare

In urmă cu patru ani a plecat de lângă mine, sufletul meu, Sara şi eu cum de mai trăiesc înca?. Imi vine să mă scuip, să mă manjesc cu noroi, să mă duc lângă ea, ori unde ar fi, să dau drumul la gaz...iubirea mea, fata mea scumpa...Azi iar ne-am întâlnit la cimitir...

Ecuatii

Calcule facute dă ingineri..... (Neşte ecuaţii ) ECUAŢII DE VIAŢA !!!

Ecuatia 1
Omul = mâncat + dormit + munca + distracţie
Măgar = mâncat + dormit
Atunci:
Omul = măgar + muncă + distracţie
Deci:
Omul - distracţie = măgar + munca
Cu alte cuvinte:
Omul care nu ştie să se distreze = Măgar la muncă
Ecuatia 2
Bărbat = mâncat + dormit + câstig bani
Măgar = mâncat + dormit
Atunci:
Bărbat = Măgar + câstig bani
Deci:
Bărbat - câstig bani = Măgar
Cu alte cuvinte:
Bărbatul care nu câstigă bani = Măgar
Ecuatia 3
Femeia = mâncat + dormit + cheltuială
Măgarul = mâncat + dormit.
Atunci:
Femeia = Măgar + cheltuială
Deci:
Femeia - cheltuială = Măgar
Cu alte cuvinte:
Femeia care nu cheltuie = Măgar
Dacă includem ecuaţia 2 in ecuaţia 3
Barbatul care nu câstigă bani = Femeia care nu cheltuie Deci: Barbatul castigă pentru a nu lasa Femeia să devina Măgar !
(Postulatul1)
Şi: Femeia cheltuie pentru a nu lasa Barbatul să devină Măgar!
(Postulatul 2)
Deci avem:
Bărbat + Femeie = Măgar + câstig bani + Măgar + cheltuială
Atunci, din postulatele 1 si 2 putem trage concluzia: Barbatul + Femeia = 2 Măgari care traiesc fericiţi împreuna!

Teza bacalaureiat

 Zaharia Trahanache avea acest nume pus de Caragiale, deoarece se ocupa cu traficul de zahăr. În mod similar, Farfuridi desfăşura afaceri cu farfurii, iar  Brânzovenescu rula afaceri cu brânza.

(dintr-o teza de bacalaureiat a unui elev) 

 

Mircea Crişan

Va mai amintiti de Mircea Crisan ?

Săracul de el, e internat de cativa ani intr-un "Heim" (spital-azil pt varstnici) din Dusseldorf, suferă de Alzheimer. Mi-a povestit despre el o tipă, româncă dintr-un sat de lângă Iaşi, care l-a îngrijit o perioadă, apoi a renunţat din cauza crizelor lui: devenise violent, se lupta cu îngrijitorii, fiindcă voia mereu să "plece în turneu".... Fiul lui şi-al Sorinei Dan (şi ea a avut aceeasi boală) e stomatolog în Dusseldorf, îi finanţează spitalizarea, asistenţa medicală, medicaţia, dar nu mai vine să-l vadă. Are peste 90 ani Mircea Crişan al nostru; era o încântare să-l vezi într-un spectacol, să-l auzi - nu-mi luam ochii de la el şi râdeam cu lacrimi - un artist adevărat, plin de talent! Ar fi bine să ne rugăm pentru el, pentru ocrotirea lui şi pentru ce brumă de linişte sufletească mai poate el avea.
Mircea Crişan povesteste:
Mama nu a avut lapte să mă alăpteze - aşa că, de mic copil, eram mort după ciocolată cu lapte.
De la şapte ani, am început să fiu mort după carne. De găină, de porc, de vacă - carne să fie.
A urmat moartea după sexul frumos. Oricât de borâtă ar fi fost, nu conta – „sex frumos” să fie.
Când am început să câştig mai mult au fost ele moarte după mine. Eram mic, gras, neglijent..., dar pentru ele arătăm ca Ben Hur, dibaci - ca D'Àrtagnan şi mai deştept ca Einstein.
Pe urmă, am început să fiu mort după turnee în străinătate. Am ajuns să cunosc cele mai importante puncte turistice în Europa.
În Bulgaria, ştiam pe de rost toate adresele fabricilor de brânză şi cojocăriile cele mai convenabile.
Din măreaţa Uniune Sovietică, am văzut toate magazinele de ciorapi de damă fără dungă - pe ruseşte „bez sir”. Şi am cumpărat primul magnetofon portabil rusesc, după care muream. Patru oameni îl purtau cu uşurinţă. Şi cu încă doi, se putea urca cu uşurinţă pe o masă - magnetofonul...
La Paris, muream după stofe. Am vizitat de nenumărate ori renumitul punct turistic „Samaritana”, care avea toate resturile de cupoane din întreaga Franţă...
De acolo, am achiziţionat 11,6 metri din material de pardesiu de damă, cu care am îmbrăcat opt prietene de-ale mele. Muream după ele când le vedeam toate în acelaşi pardesiu de aceeaşi culoare şi din aceeaşi stofă. Fiecare era „unică în Bucureşti” şi numai eu ştiam ce e cu paltoanele alea. Nu am mai fost departe de moarte. Din clipa aia, ştia şi nevastă-mea pe toate iubitele din capitală. După scandalul cuvenit pe care mi l-a făcut, m-a acuzat de ce nu i-am adus şi materiale bărbăteşti - pentru gealaţii ei la care avea şi ea obligaţii, că o suportau toţi.
După succesul cu teatrul de revistă în Berlinul de răsărit, muream să văd şi vestul...şi un teatru foarte renumit din Berlinul de vest mi-a oferit un angajament de un an. Dar numai mie. Fără ansamblu întreg şi mai ales fără cei şase aşa-zişi jurnalişti, care stăteau în holul hotelului, din zori şi până noapte, citind 16 ore sau şi mai mult, din acelaşi ziar şi mai ales, pe aceeaşi pagină.
Ministra inculturii a respins oferta, pe motivul că teatrul românesc nu-şi putea face nevoile fără mine.
După doi ani, cu ocazia celui de-al doilea turneu, mi-am prelungit şezutul la Paris. Am rămas acolo, fără sprijinul partidului iubit. Şi fără jurnalişti. Ce-aş fi murit să le fi văzut faţa când am plecat!
Singura consolare a fost un contract oferit în Israel de 30 mii de dolari, care însemnau diurna mea în străinătate pe 16 ani. Bineînţeles, au reuşit să mă convingă!
Şi de atunci, nu am mai luat parte la nici o şedinţă. Adică, îmi iau partea, dar fără şedinţe. Dar de uitat, nu le-am uitat. Cu toate că nu am fost nici o dată mort după ele. Nici până acum.
Aşa că moartea, în comparaţie cu şedinţele alea, nu mă mai poate speria. Dar, dacă mai întârzie mult, se sperie ea de mine.
Deocamdată, nu am trecut nici la veşnica odihnă şi nici la Deocamdată, nu am trecut nici la veşnica odihnă şi nici la odihna meritată.

Nu apuc să fac un concediu. După producţia de vară, în care joc fără interupere de 14 ani într-o piesă de aventuri eroice - a la Iancu Jianu sau mai bine zis la Horia, Cloşca şi Mircea Crişan, am trecut direct într-o producţie pentru copii. A trebuit să învăţ, într-un timp foarte scurt, o piesă nouă. Rolul principal. Din nou, se poate spune despre Crişan „Ce minte, domne', ce minte!”

Interviu in revista Focus